Apostolii populismului şi „filozofia” euroscepticismului românesc

Cosmin Dima Publicat la: 26-11-2019

Într-o perspectivă reducţionistă, o simplă hârtie aparent inofensivă, denumită buletin de vot, poate menţine sau poate aduce la putere ori binele, ori răul. În realitate, amândouă pot coexista ca rezultat al alegerii pe care oamenii, în momente de emoţie intensă sau prin exerciţiu raţional, o fac când sunt chemaţi să aleagă viitorul unui oraş, al unei ţări sau al unei suprastructuri politice precum este Uniunea Europeană. Poate că europenii au frânat declinul participării politice, ajunsă în ultimele patru runde sub 50%, prin optimismul sau furia unei majorităţi (50,94%) care a intrat în cabinele de vot în alegerile europarlamentare din 2019; pe de altă parte, au relegitimat şi consolidat curente ideologice şi atitudini ostile binelui comun european şi democraţiei liberale.

Extremismul, populismul, naţionalismul, euroscepticismul, fixate fie în stânga sau în dreapta spectrului politic sunt după aceste alegeri mai influente ca oricând în Parlamentul European şi implicit în marile state europene. Discursul anti se aude şi mai tare prin reverberaţiile din vocea apostolilor acestora. Vedete naţionale, încurajate de multiplele efecte negative ale imigraţiei, atacă centrul politic moderat, sistemul politic, elitele şi instituţiile europene, în numele poporului. Laitmotivul comun al populiştilor eurosceptici, precum liderii coaliţiei italiene de guvernare Matteo Salvini (Liga) şi Luigi di Maio (Mişcarea 5 Stele/M5S) în Italia, Viktor Orban (Fidesz), autointitulat apărătorul iliberal al Ungariei şi al Europei de migranţii musulmani, Nigel Farage (Partidul Brexit), excentricul populist, figura dominantă a euroscepticismului englezesc, Marine Le Pen (Adunarea Naţională), considerată de Politico, în 2016, al doilea cel mai influent parlamentar din legislativul european, Jimmie Akesson (Democraţii Suedezi), cel mai important lider de opinie suedez conform Swedish Magazine, Alexander Eberhardt Gauland şi Jörg Hubert Meuthen, părinţii Alternativei pentru Germania, susţinători ai mişcării PEGIDA, mişcare germană naţionalistă, antiislamistă, de extremă dreaptă) este imigraţia, agentul de creştere al acestora. Democraţia liberală nu a mai fost contestată cu atâta vehemenţă, din perioada interbelică şi postbelică, când răul absolut (nazismul şi comunismul) - cum spune Dan Pavel în „Grajdurile lui Augias” - a promis să clădească o lume nouă mai bună, cu preţul a sute de milioane de morţi. Uniunea Europeană şi instituţiile sale s-au născut tocmai pentru ca viaţa să fie pusă mai presus de interesele naţionale, însă această intenţie tinde să fie uitată. Memoria colectivă a tinerelor generaţii pare suspectă de indiferenţă.

Apostolii populismului îşi exersează retorica urii, exacerbează conflictele interne şi fricile, hrănesc cu ele proprii susţinători şi le varsă în Parlamentul European, cu intenţia de a murdări, de a discredita şi de a delegitima. Demolatorii nu propun nimic în loc, doar urlă că proiectul european e depăşit. Critică elitele, sistemul, în numele unei părţi a poporului care reprezintă de fapt, în viziunea lor, poporul unit (dar fictiv). Aceasta este afirmaţia fundamentală a populismului, după cum susţine profesorului Jan-Werner Muller. Populiştii sunt dictatorii interpretării voinţei poporului pe care doar ei ştiu să o descifreze.

Declinul bipolarismului politic european şi ascensiunea şi consolidarea populismului eurosceptic

Odată cu extinderea UE, cele două grupuri parlamentare dominante din PE - popularii şi socialdemocraţii - au pierdut în timp din influenţa pe care au acumulat-o de-a lungul deceniilor. Dacă în legislatura 2014-2019 au dominat legislativul european (cu 216 mandate din 715), respectiv 185, în 2019, popularii au pierdut peste 40 de mandate (179), iar social-democraţii peste 30 (153).

În liga a doua, forţele euroscepticismului soft, ale conservatorilor şi reformatorilor europeni (CRE) (cu nucleul dur - partidul polonez Lege şi Justiţie şi Partidul Conservator britanic) au pierdut 14 mandate (63) faţă de cele 77 de mandate obţinute în 2014. Grupul ALDE&R a făcut un salt major de la 69 de mandate la 105, însă prin afilierea europarlamentarilor lui Macron. Intenţia acestuia este de a regândi balanţa de putere în jurul unui proiect de reconstrucţie a UE pentru a sparge monopolul PPE şi S&D. Verzii/ ALE sunt mai puternici cu 17 mandate faţă de anul 2014, ajungând la 69, datorită ecologiştilor germani care au ieşit pe locul al doilea. Comuniştii şi partidele muncitoreşti din Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/ Stânga Verde Nordică au înregistrat un declin de la 52 la 38 de mandate. Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe (ELDD) (54 de mandate), dominat în trecut de UKIP-ul lui Farage, are ca piloni Partidul Brexit, Alternativa pentru Germania şi Mişcarea 5 Stele, obţinând cu 12 europarlamentari mai mult decât în legislatura trecută.

În 2015, Europa Naţiunilor şi a Libertăţii (ENL) a luat fiinţă ca grup distinct, iar în 2019 - Adunarea Naţională a lui Marine Le Pen, vedeta grupului - s-a consolidat mărindu-şi numărul de parlamentari de la 14 în 2014, la 22 în 2019. Astfel, grupul a ajuns la un total de 58 de mandate, cu 20 mai multe. Libertatea, după religie, a fost cel mai des invocat pretext pentru crime sau pentru fapte bune, spunea lordul Acton, dar și pentru a camufla ura, rasismul, antisemitismul, euroscepticismul, populismul, am putea continua. Influenţa politică a celor două grupuri eurosceptice a crescut în 2019 (comparativ cu 2014), de la 78 la 112 europarlamentari, fără a lua în considerare forţe politice eurosceptice care sunt membre ale altor grupuri, precum Fidesz (PPE) şi Lege şi Justiţie (CRE).

Sursa foto: www.libertatea.ro

Care sunt principalele state contributoare la consolidarea forţelor eurosceptice? Marea Britanie, Italia, Germania şi Franţa. Partidul Brexit a obţinut aproape jumătate (29) din cele 73 de mandate alocate Marii Britanii, din frustrarea englezilor care aşteptau implementarea referendumului din 26 iunie 2006. Eşecul previzibil al laburiştilor şi al conservatorilor s-a confirmat ( locul 3 şi 10 mandate, respectiv 5 şi 4 mandate).

Partidul lui Marine le Pen, Adunarea Naţională, a surclasat Coaliţia Renaştarea a lui Emmanuel Macron, obţinând 22, faţă de 21 de mandate. În Germania, Alternativa pentru Germania a obţinut 11 mandate, cu 10 (!) mai mult decât în 2014 şi locul al treilea după creştindemocraţi şi verzi. Italia, sufocată de coaliţia populistă, a asigurat locurile 1 şi 3, Ligii lui Matteo Slavini cu 28 de mandate şi M5S cu 14 mandate. Desigur, la toate acestea se adaugă şi noile vedete din ţări mai mici, precum în Austria - Partidul Libertăţii (locul 3 şi 3 mandate), Suedia - Democraţii Suedezi (locul 3 şi 3 mandate), Vlaams Belang/Interesul Flamand (locul 2 şi 3 mandate). Chiar dacă nu vor reuşi să-şi unească forţele într-o mişcare paneuropeană sau să-şi constituie un mare grup eurosceptic, aşa cum şiar dori Le Pen, Salvini sau Farage, din calcule politice de asumare a leadership-ului sau specifice naţionale, atitudinea faţă de UE va rămâne aceeaşi.

Colapsul PSD-ului, critica câştigătoare a PNL-ului şi boom-ul electoral al Alianţei USR-PLUS

În România, alegerile europarlamentare din 2019 au adus o serie de premiere: mobilizare uriaşă, (49,02%) nespecifică acestui tip de alegeri; locul 1 pentru PNL, prima dată în istoria politică postdecembristă; PSD la cel mai prost scor din alegerile europarlamentare; niciun candidat independent în PE (Laszlo Tokes - 2007, EBA - 2009, Mircea Diaconu - 2014); niciun partid cu agendă extremistă sau eurosceptică în Parlamentul European (precum PRM în 2009); UDMR în PE cu vot din judeţele româneşti (5,44%) (!); diaspora mobilizată precum în prezidenţialele din 2014. Aproape 9 milioane de români au dat peste cap calculele partidelor politice, prin mobilizarea masivă în mediul urban (aprox. 2 milioane de voturi mai mult decât în zonele rurale).

Anatomia sloganelor a scos în evidenţă în timpul campaniei un euroscepticism de faţadă, soft, cu iz naţionalist. „Euroscepticismul” PSD s-a rezumat prin sloganul „Patrioţi în Europa. România merită mai mult”. Deci nu mai puţin, ci mai mult. Performanţele guvernamentale cu care a încercat seducţia electoratului au fost pur şi simplu anulate. A ajuns a doua forţă politică (22,51%) după PNL (27.00%) şi foarte aproape de Alianţa USRPLUS (22,36%). A făcut un arc peste timp şi s-a întors la scorul din 2007 (23,11%). Regresul a fost cauzat de conflictele interne pentru putere, bătălia cu „restul lumii” (lideri UE, reprezentanţi ai ambasadelor, societate civilă, asociaţii de magistraţi, opoziţie, preşedintele Klaus Iohannis etc.) pentru modificarea unor legi ale justiţiei şi a codurilor penale (corecţii justificate, dar percepute şi concepute pentru interesele penale/personale ale politicului), de evenimentele din 10 august care au etichetat PSD-ul ca represiv şi autoritar, de echipele guvernamentale populate cu oameni slabi şi adesea controversaţi. PSD a rămas blocat în timp odată cu electoratul îmbătrânit, obţinând faţă de ceilalţi competitori cele mai puţine voturi din partea tinerilor. S-a încercat hrănirea emoţiei celor sensibili cu explicaţii de tipul „exploatării” României din exterior, a ameninţărilor soroşiste, corporatiste, securiste, europene, globaliste. Însă mesajul anticorupţie a fost mult mai actual şi mai vizibil, decât ameninţările invizibile venite din afară.

PNL a folosit o imitaţie de slogan (vezi America First a lui Trump) ajungând la formula „România în primul rând” şi a criticat guvernarea PSD. Spoială naţionalistă, nicidecum antieuropeană. Iar Alianţa USR-PLUS a mizat pe mesajul anticorupţie, „Fără hoţie ajungem departe”, rupt total de temele europene. Un pariu câştigător, de altfel. A devenit astfel „stăpânul” electoratului urban, tânăr şi educat şi lider incontestabil în Bucureşti, o victorie simbolică esenţială pe mai departe. PSD a câştigat în 2016 pe seama unui eşec major al PNL în a se prezenta decent în alegeri şi a unei alternative politice noi încă în stadiul embrionar (USR), precum şi din cauza canibalizării electorale dintre cele două formaţiuni. De data aceasta, PNL a făcut cel mai bun scor din toate tipurile de alegeri (cu excepţia prezidenţialelor) speculând, atacând, criticând greşelile, abuzurile şi inconsistenţa PSD.

Valul de nemulţumire faţă de coaliţia guvernamentală a afectat puternic ALDE care şi-a dorit „În Europa cu demnitate”, dar nu a reuşit să treacă pragul. ProRomânia lui Victor Ponta şi-a atins scopul politic de a destabiliza electoral PSDul, obţinând procentele necesare (6,55%) sub sloganul „Mândri că suntem români, mândri că suntem europeni”, o continuare a celui din 2014 „Mândri că suntem români”, la fel şi PMP-ul lui Traian Băsescu (5,66%) sub sloganul „Uniţi în Europa”.

În România, „filozofia” euroscepticismului este (încă) sterilă

În România nu există o miză raţională a euroscepticismului. Nu avem partide care se revoltă împotriva proiectului european. Suntem, cum ar spune Paul Taggart and Aleks Szczerbiak, pe linia soft-euroscepticism- ului, o formă relaxată a hard-euroscepticism-ului care presupune opoziţie totală faţă de proiectul comunitar şi integrarea europeană.

Ce avem, însă, este doar o exploatare a euroscepticismului prin imitaţie, populism. În contextul în care discursul extremist/populist/ naţionalist a prins avânt în UE, contestând multiplele efecte negative ale imigraţiei – atentate teroriste, sentimentul furtului locurilor de muncă, rasismul, violurile, agresările sexuale în plină zi, diferenţele culturale şi religioase inacceptabile, precum purtarea voalului islamic, creşterea antisemitismului în ţări precum Franţa şi Anglia etc. - criticile noastre faţă de Bruxelles au devenit opţiuni de comunicare politică doar prin contagiune, dar pe un fundament nerealist. În România, toate fricile de mai sus nu există.

Nu poţi să fii eurosceptic când, după anii tragici de comunism şi un postcomunism aproape comunist, te poţi plimba prin Europa, poţi studia, te poţi angaja, poţi săţi exporţi marfa pe o piaţă uriaşă. Influenţa benefică a Uniunii Europene se simte în viaţa românilor. Peste 40 de miliarde de euro intraţi în economia românească pe parcursul a 12 ani, faţă de cele peste 20 de miliarde cu care am contribuit. Nu putem fi frustraţi precum Marea Britanie, Germania, Italia, Franţa, Olanda, care contribuie mai mult decât primesc, unde valul eurosceptic ar putea fi justificat. Diaspora românească şi milioanele de români care trimit bani în ţară constituie un alt factor de stabilitate proeuropeană.

Pariul antieuropean nu este o carte câştigătoare. Partidele, pur şi simplu, nu pot întoarce spatele comunităţii europene. Pentru că UE este un agent pozitiv al schimbării în bine a României şi românii simt asta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe