Miza Hong Kong

China a reuşit ca în ultimul sfert de secol să atragă admiraţia multora. Sunt destule motive care îndreptăţesc o asemenea atitudine, dar puţini au curajul să recunoască gigantica ameninţare pe care o reprezintă pentru comunitatea internaţională regimul de la Beijing. În actuala confruntare dintre supraputerile SUA şi China, problema nu este doar cine deţine supremaţia militară (americanii au încă un avantaj enorm), nici doar care economie va fi pe primul loc, ci mai ales cine va impune regulile sistemului relaţiilor internaţionale. Chinezii sunt pregătiţi să încalce toate regulile pentru care comunitatea internaţională a luptat în ultimele decenii. Iar americanii şi-au risipit o parte dintre avantajele strategice care decurgeau din unipolarism.

Factorul declanşator al recentelor evenimente din Hong Kong sunt un indicator privind tipul de standarde şi principii pe care China le-ar impune lumii dacă nimeni nu i s-ar împotrivi. Peste un milion de cetăţeni au protestat faţă de proiectul legislativ privind extrădarea în China (precum şi în Taiwan sau Macao) a celor acuzaţi de infracţiuni penale, – cum ar fi violul, crima, – dar şi pentru alte infracţiuni (evaziunea fiscală), pentru a fi judecaţi acolo. Spectrul încălcării independenţei justiţiei din fosta colonie britanică a radicalizat populaţia. Tentativele Chinei comuniste de a-şi extinde practicile în fostele colonii europene sunt respinse de către cetăţeni care au experimentat sisteme politice de tip democratic, indiferent de imperfecţiunile acestora.

Întreaga planetă a privit cu interes evenimentele din Hong Kong, unde chinezii liberi au protestat împotriva unei măsuri care întăreşte dominaţia Chinei comuniste (mai mult de 90% dintre locuitori sunt de naţionalitate chineză). Este o miză enormă: de rezolvarea dilemelor din acest oraş-stat depinde modul în care restul lumii va reacţiona la extinderea influenţei chinezeşti depinde de ceea ce se va întîmpla în acest oraş-stat. Acolo se joacă soarta relaţiilor internaţionale în secolul XXI.

De un secol încoace, mai precis de la sfârşitul Primului Război Mondial, SUA a încercat din greu să impună un set de reguli, principii, standarde, norme ale relaţiilor internaţionale. Principiul autodeterminării naţiunilor, comerţul liber între state, răspândirea democraţiei în lume, controlul armamentelor, interzicerea tratatelor secrete şi a schimbări graniţelor convenite prin tratate, organizaţii multilaterale pentru prevenirea războaielor – toate acestea s-au lovit de tot felul de piedici. Mereu au existat formidabile forţe internaţionale, mari puteri, supraputeri, care s-au împotrivit punerii în aplicare a principiilor internaţionalismului liberal. A fost nevoie de încă un război mondial (WW II), de consumarea Războiului Rece şi înfrângerea Uniunii Sovietice, iar Secolul XXI părea favorabil punerii în practică a moştenirii lui Woodrow Wilson. Mereu au apărut obstacole aparent de netrecut. Cu toate acestea, moştenirea wilsonianismului are cele mai ridicate şanse de a fi realizată în secolul XXI.

Noile provocări geopolitice pun wilsonianismul la grea încercare: 9/11 a dat semnalul începerii războiului internaţional împotriva terorismului, despre care nimeni nu ştie când se va termina. După o perioadă de unipolarism, ascensiunea ”noilor puteri” (China, Rusia, Indonezia, Nigeria, Brazilia, Turcia ş.a.m.d.) indica începutul unei noi epoci a multipolarismului. În perioada premodernă şi cea modernă, perioadele multipolarismului, ale acumulării tensiunilor dintre state cu interese diferite, au culminat cu războaie. Iar una dintre cele mai perfide provocări este chiar administraţia Trump. Noul preşedinte atacă principiile wilsonianismului şi submineaz[ poziţia internaţională a SUA exact în perioada critică a reaşezării sistemului internaţional. Nu întâmplător, Trump are relaţii excelente cu preşedinţi care au fost apreciaţi ori chiar s-au autoevaluat drept ”illiberals”. În mod paradoxal însă, în tradiţie wilsoniană, SUA continuă să joace un rol pozitiv în Orientul Mijlociu (vezi alianţa Washington-Riad-Ierusalim), în Venezuela (unde liderii statelor democratice, în frunte cu americanii, îl sprijină pe Guaido, iar statele autoritare pe Maduro) sau în negocierile pentru dezarmare nucleară cu Coreea de Nord. China şi Rusia au dovedit că pot folosi în avantaj propriu aceste inconsecvenţe.

China a devenit supraputerea care se împotriveşte tot mai eficient ordinii mondiale construite de americani, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, care părea confirmată după Războiul Rece şi prăbuşirea URSS. Or, exact în perioada extinderii influenţei Beijingului la nivel regional şi mondial, a apărut fenomenul de respingere masivă a modelului totalitar-capitalist chinezesc chiar într-o provincie majoritar chinezească. Pe teritoriul naţional tradiţional, liderii comunişti îşi continuă nestingheriţi opera de represiune împotriva indivizilor, minorităţilor, naţiunilor, religiilor. Peste un milion de uiguri se găsesc în lagăre de concentrare (la reeducare); uigurii sunt musulmani, iar spectrul separatismului din enorma regiune Xiniang acţionează ca un factor destabilizator. Zeci de milioane de practicanţi ai meditaţiei Falun Gong din China au fost supuşi persecuţiei, încălcărilor flagrante ale drepturilor omului: pierderea serviciului, abuzul psihiatriv, bătăi, tortură, întemniţări fără condamnări în tribunale, muncă forţată, lagăre de concentrare, un număr nedeterminat de morţi din pricina condiţiilor din închisori, zeci de mii omorâţi pentru folosirea organelor interne de către ”industria de profil” chinezească.

Ordinea internaţională actuală pare să confirme axiomele realismului şi neorealismului. În general, fiecare actor politic important sau chiar mai puţin important îşi urmăreşte propriul interes naţional sau regional (vezi cazul UE), iar rezultanta la nivel global este anarhia. Singurele excepţii sunt supraputerile, care încearcă să-şi proiecteze influenţa în alte regiuni şi continente. Revolta cetăţenilor din Hong Kong demonstrează limitele supraputerilor, vechi sau noi. (Timpul)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe