Alegerile europene şi „fragmentarea încălecată” – la nivel european şi la nivel naţional

Radu Carp Publicat la: 26-11-2019

Vestea cea mai bună a acestor alegeri europene a fost nivelul de participare. Dacă în 2014 la vot au venit 43% dintre europeni, în 2019 participarea a avut o medie de 51%. Explicaţia acestui nivel ridicat de participare constă în adâncirea clivajului dintre „suveranişti” şi „globalişti”, tema principală de dezbatere fiind Europa. Macron, Orban, Salvini sunt politicieni cunoscuţi şi comentaţi în toate statele membre UE, nu doar în contextul strict naţional. De altfel, discursul lor nu mai este demult unul bazat strict pe problemele naţionale. Sprijinul pentru Europa a crescut peste tot în statele membre, iar poziţia fermă a UE în negocierile Brexit a avut fără îndoială un rol în acest sens.

Politica europeană a fost mult timp dominată de două familii politice, cea de centru - dreapta (PPE) şi cea de centru - stânga, ultima sa denumire fiind S &D. Multă vreme, partidele care fac parte din aceste două familii au dominat scenele politice interne din statele membre UE. Orice neînţelegere din cadrul coaliţiilor de partide pe plan intern putea fi rezolvată la Bruxelles, cu ajutorul medierii famililor de partide din care acestea respective făceau parte.

Acest peisaj este mult schimbat în prezent. Contextul naţional a devenit mult mai pluralist, încrederea în instituţii, inclusiv în partidele politice, a scăzut dramatic pe întregul continent, iar dezbaterile politce au în vedere mai mult clivajul „suveranişti” – „globalişti”, bazat pe o interpretare diferită a identităţii, decât clivajul tradiţional stânga-dreapta (acesta nu a dispărut, dar îmbracă astăzi alte forme).

76% dintre cetăţenii UE trăiau în 2014 în ţări dominate de partide care făceau parte din familiile de partide tradiţionale. În 2019 acest procent a ajuns la 38%. În Italia se află la putere două partide din afara spectrului politic tradiţional stânga-dreapta. În Franţa, la putere este un nou partid politic, din afara celor două familii de partide, iar principala forţă de opoziţie este Adunarea Naţională, un partid populist de extremă-dreaptă. În Spania, apariţia unor noi partide de tipul Podemos sau Ciudadanos a făcut ca alternanţa partidelor popular şi socialist să nu mai fie posibilă. În Olanda, coaliţia de guvernare este foarte fragilă. În Belgia, situaţia generată de alegerile parlamentare (care s-au suprapus în acest an cu cele europene) este extrem de complicată prin victoria la nivelul provinciilor flamandă şi valonă a două partide care nu pot forma o coaliţie la nivel naţional. În Germania, coaliţia între creştin-democraţi şi socialişti a fost fragilizată de avansul AfD (în dauna CDU) şi al verzilor (în dauna socialiştilor - liderul SPD Andrea Nahles a demisionat după alegerile europene datorită rezultatului foarte slab). În Grecia se află la putere un partid populist de extrema-stângă, Syriza dar Nea Demokratia care face parte din PPE a avut un rezultat foarte bun la alegerile europene, ceea ce a determinat convocarea de alegeri anticipate. Exemplele pot continua pentru fiecare ţară în parte.

Scena politică naţională era, oriunde în Europa, extrem de fragmentată şi fragilizată. Alegerile europene au adus un grad şi mai mare de fragmentare. Câştigătorii acestor alegeri au fost partidele populiste, cele liberale şi cele ecologiste. Popularii au câştigat 179 de mandate, socialiştii - 153, ALDE Europa (noua denumire probabilă pentru grupul liberal) - 105. La precedentele alegeri, PPE a obţinut 221 de mandate, S&D 191, ALDE 67. O majoritate pro-europeană în noul Parlament European va fi una care va integra toate aceste trei familii politice. Alianţa PPE-S&D nu are voturile necesare pentru a-şi impune voinţa ca şi până acum; va fi nevoie de sprijinul punctual al ALDE Europa pentru mai multe proiecte importante.

Este foarte posibil ca pentru anumite proiecte, PPE să dorescă alianţe punctuale cu partidele populiste de dreapta, iar S&D să dorească alianţe punctuale cu partidele situate mai la stânga sau cu ecologiştii. Un fap teste cert: nu va exista o singură coaliţie care să asigure majoritatea în Parlamentul European pe durata întregii legislaturi.

Alianţa PPE-S&D are mari probleme, dar nu există niciun proiect politic alternativ viabil care să o înlocuiască. Fragmentarea spectrului politic s-a manifestat de câţiva ani la nivelul Consiliului. Acum este rândul Parlamentului European să se confrunte cu această realitate.

Fragmentarea spectrului politic european este consecinţa directă a fragmentării politice la nivel naţional. Pentru a descrie situaţia guvernării multi-nivel în Europa, în care nivelele local, regional, naţional şi european se întrepătrund este folosită sintagma „constituţionalism încălecat”. Rezultatul alegerilor europene a dat naştere la ceea ce se poate numi „fragmentare încălecată”, suprapunerea celor două tipuri de fragmentare, naţională şi europeană.

Prima dată când fragmentarea la nivel european poate produce efecte concrete va fi alegerea noului preşedinte al Comisiei Europene. Tratatul de la Lisabona a introdus prevederea potrivit căreia la alegerea persoanei care va ocupa această funcţie se va ţine cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. În 2014 această regulă a fost interpretată în sensul în care partidul cu cele mai multe voturi desemnează un candidat, iar acesta trebuie să treacă testul votului în Parlamentul European (procedura spitzenkandidaten). PPE a desemnat un spitzenkandidaten în persoana lui Manfred Weber, la fel a procedat şi S&D, fiind desemnat Frans Timmermans. Weber va trebui să aibă nu doar sprijinul celor două mari familii de partide, ci şi pe cel al ALDE Europa, precum şi votul unor parlamentari ecologişti. Aplicarea procedurii spitzenkandidaten va fi foarte dificilă în acest context. Singura soluţie va fi negocierea tuturor poziţiilor de vârf, simultan: Preşedintele Comisiei Europene, al Consiliului European, guvernatorul Băncii Centrale Europene, Înaltul Reprezentant pentru PESC etc.

Lipsa unei majorităţi clare va forţa probabil crearea de majorităţi ad-hoc. Cele mai spinoase probleme de pe agenda noului Parlament European sunt cadrul financiar multianual, schimbările climatice, migraţia şi respectarea statului de drept în statele membre. Dificultatea de a trata unitar aceste subiecte s-a făcut resimţită şi în Parlamentul European, ales în 2014. Cu atât mai mult va fi dificil a avea majorităţi clare în noul Parlament European.

Partidele populiste de dreapta nu au repurtat succesul pe care îl scontau, pentru a fi capabile să formeze un grup parlamentar care să decidă noua majoritate în Parlamentul European sau cel puţin să împiedice formarea unei noi majorităţi PPE-S&D. Pericolul pentru democraţie a trecut, dar există semne de îngrijorare ca urmare a acestor alegeri europene. Adunarea Naţională în Franţa a obţinut un rezultat foarte bun, 23%. PiS a obţinut în Polonia 45%, un rezultat cu totul surprinzător, ţinând cont de erodarea ce ar fi trebuit să se facă resimţită ca urmare a guvernării. În Ungaria, Fidesz a obţinut deasemenea un rezultat foarte bun, Lega a obţinut în Italia 34%, iar în Marea Britanie Brexit Party a avut un rezultat remarcabil. Marea problemă este că aceste partide nu pot forma un partid politic european, în ciuda eforturilor din ultimii ani şi a implicării lui Steve Bannon. PiS nu va accepta niciodată orientarea prorusă a partidelor populiste din Europa de Vest, iar Orban nu doreşte o alianţă cu Salvini.

Negocierile pentru poziţiile- cheie la nivel european vor fi de durată şi extrem de dificile. Este greu de prevăzut ce se va întâmpla dar un anumit aspect nu ar trebui scăpat din vedere: Emmanuel Macron a avut pe data de 28 mai, la două zile după alegerile europene, o întâlnire de lucru cu liderii din Spania, Portugalia, Belgia şi Olanda. În trecut, Preşedintele Franţei avea după alegerile europene consultări în primul rând cu cancelarul german. Asta înseamnă că motorul franco-german va fi mult mai puţin prezent în următorii cinci ani şi vor acţiona mai multe motoare de putere medie, în care Franţa şi Germania îşi vor căuta aliaţi (Franţa cu statele menţionate, Germania cu state din Europa de Est, cu excluderea sau includerea Grupului de la Vişegrad, după situaţie), dar vor acţiona şi împreună în anumite situaţii, iar „Liga Hanseatică” formată din statele nordice şi Germania va avea deasemenea un rol. Este vremea alianţelor flexibile şi a intereselor regionale care sunt obligate să conveargă în direcţia unui interes european.

Parlamentul European 2019 – 202
Sursă infografic: www.european-views.com

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe