Un secol de la încheierea Primului Război Mondial

Ioan Opriş Publicat la: 26-11-2019

Impulsul comunitar european extins pe mapamond a condus la fenomenul comemorativ dedicat primei conflagraţii mondiale. Milioanele de morţi, numeroșii mutilaţi și uriașele distrugeri de bunuri, dar mai ales evocarea încrâncenărilor letale din tranșee, a lagărelor de prizonieri și faptelor din teritoriile ocupate de combatanţi sunt de acum mai bine cunoscute. Acestea s-au adăugat suferinţelor atâtor milioane de semeni, civili, obligaţi să susţină fronturile cu munca lor.

La sfârșitul Marelui Război – la 11 noiembrie 1918 – lumea se schimbase într-atât, încât era de neasemuit cu cea de dinainte: împăraţi și regi căzuseră în colbul istoriei, familii alese, domnitoare în numele Domnului, ajung să presteze munci ordinare. Șocul pe seama multor naţiuni a fost devastator, născându-se mișcări revizioniste, reacţionare și dictaturi antiumanitare. Arhitecturile statale antebelice și imperialisme de lungă durată s-au destabilizat, făcând loc unor lumi paralele. Construcţia pacifistă a Ligii Naţiunilor, instalată odată cu tratatele de pace (1919-1920) a căutat să rearmonizeze relaţiile internaţionale, prin promovarea unor noi principii, dar se va dovedi fragilă în faţa multiplelor subminări revanșarde. Noi actori universali au polarizat în jurul ţărilor lor mari, pe cele mijlocii și mici, lumea divizându- se radical prin ideologii, sisteme economice și forţă militară. SUA și Rusia bolșevizată s-au instalat în fruntea tuturor, promovând deschidere – prima-, izolare și revoluţie universală - cealaltă. În acel turbion al încleștării marilor puteri, România a întrezărit posibilitatea finalizării proiectului secular unionist. Se ivise ocazia unică, de-a dreptul profetică – și care spre cinstea acelei generaţii, n-a fost ratată – de a împlini dezideratul primordial prea bine enunţat în „Orientul latin” (1874), prin îndemnul făcut lui I.C. Brătianu: „Ai noștri sunt Carpaţii, Deci pasă și împlîntă Stindardu-n fruntea lor” (Ion Lapedatu, Îndemn la Unire) . Acumularea de energii uriașe în vederea împlinirii Marii Uniri s-a arătat a fi ajuns la capăt de ziua Sfintei Marii, în anul 1916, când România a intrat în război de partea Antantei. Și-a jertfit pe altarul Unirii fiii și fiicele, pătimind și așteptând cu răbdare ziua măreaţă de 1 Decembrie 1918. Pe aceasta a pregătit-o nu doar cu mari jertfe în bătălii istorice, ci și prin mesagerii cu har, trimiși să-i susţină cauza în Europa și SUA: Octavian Goga, Traian Vuia, Vasile Lucaciu, Dim. Drăghicescu, Simion Mândrescu, Vasile Stoica, Nicolae Lupu și mulţi alţii. Când războiul se încheiase, iar răbdarea seculară și loialitatea românilor din provinciile aflate sub stăpânire imperială faţă de Putere, ajunsese la capătul ei, un șuvoi de energii naţionale, venit cu forţă din rândurile celor de jos - ale ţărănimii, meșteșugărilor și intelectualilor – ale miilor de prizonieri căzuţi în lupte pentru cauze străine, a reclamat unirea cu Ţara-Mamă: deopotrivă basarabeni, bucovineni, bănăţeni și transilvăneni. Războiul destrămase lumea veche pentru români fiind ocazia de a scoate la lumină Unirea, drept năzuinţa lor supremă, pe care au reușit s-o înfăptuiască. Prima zi de decembrie a anului 1918 a fost astfel bine pregătită, devenind o zi fastă a împlinirii – după un șir de evenimente concertate începute la Chișinău, continuate la Cernăuţi și încheiate la Alba Iulia. Pe platoul cetăţii și pe locul anticului Apulum, Unirea Mare au hotărât-o reprezentanţii poporului și mulţumea poporenilor, intonând imnul Unirii: „Neam român, până acuma toate ţi-au fost în zadar: Și revolta cu puterea, ca și ruga la altar. Căci dușmanii te'mpărţiră să te poată stăpâni. Astăzi însă într-un cuget și într-un simţ ne vom uni Și vum spune'n lumea mare că suntem aceiași fii Noi români din patru unghiuri și din patru împărăţii” (Ion Băila, Imnul Unirii). Românii și-au dobândit atunci o ţară mare, s-au adunat laolaltă pentru vecie. Ca ei, polonezii, și cehii și slovacii, și sârbii și croaţii, și albanezii și finlandezii, și balticii și ucrainienii. Într-o lume nouă, România mărită și-a desăvârșit atunci rolul său de pavază a echilibrului și bunei vecinătăţi între Orient și Occident.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe