Confuzia limbilor sub zodia noului populism

Victor Rizescu Publicat la: 26-11-2019

E de crezut că extinderea și consolidarea în cele mai diverse contexte a populismului naţionalist va avea efecte nu doar în planul politicii globale, dar și pe palierul repertoriului de categorii analitice întrebuinţate pentru a da seama de evoluţia fenomenului. S-ar zice însă că, până acum, nu s-a profilat nici o preocupare susţinută în legătură cu preconizatele alterări ale dispozitivului conceptual al domeniului, de natură să decurgă din procesul aparent irepresibil de înrădăcinare a noii formule ideologice.

Trebuie să ne așteptăm, altminteri, ca demarajul reajustărilor de acest fel să aibă loc sub semnul unei meditaţii asupra confuziei limbilor. Ea provine din aceea că inedita lighioană a începutului de mileniu a revigorat unul dintre locurile comune întreţinute atât de gândirea comună, cât și de teoretizările rafinate în legătură cu corelaţiile favorite ale ideii naţionale: identificarea ei definitorie cu dreapta, prin opoziţie cu internaţionalismul presupus a avea afinităţi la fel de firești cu predilecţiile stângii. Cu alte cuvinte, refasonarea contemporană a spectrului de opţiuni majore ale politicii în funcţţie de proliferarea discursurilor izolaţioniste reîmprospătează reflexe clasificatoare cristalizate la cumpăna secolelor XIX și XX, atunci când respectiva topografie simbolică a vieţii sociale s-a încetăţenit în conștiinţa publică. Nici că s-ar putea imagina obișnuinţe intelectuale mai apte să oblitereze nuanţe semnificative și să facă neinteligibile deopotrivă episoade istorice și evoluţii prezente. Cu siguranţă că nu toate excepţiile de la regula astfel reînnoită pot fi ignorate cu aceeași ușurinţă. Puţini vor ezita să reamintească, astfel, derivele naţionaliste ale regimurilor autoritare avându-și originea în rupturi revoluţionare de specie marxistă, fie ele în varianta comunismului de inspiraţie sovietică sau în multiplele întrupări ale semicomunismului cu fundal postcolonial. Probabil că - la fel ca și până acum, de altfel - va fi mai redus contingentul celor înclinaţi să rememoreze faptul că acţiunea politică modernă întreprinsă pe baza doctrinei de autodeterminare a comunităţii naţionale a debutat în matricea spiritului revoluţionar, în coabitare cu crezul liberal-democrat și cu cel socialist incipient și în adversitate faţă de legitimismul nevoit să apere configuraţia graniţelor europene moștenită de la vechile regimuri. Totuși, chiar și așa, numita afiliere iniţială la tabăra stângii a militanţilor statului naţional va mai fi dezvăluită și mai departe ca un capitol edificator din cronica modernizării. Dar tot pentru a fi reliefată migraţia ulterioară a militantismului cu asemenea baze spre aria dreptei, însoţită de metamorfoze corespunzătoare cu reverberaţii până în vremea noastră și cu implicaţii pentru felul cum sunt articulate vocabularul și tiparele știinţei sociale. Starea de confuzie invocată mai sus este însă inevitabilă din motivul asocierii persistente, vreme de câteva decenii, a noţiunii de identitate naţională cu discursul multiculturalist, în cadrul politizării treptate a diferenţierilor identitare. Dinamica ramificării argumentative - împreună cu prodigioasa compartimentare tematică - a tuturor disciplinelor implicate în promovarea pledoariilor în cauză a părăsit rareori făgașul culturii de stânga, contribuind chiar în mod decisiv și inconfundabil la remodelarea lui. Plasate în continuarea mult mai venerabilului angajament în favoarea drepturilor sociale și furnizând resurse teoretice pentru revendicările corectitudinii politice, tezele multiculturale s-au diseminat în spaţiul culturii respective până la a deveni inseparabile de imaginea ei oficializată. Dar apelul consecvent la noţiunea plurivalentă de identitate și demersul sistematic de elaborare a unor mijloace adecvate de administrare a clivajelor identitare nu au reprezentat singurele resorturi ale alianţei dintre promotorii valorilor de stânga și cei ai apartenenţei comunitare cu liant naţional. Disocierile politice susţinute de clivaje sociale au contribuit și ele la același rezultat. Hrănindu-se din mai multe tradiţii, eforturile deconstrucţioniste din perioada imediat postbelică, având ca ţintă miturile fondatoare ale statului naţional și ale mișcărilor naţionaliste, au beneficiat și de aportul unui filon al gândirii conservatoare, îndelung exersată să deprecieze idealurile de factură wilsoniană în numele pragmatismului înţelept. Deși clădită pe alte premise, dreapta neoliberală ajunsă în prim-plan la sfârșitul anilor 1970 și-a dat mâna cu această specie de antinaţionalism principial sub deviza combinaţiei legitimatoare de antiintervenţionism și globalizare. Pe măsură ce curentele dominante ale dreptei au adoptat, în acea perioadă, postura cosmopolitismului în conjuncţie cu cea a moderaţiei, a prins contur concepţia de încorporare a realităţilor naţionale în cuprinsul activismului de stânga (odată cu distanţarea faţă de precedentele exagerări deconstrucţioniste, percepute acum ca un dublu pervers al exceselor naţionaliste). Statul bunăstării și-a descoperit rădăcini comunitariste, tot astfel cum fluxurile economice propagate pe culoarele companiilor multinaţionale au ajuns să fie văzute ca inseparabile de individualismul supranaţional. Este indiscutabil că recentul naţionalism cumpănit transpus în limbajul stângii a rămas întotdeauna mai degrabă o construcţie academică decât un curent cu aderenţă largă. Dar nu e de dorit ca profilul său particular să se estompeze până la uitare sub zodia taxonomiei în curs de elaborare despre care vorbeam la început.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe