Războiul de întregire a României

Ion Giurcă Publicat la: 26-11-2019

Istoriografia românească a consacrat această denumire confruntării politice și militare în care România a fost angajată în război alături de statele Antantei, începând cu ziua de 14/27 august 1916. În ultimii ani s-au utilizat diferite formulări în privinţa denumirii confruntării în care ţara și armata sa au fost angajate, cea mai des întâlnită în perioada conflagraţiei și în cea interbelică fiind ,,Marele Război”. Totodată, problema datei încheierii războiului nostru rămâne încă o dispută în istoriografia noastră.

Consider că ,,Războiul de Întregire a României” este denumirea care ar trebui acceptată și utilizată având în vedere că în Proiectul de operaţiuni, elaborat și pus în aplicare de către Marele Stat Major român, în august 1916, scopul acţiunii ce urma a fi întreprinsă era: ,,…realizarea întregirii neamului, prin cucerirea teritoriilor locuite de români, ce se găseau înglobate în monarhia austro-ungară”, dezideratul fiind realizat politic la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, iar cel militar - în martie 1920. Îndeplinirea scopului războiului fusese prevăzută pentru anul 1916; însă după cum este cunoscut, campania din anul 1916 s-a încheiat cu un eșec dureros, iar cea din anul 1917 - victorioasă - a readus speranţa realizării idealului naţional, atât de frumos exprimată de către regele Ferdinand I în Proclamaţia către poporul românesc din 14/27 august 1917: ,,Sus inimile şi strâns uniţi împrejurul steagului acoperit de glorie prin vitejia ostaşilor să nu iasă din piepturile noastre decât un singur strigăt: „Înainte pentru România Mare!". Campania din anul 1917 a avut o finalitate nefavorabilă pe fondul defecţiunii ruse din luna octombrie, concretizată în încheierea Armistiţiului de la Brest Litovsk de către guvernul bolșevic de la Petrograd, ceea ce a impus conducerii militare române și ruse de pe frontul din Moldova să încheie patru zile mai târziu Armistiţiul de la Focșani. Pacea preliminară de la Buftea, numită de către A. Averescu ,,o prelungire a armistiţiului” și Pacea de la București, nesancţionată de către suveran, considerată de către A. Marghiloman ca intrarea ţării în ,,neutralitate”, au avut consecinţe dezastruoase în planul relaţiilor internaţionale ale României și pentru capacitatea de luptă a armatei noastre. Evenimentul pozitiv al primei jumătăţi a anului 1918 a fost realizarea primului pas către Marea Unire, prin decizia Sfatului Ţării de la Chișinău, în condiţiile în care a fost restabilită ordinea între Prut și Nistru, majoritatea trupelor ruse bolșevizate fiind alungate la est de Nistru. Așadar, în ianuarie 1918, armata română a fost prima care a început lupta împotriva bolșevismului, cu consecinţele cunoscute, acţiune care a continuat până în anul 1921, când și unităţile din Basarabia au trecut la starea de pace prin demobilizare. Evoluţia situaţiei geopolitice și geostrategice din Europa în toamna anului 1918 a permis reintrarea ţării în război, la 28 octombrie/10 noiembrie, zi în care suveranul ţării transmitea poporului și armatei: ,,...sunt încredinţat că veţi răspunde chemării Mele, cu aceeași dragoste de ţară și că România va vedea îndeplinindu- se visul de veacuri al Neamului nostru: Unirea tuturor românilor. Fraţii voștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această luptă, ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea de sub jugul străin”. Răspunsul a fost prompt și eficient. Concomitent cu mobilizarea, diviziile destinate au continuat apărarea Basarabiei, au restabilit ordinea în Bucovina și au înaintat în Ardeal până pe aliniamentul r. Mureș, asigurând libertatea de acţiune celor care au organizat și decis, la Cernăuţi și la Alba Iulia, Unirea cu Ţara. După realizarea Marii Uniri a început o nouă luptă, cea pentru obţinerea recunoașterii internaţionale și apărarea deciziilor de la Chișinău, Cernăuţi și Alba Iulia. La Paris, lupta s-a dus cu armele specifice diplomaţiei, la Nistru, în Carpaţii Occidentali, la Tisa, Dunărea Mijlocie și la vest de fluviu, până la Gyor și Veszprem; s-au dus lupte de apărare și ofensive împotriva bolșevicilor ruși, ucraineni și unguri, care doreau reocuparea teritoriilor unite cu Ţara. Lupta cu arma în mână s-a dus până la sfârșitul lunii august 1919 în Ungaria, iar în Basarabia - până în mai 1921. Din august 1919 până în martie 1920, trupele române din Ungaria au asigurat ordinea, fiind rămase acolo la solicitarea aliaţilor. În ansamblu, campania pentru apărarea Marii Uniri s-a încheiat în martie 1920, când Marele Cartier General și marea majoritate a unităţilor și marilor unităţi au trecut de la starea de război, la cea de pace. Prin urmare, este evident că timp de patru ani (august 1916 - martie 1920), armata română a fost angajată în operaţii și lupte de amploare, în spaţiul etnic românesc, în Ungaria și Pocuţia, pentru realizarea scopului politic al războiului și apărarea Marii Uniri. Au fost patru ani de luptă și jertfă din partea tuturor celor implicaţi direct în operaţii și lupte, a celor angajaţi în logistica războiului, a celor care indirect au fost afectaţi, fizic, material și psihic de consecinţele conflagraţiei. În cei patru ani de război s-au evidenţiat oameni politici tari, încrezători în victorie, dar și cei slabi și lași; generali și ofiţeri cu o viziune clară asupra nivelului strategic al artei militare, dar și cei limitaţi la nivelul tactic; comandanţi de unităţi și mari unităţi deosebiţi prin calităţile lor de lideri în timp de război, dar și cei slabi, lași sau chiar trădători; adoptarea unor decizii politice și militare greșite, pripite sau neinspirate, sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliaţilor, evidenţiindu- se curajul unor lideri de a merge până la capăt pentru îndeplinirea scopului politic și militar pentru care ţara și armata fuseseră angajate în război; aspectele pozitive și negative ale războiului în cadrul unei alianţe cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar și avantajele care decurg dintr-o asemenea situaţie. Au fost patru ani în care românii din teritoriile aflate sub dominaţie străină s-au implicat sub diferite forme în sprijinul armatei române, au constituit structuri militare proprii și au participat la apărarea Marii Uniri. Rolul factorului politic în realizarea Marii Uniri din anul 1918 a fost decisiv, iar implicarea armatei în asigurarea libertăţii de acţiune a decidenţilor politici nu trebuie nici exagerat, dar nici eludat. Sigur, incontestabil, fără o prezenţă militară românească între Prut și Nistru, în Bucovina și Pocuţia, în Transilvania și mai ales în Ungaria, desăvârșirea Unirii ar fi fost incertă, iar lichidarea bolșevismului în centrul Europei - un deziderat mai greu de realizat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe