Așa s-a sinucis Urmuz

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 26-11-2019

Cronica volumului urmuz. 23 noiembrie 1923 de Mihai Maniuţiu (editura Tracus Arte, 2018)

Mihai Măniuţiu este atât un reputat regizor de teatru, cât și un prolific scriitor, autor al mai multor volume de poezie, proză și eseuri de teatrologie. Unul dintre cele mai recente volume de poeme, urmuz. 23 noiembrie 1923, apărut spre sfârșitul anului 2018, la editura Tracus Arte, este cu totul inedit atât faţă de restul creaţiei sale, cât și faţă de majoritatea producţiilor literare de pe piaţa românească de carte din ultima vreme. În acest volum, autorul rescrie din imaginaţie ultimele ore din viaţa scriitorului român de avangardă, Urmuz (pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu- Buzău), care a ales să se sinucidă în ziua de 23 noiembrie 1923. Deși este un produs aproape exclusiv al imaginaţiei, autorul pornește totuși de la un fapt real incontestabil, sinuciderea în sine, și de la un document la fel de real, procesul verbal prin care organele de poliţie constată această sinucidere. Documentul este redat întocmai, atât la începutul cărţii, ca un prolog al poemului fluviu realizat de Mihai Măniuţiu, cât și la sfârșitul acesteia, într-o variantă versificată, ca un al treilea epilog al întregii epopei mortuare, tehnică prin care autorul oferă operei sale atât ciclicitate și unitate, cât și acea doză de veridicitate menită să dea greutate conţinutului deplin imaginar. Poemul-fluviu debutează cu o secvenţă în care Urmuz somatizează intens starea sa de dezechilibru psihic: „tot mai des/ când înghit/ orice aș mânca sau aș bea/ e ca și cum aș înghiţi/ un cuţit”; urmată îndeaproape de o alta, ce stabilește locul în care s-au desfășurat ultimele ore din viaţa celui ce a fost unul dintre fondatorii literaturii absurdului în cultura românească: „de aproape șase ore/ urmuz/ bea/ în birtul de pe șoseaua/ kiseleff/ pahar după pahar/ cu absint”. În continuare sunt surprinse sau mai bine zis recreate, o serie de stări premergătoare sinuciderii, pe care cel mai probabil Urmuz le-a trăit în acele momente: sentimentul prezenţei morţii interioare: „ascultă, drăguţo, eu sunt mort, de ce te încăpăţânezi să mă parfumezi?”; „un miros răsucit/ întors pe dos/ cumva răscolitor/ așa miroase când/ nu mai ești pe de-a-ntregul viu/ și tot felul de chestii din tine/ mărunte mărunţele/ supravieţuiesc/ se înmulţesc// ce dezgustător”; resimţirea acută a golului interior ce se manifestă ca o gaură neagră ce-l trage în sine: „golul se ţinea de el ca o târfă/ de ultima speţă/ suplu insinuant/ îl înghesuia/ îi făcea propuneri rușinoase/ perverse// urmuz se întreba/ să se combine să nu se combine cu el/ să-l scuipe în gură/ să-i muște buzele/ ori/ să se lase înghiţit”; precum și întrezărirea vagă a unei lumini ce ar fi putut fi mântuitoare, dacă Urmuz nu s-ar fi îndoit de propria sa revelaţie: „în ciuda faptului că/ pare imposibil/ până la urmă/ ceva mijește/ de cealaltă parte/ a luminii/ pe partea din dos a luminii// urmuz se cutremură:/ e doar o închipuire/ o părere”. Apare inclus un laitmotiv, acela al dedublării. Se pare că Urmuz resimţea cât se poate de reală ruptura metafizică dintre sinele său de artist și cel de grefier. El nu se mai referea la Demetru Demetrescu-Buzău ca la alter-ego-ul său civil, ci de-a dreptul ca la un străin cu care însă era conștient că trebuie să împartă același trup, aceeași viaţă și în final aceeași moarte. Dedublarea aceasta se manifestă treptat în poemul lui Măniuţiu, urcând de la nerecunoașterea pașnică a celuilalt, până la declaraţia de război ce coincide chiar cu hotărârea lui Urmuz de a se sinucide, pentru a scăpa astfel de alter-ego-ul său: „ăla cu mustăcioară și frizură de filfizon/ (s-ar zice că sunt eu/ dar ar putea fi și demetru demetrescu-buzău)”; „în zidul dinspre nord-vest al birtului de pe șoseaua kiseleff/ a apărut o crăpătură foarte mică/ o fisură// demetru demetescu-buzău și urmuz încearcă să ajungă la/ un consens/ oare este sau nu este ăla locul/ prin care ar fi putut să apară în lume/ unul dintre ei/ sau o altă/ entitate/ incertă/ și/ la fel de suspectă”; „aș vrea/ demetru demetrescu‑buzău/ să te acuz de abuz/ de molestare/ de crime/ împotriva mea și a tuturor himerelor mele// aș vrea/ demetru demetrescu‑buzău/ să te împușc/ dar fricos cum ești/ te-ai ascuns/ te-ai pitit în mine/ te‑ai deghizat/ însă/ te înșeli/ dacă-ţi închipui că în felul ăsta/ o să scapi/ n-o să scapi”. Ceea ce surprinde foarte tare la maniera în care Mihai Măniuţiu reconstruiește din imaginaţie acea ultimă zi din viaţa lui Urmuz, este sângele rece pe care îl impregnează fiecărei secvenţe în parte. Astfel, Urmuz apare deosebit de calm, atât în momentele în care își imaginează cum va arăta lumea de a doua zi, când el nu va mai fi, cât și în momentele în care își planifică pas cu pas sinuciderea: „cu zgomot de porţelan spart/ în artere în torace/ urmuz se ridică de la masă// nu va trage în burtă/ s-ar putea să dureze prea mult/ până ce se ciobesc și se sparg toate/ n-o să tragă în inimă/ e un organ prea mic prea lateral/ s-ar putea să rateze// o să-și lipească ţeava de tâmplă/ acolo sunt cei care vociferează/ și-ncearcă să-l ţină în viaţă/ o să-i amuţească/ o să-i amuţească pe toţi deodată”. Cu același sânge rece este descrisă inclusiv scena sinuciderii, chiar dacă aceasta nu este redată din perspectiva lui Urmuz însuși (deși nu ar fi fost cu totul imposibil, dat fiind maniera de lucru a literaturii absurdului, pe care inclusiv Măniuţiu o împrumută, pe alocuri, în acest volum), ci din cea a unui observator exterior, obiectiv: „se va termina în circa treizeci de secunde/ se va termina// a durat de fapt un minut și șaișpe secunde/ dar nu pentru că ar fi șovăit – revolverul nu era chiar dintre cele mai performante/ a trebuit de trei ori armat/ dar/ în fine/ a funcţionat”; „s-a auzit o împușcătură/ sau/ mai degrabă/ un zgomot de oase/ tasate// (trebuie că undeva pe-aproape/ era un abator)”. Volumul urmuz. 23 noiembrie 1923 al lui Mihai Măniuţiu se impune astfel ca o apariţie inedită pe piaţa literară românească actuală. Realizarea este cu atât mai surprinzătoare cu cât nu vine din partea unui profesionist al poeziei, ci din cea a unui maestru al artelor spectacolului. Îmi place să cred însă că prin acest volum, regizorul Mihai Măniuţiu și-a câștigat locul bine meritat în primul etalon al poeziei românești contemporane.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe