Cred

Adrian Păduraru Publicat la: 26-11-2019

Cred că e primăvară. Spun „cred” pentru că există aproape toate semnele naturii, există și în mine semnele primăverii, dar uneori mă îndoiesc de primăvara asta și în clipe mai puţin solare și de cele care ar trebui să vină. Merg spre Târgoviște unde urmează să joc „Tache, Ianke și Cadâr”, un spectacol care îmi place și la care ţin. Am o așteptare plăcută. Presimt bucuria actorilor și a spectatorilor, deopotrivă. Pe stânga și pe dreapta pomii înfloriţi, albi, toţi albi, acum îmi dau seama, de kilometri întregi doar alb, asta e realitatea!, realitate-metaforă. Decor care mă conduce către decorul scenei. Simt parfumul florilor, deși geamurile mașinii sunt închise. Îl simt dincolo de simţuri, direct în suflet, adânc de tot și mă îndrept către teatru, unde un personaj va spune: „Uită-te bine la ochii mei, Papa și dă-ţi seama că nu mă joc cu vorbele. Fii bun așa cum te știu eu că ești în adâncul inimii tale, acolo unde nu mai simţi nici tu de ești creștin sau ovrei, acolo unde ești numai om, că eu pentru omul acela te iubesc. Nu pentru ovreiul de deasupra”. Exist, chiar exist în clipa aceasta, cu adevărat, în fericirea înfloririi. Miroase a măr? Flori albe de măr… Chiar miroase a măr în realitatea contrametaforă unde floarea fluture se transformă în mărul omidă. Plutirea cade în concret, zborul se prăbușește în grame, metafora e bună de mâncat. Boturi de mașini înghit kilometri. Mă trezesc uitându-mă la mașini, la flori și la oameni. Ei nu se uită la nimic. Privesc drept înainte. Oare e drept? Oare e înainte? Mi se pare că nu se bucură. Ca în „Micul Prinţ”, oamenii mari socotesc. Strig la ei prin geamurile închise, ermetic, de parcă ar trebui să despartă două universuri: Ce calculaţi, ce vreţi să adunaţi, să înmulţiţi, să împărţiţi? Atenţie la scădere! Ce simţiţi? Ce iubiţi? Ce visaţi?, oameni… și aș vrea să adaug „buni”… Oameni buni! Opresc lângă o mașină a Poliţiei Rutiere. „Domnule poliţist nu mai staţi la pândă cu pistolul radar, pentru că oricum permisul de vânătoare viteză nu este valabil sub semnul de ieșire din localitate; mai bine, vă rog să ne opriţi din goană, să ne trageţi pe dreapta sau pe stânga sau pe centru, pe via media și să ne daţi amendă cinci puncte penalizare, cinci minute de gând. Și apoi extemporal, nu test grilă, pentru că acolo răspunsurile sunt prefabricate. Puneţi-ne să răspundem la întrebările: 3. Ce facem cu ţara asta? 2. Ce facem cu vieţile noastre? 1. Ce facem din vieţile copiilor noștri? Start! Peste întrebarea 3, cu ţara, putem sări că e din ce în ce mai mică și de altfel am și rezolvat-o. E un morman de fiare vechi, nu-i așa, domnule român? Nu-mi ies întotdeauna diacriticele. Am făcut-o varză de ștras-burg sau de briuxăl, doamnă ţuică de struguri, am făcut-o ghiveci cu de toate aduse din apusul civilizaţiei, am făcut-o mici, mititei, mărunţei puși pe grătarul radiatoarelor și pe condus, fasole bătută în cap cu re și re TV-iul inepţiilor emise de indivizi care nu și-au citit nici gândurile, ciulama din puii noștri plecaţi prin lume, la Universităţi, 3, 2, 1: 3 ani facultate plus 2 masterat plus 1 viaţă întreagă, terci, rasol de soia cea faimoasă prin nouăzecișipuţin, tresă socială și platformă politică, plăcintă de vacă, am făcut-o colivă cu stevia și grâu de import. Dacă nu putem face un brand de ţară, măcar să facem un borș de ţară. Rovegan, România vegan, adică fără nimic. Putem sări și peste celelalte întrebări pentru că au trecut cinci minute she ne she grăbim că începe last Fierbinţi. Hai repede, să nu se răcească, că doar nu o să facem scenarii după Sorescu. Glumești? „Oamenii mari sunt întotdeauna serioși.” Ajung în parcare, acasă. A fost o reprezentaţie frumoasă. La colţ, magnoliile înflorite. În Rose. Peste ele se suprapune, în 3D, o replică a mea din piesă: „Măi băiatul tatii, tu nu vezi că lumea asta e croită prost?” Și magnoliul vecin privindu-și patern florile vede replica asta, se rătăcește în gânduri și e cam neatent la viaţa reală. Poate de aceea petalele evadează din braţele lui și din poala florilor-mame. Solitar sau în grupuleţe, până la ultima. Fâlfâie din aripă între cer și pământ, contrazicându- se cu vântul, până când o doamnă în uniformă de Mp3 sau Mp4 (Military Patrol Unit Four) pe al cărei ecuson scrie „Gravity”, cu experienţa ei de la facerea lumii până acum, le ordonă scurt și implacabil: „Culcat” și ele – aparate de zbor minuscule și ascultătoare coboară pe puntea portavionului Terra 1 sau cine știe cât, imens și minuscul el însuși în oceanul fără vreun sfârșit cunoscut. Încep să le culeg și să pun la fiecare mașină câte una, pe parbriz, să fie la vedere. Să le aveţi în vedere! Poate că… Poate… …Cred!

Sursa foto: Adrian Cuba Photography

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe