O perspectivă filosofică asupra războiului sau omul, Fiinţăpentru- război (Sein-für-Krieg)

Claude Karnoouh Publicat la: 26-11-2019

Au apărut în acest an, la împlinirea unui veac de la finalul Primului Război Mondial, o puzderie de cărţi de istorie, precum și colecţii de documente, prelungind kilometrii întregi de rafturi de bibliotecă, suficient de bine dotate. Credeţi că datorită aceastei supraabundenţe documentare a fost înţeles mai bine măcelul teribil care, prin mijlocirea conducătorilor politici și militari, a determinat oamenii să se sacrifice și să sacrifice la rândul lor, nenumărate vieţi omenești? Sunt sigur că nu! Totuși, pentru a le reaminti o banală realitate cititorilor contemporani, împătimiţi ai campaniilor militare, iată statisticile oferite de Wikipedia în cazul celor mai importante trei bătălii: cea de pe Somme, cea de la Verdun, pe frontul de vest și bătălia Galiţiei, pe frontul de est. Cifrele acestea ne dau fiori pe șira spinării, precedând noile masacre din cel de-Al Doilea Război Mondial:

„Prima bătălie de pe Somme este una dintre cele mai sângeroase din istorie (exceptând civilii), însumând aproximativ 1.060.000 de victime din rândul statelor beligerante (englezi, canadieni, francezi, germani), dintre care 442.000 de morţi sau dispăruţi. În cadrul sinistrului clasament din Primul Război Mondial, lupta îi urmează Ofensivei Brusilov, desfășurată pe frontul de est, în Galiţia (între ruși, austro-ungari și germani); ea se plasează însă, înaintea bătăliei de la Verdun, cu 718.000 morţi și răniţi pe ambele câmpuri de luptă. Data de 1 iulie 1916, considerată prima zi a bătăliei de pe Somme, a reprezentat o veritabilă catastrofă pentru armata britanică, înregistrând 58.000 de soldaţi scoși din luptă, dintre care 19.240 erau decedaţi.” Pentru a ne reîmprospăta memoria, să ne amintim că „ofensiva generalului Brusilov din Galiţia (4 iunie – 20 septembrie 1916) s-a soldat cu aproximativ 1,5-2,3 milioane de victime pentru ansamblul trupelor combatante rusești, nemţești și austro-ungare!” Este inutil să mai lungim discuţia ori să dezbatem subiectul - cifrele vorbesc de la sine, mai ales dacă adăugăm și inovaţiile tehnice în materie de armament, care au produs aceste morţi în masă: mitraliera, artileria ușoară și grea concepută pentru tir într-o succesiune rapidă, gazele de luptă, submarinele și aeronavele; acestea din urmă au fost folosite preponderent în misiunile de recunoaștere, stabilind poziţia exactă a inamicului, în cadrul primelor bombardamente aeriene a așezărilor militare ori civile și mai puţin în luptele aeriene propriuzise, deloc hotărâtoare, însă cu singuranţă mult mai spectaculoase. După mai bine de un secol în care marile state europene au promovat raţionalismul kantian în defavoarea prejudiciilor arhaice și a obscurantismului „adevărurilor revelate”, atât la nivelul mentalului politic („armoniosul” concert al naţiunilor), cât și din punct de vedere știinţific și tehnic, continentul Raţiunii pragmatice și transcedentale a pus în scenă cel mai îngrozitor conflict cunoscut în istorie, după Războiul de Treizeci de Ani și Pacea sa la Westphalia. Până atunci, Europa mai văzuse desigur, confruntări de o violenţă extremă, șocante chiar și pentru vremea lor; din rândul luptelor care și-au siderat contemporanii, ne-am putea reaminti de: cei 40.000 de francezi morţi și răniţi la Eylau, bătălia de la Borodino, însumând 77.000 de pierderi umane și cea de la Leipzig unde, pe cele două câmpuri de luptă muriseră în doar trei zile, 92.000 de oameni. Cu toate acestea, comparând efectivele și intervalul temporal în care au fost obţinute, cifrele pălesc în faţa bătăliilor de pe Somme, de la Verdun, din Galiţia și a campaniilor militare din România. Idealul lui Kant, „proiectul pentru pacea eternă”, posibil doar într-o lume a oamenilor raţionali, s-a pierdut în vara anului 1914, în auriul grânelor coapte din estul Franţei, în orizontul infinit al câmpiilor din estul Europei, în mijlocul preeriilor înflorite, la poalele Carpaţilor, în perioada cositului și-a secerișului. În ciuda argumentelor aduse de pacifiști, de Biserica Catolică sau de câţiva intelectuali de bună-credinţă, nimic n-a putut opri ucigașul marș triumfal al dorinţei de putere, revendicată de capitalismul imperialist căruia i se adăuga un naţionalism teritorial exaltat – un tot mânat de entelehia caracteristică progresului și dezvoltării modernităţii tehnico-știinţifice. Pe lângă uzine și politici comerciale de export, modernitatea și-a extins hybrisul asupra confruntărilor armate, transformându-le în acele Furtuni de oţel care-au ciopârţit atâtea trupuri aflate în floarea vieţii. De asemenea, ar fi înţelept să conștientizăm că în mijlocul conflictului, alături de imnurile intonate în cinstea învingătorilor și a anatemelor lansate împotriva perdanţilor, și-a făcut apariţia un element nou. Combatanţii cuibăriţi pe fundul tranșeelor de pe frontul occidental, aflaţi pe vârfurile înalte ale Alpilor italieni și austrieci, precum și executanţii mișcărilor de trupe din sânul câmpiei Galiţiei și-au dat seama de ceva inedit. Se născuse un nou tip de ostaș, se implementase un nou dispozitiv de producţie a daunelor materiale, se etala un nou „lanţ de comandă” (un soi de Stat Major). Un continuum structural și instituţional traversa atât fronturile, cât și teritoriile ocolite de lupte, aducând împreună armata plecată în campanie și societatea producătorilor industriali. Cu ceva timp în urmă, Napoleon pierduse teribila Bătălie a Naţiunilor de la Leipzig, în 1813, din lipsă de oameni (cei 195.000 de francezi, napolitani și polonezi fiind epuizaţi în urma retragerii dezastruoase a Rusiei; la polul opus, forţele aliate dispuneau de un efectiv de 330.000 de ostași); or, în ciuda propagandei nemţești post-factum, referitoare la lovitura mișelească dată armatei de greviști și revoltaţi în 1918, înfrângerea imperiului germanic i se datorează boicotului porturilor nemţești: absenţa materiilor prime folosite pentru fabricarea echipamentului militar, cerut mereu în cantităţi din ce în ce mai mari, dar și a proviziilor necesare hrănirii soldaţilor și civililor. În celebrul său roman, Furtunile de oţel și în însemnările sale din război, Ernst Junger remarca acest lucru încă din 1917, în timpul bătăliei de pe Somme, atât în ceea ce privește artileria grea a britanicilor, cât și referitor la aeronavele Aliaţilor; pe scurt, el spunea că trupele aliate de pe acel front, nu doar că puteau înlocui lesne echipamentul pierdut, ci și să sporească efectivul folosit pe câmpul de luptă. Astfel, până de curând, cantitatea, disciplina, curajul și determinarea oamenilor erau aducătoare de victorie; și chiar dacă acest curaj a existat dintotdeauna, ridicat adesea la rangul celui mai nobil angajament, victoria este decisă în ultimă instanţă, de sinergia dintre tehnologie și gestiunea programatică a mijloacelor de producţie – anticiparea, capacitatea de aprovizionare și mijloacele financiare. Din acel moment, ostașul nu s-a mai aflat doar pe front, ci simultan, el apărea și pe suprafaţa teritoriilor nonbeligerante directe, în uzine, în atelierele de mecanică, în laboratoarele de chimie, pe scurt, în locurile în care erau elaborate teoriile știinţifice și aplicaţiile lor. Ostașul nu mai este doar un luptător valoros, ci soldatul prins într-o vastă organigramă de specialiști care, în funcţie de nivelul lor de competenţă, acţionează mașinăriile fabricate în teritoriile din spatele frontului, într-atât de bine, încât meșteșugarii devin ei înșiși specialiști militari. Sub tutela Statului, societatea civilă se militarizează, iar ordinul militar se industrializează. Devenind industrial, războiul se absolutizează, mobilizând întreaga societate, scufundată deja în tornada Totalmobilmarhung- ului. În cele ce urmează, soldaţii și meșteșugarii nu reprezintă decât mecanismele unei industrii letale de proporţii gigantești. În definitiv, împreună, cei doi capătă una și aceeași formă (Geschtal), care conform remarcabilei fenomenologii oferite de Junger în 1931, este cea a Muncitorului (Der Arbeiter). Astfel, pe fundalul oferit de conflictul care a durat patru ani și trei luni, soldându-se cu imense pierderi umane, materiale și financiare, s-a ivit o lume nouă, una a cărei existenţă nu fusese prevăzută de filosofi. Pe de-o parte, războiul a concretizat finalul supremaţiei economice și politice a Europei în lume, ea fiind înlocuită de Statele Unite; pe de altă parte, printr-un soi de recrutare generală, ea evidenţiază creșterea puterii mișcărilor de masă, considerate un teren propice, favorizând înrădăcinarea concepţiilor și a forţelor politice totalitare, din anii 1920-1945. De fapt, pentru a-și satisface ambiţiile naţionaliste și imperialiste, guvernele clasice din secolul al XIX-lea, de sorginte democratico-liberală, au cerut ajutorul masiv al maselor populare, leau înarmat pe toate, inclusiv pe cele mai oropsite și concomitent, mobilizând masiv femeile în uzine; sistemul implementat a fost atât de eficient, încât după încetarea ostilităţilor, devenise imposibil pentru toţi să pretindă că nu se întâmplase absolut nimic, iar administrarea resursei umane nu mai putea respecta vechile reguli. Supravieţuitorii își doreau un nou început, un loc de muncă, bunăstare, protecţie socială, sanitară și școlară – pe scurt, o împărţire mult mai corectă și echitabilă a roadelor muncii. În ţările ruinate de război, acestei angoase i-au răspuns masele, luând diverse forme, precum în Italia fascistă, în Rusia comunistă sau în Germania nazistă , instaurând la cererea maselor, un control extins al acestora, inclusiv al acelora care luptau împotriva totalitarismului în numele altui principiu totalitar. Principiul care se dovedise eficient în timpul războiului, între 1914 și 1918, se metamorfozase treptat într-un cotidian real și general: pentru a obţine puterea în epoca modernă, masele de fabricanţi și meșteșugari trebuiau organizate din punct de vedere militar. Pe fundalul actualelor evenimente din Europa, dar și a celor din lumea noastră, aflată într-o continuă expansiune capitalistă, ar trebui să ne reamintim că Anii treizeci ne stau în faţă, după cum anticipase Gerard Granel într-unul dintre celebrele sale eseuri. De asemenea, acești ani treizeci ni se par un soi de protoistorie a propriei noastre contemporaneităţi, întrucât acești ani au fost precedaţi de un război industrial total, impunând o gestiune absolută a resursei umane militare și civile. O gestiune lipsită de milă și de îndurare în faţa slăbiciunilor „umane mult prea umane”, dezvăluind esenţa autentică a omului, aceea de Fiinţă-pentru-război, Das Seinfür- Krieg. Putem spune că acest război a luat forma premisei totalitarismului ce avea să apară în viitor. Contrazicând reformiștii precum Keynes, putem spune că nu nedreptăţile și inconsecvenţele oarbe de la Versailles au dat naștere puterilor totalitare din perioada interbelică, ci esenţa totalitară caracteristică desfășurării războiului însuși. Trebuie să recunoaștem și să admitem, chiar cu riscul de a șoca idealiștii de pretutindeni, că pentru zămislirea unui totalitarism social nu avem nevoie decât de un război total. Și dacă puţină determinare intelectuală ne permite să urmărim premisele enunţate de Gerard Granel, vom constata lesne în ce măsură tot ce s-a întâmplat în lume, în toată lumea, a luat forma unor manifestări totalitare dure sau moderate, în funcţie de circumstanţele care dominau diversele scene politice. De aceea consideraţiile și laudele aduse valorilor umane nu sunt decât niște povești de adormit copiii, pentru acel pensiero debole, căci motorul istoriei nu mai este reprezentat de exploatarea omului de către om. Cred că de-acum înainte, ar trebui să ne referim la exterminarea omului de către om, devenită în ultimă instanţă, un fundament ontologic, precum și expresia ontică a acestuia. Traducere realizată de ANA MARIA ROȘCA

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe