Între visul american și doină

Radu Găină Publicat la: 26-11-2019

 

Indiscutabil, visul american şi trăirea acestuia au schimbat radical modul de  a fi şi mentalităţile românilor ajunşi în Lumea Nouă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului din urmă. Preoţii şi călugării ortodocşi trimişi - de Mitropoliile Ardealului şi Moldovei, ca şi cei greco-catolici aparţinând de Mitropolia Blajului - să organizeze viaţa religioasă a emigranţilor români, au fost nevoiţi să ţină cont de acest fapt şi să accepte provocările determinate de această nouă realitate. E de remarcat faptul că preotul ortodox Moise Balea, după o dificilă activitate de pionierat, inspirat şi influenţat de spiritul american - se va ocupa de afaceri. De asemenea, înainte de a se întoarce în ţară, la fel va proceda şi Epaminonda Lucaciu, primul preot greco-catolic ajuns în SUA. Moise Balea va sfârşi în anul 1942 pe pământ american, în urma unei depresii psihice generată de insuccesele sale repetate în plan economic. Unii dintre călugării trimişi de Mitropolia Moldovei în Canada şi-au creat o reputaţie proastă. Cu toate acestea, uneori, dorul de ţară îi făcea pe emigranţi să fie mai îngăduitori cu preoţii lor. „Aşa  cum a fost, bun sau rău, era bun la noi... A plecat dintre noi ducând cu dânsul Doina... la Chicago şi de atunci n-am mai auzit tremurătorul ei plânset. Se poate ca şi acolo să sară rânduri la Liturghie, să ceară plată dublă pentru slujbe, să atragă mânia câtorva, dar plăti-va cu Doina toate micile scăderi şi greşuri. Părinte Mureşan, la zile mari, atunci când vom simţi mai greu povara cătuşelor robiei, vino la Cleveland, pe un ceas numai şi stîmpăre-ne jarul cu viersul Doinei, să cerem de Sus miluinţă, dreptate şi putere de biruinţă!” (Dion Moldovan, Românul, joi, 16 martie, 1916).

Parohiile greco-catolice se aflau sub controlul Mitropoliei de la Blaj şi această instituţie s-a implicat mai eficient în organizarea vieţii religioase a enoriaşilor săi, având şi sprijinul diecezelor romano-catolice din SUA. Fiind şi mai puţini credincioşi ca număr, controlul asupra acestor parohii a fost mai judicios. 

Mitropolia ortodoxă a Ardealului nu avea un control real asupra parohiilor de peste Ocean, neînţelegând specificul vieţii americane. Sibiul nu s-a grăbit să propună înfiinţarea unei episcopii ortodoxe în America, o vreme mulţumindu-se cu daniile făcute de aceşti pribegi în vistieria mitropoliei. Preoţii trimişi în SUA erau dezbinaţi, iar credincioşii extrem de nemulţumiţi. Lucrurile s-au complicat şi datorită hirotonirilor făcute de mitropoliţii ruşi din America a unor „preoţi de nevoie” dintre simpli creştini sau cântăreţi bisericeşti, la recomandarea preotului Lazăr Gherman, fost profesor al Academiei teologice din Cernăuţi. Acesta era un  predicator deosebit, activând în Canada ca director al unui seminar teologic ucrainean, ulterior devenind preot la parohia Roebling-New Jersey din SUA. Aceşti „preoţi de nevoie” erau contestaţi de cei care fuseseră preoţiţi în ţară. Lazăr Gherman a încercat să apropie cele două tabere şi să organizeze parohiile pe baza statutului şagunian şi chiar să organizeze o episcopie, dar nu a reuşit.

La sfârşitul anilor '20 ai veacului din urmă, reorganizarea vieţii religioase a comunităţilor ortodoxe româneşti de peste ocean devenise un imperativ, iar ziarul „America”, prin redactorul Ion Bănăţeanu, s-a implicat activ şi a invitat preoţi şi laici ca să găsească împreună soluţiile cele mai nimerite şi eficace pentru a rezolva această problemă spinoasă. Sinodul Patriarhiei Ortodoxe Române hotărăşte în principiu, la 28 mai 1928, crearea unei Episcopii misionare în America de Nord şi la sfârşitul acelui an este trimis preotul Trandafir Scorobeţ să cerceteze la faţa locului cum s-ar putea înfiinţa această dieceză. Fost preot misionar peste Ocean înainte de Primul Război Mondial, Trandafir Scorobeţ  era delegatul Sinodului Patriarhiei Ortodoxe Române, dar şi omul de taină al mitropolitului Nicolae Bălan pentru a păstra pe credincioşii ortodocşi din America sub jurisdicţia Sibiului. La Congresul Bisericesc al românilor ortodocşi din America, desfăşurat între 25-28 aprilie 1929, la Detroit, delegatul parohiei din acest oraş, I.N.Barbu, a avut o reacţie dură spunându-i pe şleau lui Trandafir Scorobeţ. „Am cerut preoţi când am avut nevoie şi nu ne-aţi auzit. Acum veniţi ca să ne organizaţi şi să faceţi pentru noi, în trei ore, ceea ce Sibiul cu emisarii săi, n-au reuşit să facă în 25 de ani”. Ceea ce românii americani doreau era o episcopie sub autoritatea canonică şi spirituală a Patriarhiei din Bucureşti, dar autonomă din punct de vedere  administrativ. Istoricul Gabriel Viorel Gârdan relevă faptul că Episcopia Ortodoxă Misionară Română din America s-a născut din conflictul dintre românii americani şi autorităţile ecleziale din ţară şi această caracteristică nu va dispărea niciodată de-a lungul istoriei sale. În luna mai 1929, o delegaţie a românilor americani, mireni şi credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, în frunte cu preoţii Ioan Stănilă, Ştefan Atanasie Opreanu, Leon I. Manu şi Aurel Bungărdian, dar şi reprezentanţi ai Societăţilor de ajutor şi ai ziarului America precum şi ai voluntarilor din Primul Război Mondial, a participat la manifestările organizate de guvernul condus de prim ministrul Iuliu Maniu pentru a sărbători 10 ani de la Marea Unire de la 1918. Românii americani s-au deplasat în locuri simbolice din Banat, Muntenia, Moldova şi Transilvania. Au fost primiţi şi de către regina Maria, principele Nicolae, principesa Elena, regina Elisabeta a Greciei, principesa Ileana şi copilul rege Mihai. Acesta s-a arătat interesat de zgârie-norii din New York şi a spus că nu i-ar plăcea să locuiască într-o asemenea casă. Credincioşii de confesiune ortodoxă s-au întâlnit la Braşov şi cu Ion Podea, în acel moment preot caterisit, iar la Sibiu cu mitropolitul Nicolae Bălan. Acesta le-a reamintit credincioşilor ortodocşi că îi păstrează sub grija sa. Recesiunea economică din 1929-1933 a întârziat înfiinţarea episcopiei ortodoxe pentru românii din America. Patriarhul Miron Cristea a reuşit să-l convingă pe regele Carol al II-lea de necesitatea înfiinţării acesteia, în săptămâna pascală din anul 1934. Ştia că monarhului îi plăcea „să-şi lege numele de cutare lucru bun” şi a exploatat cu abilitate această însuşire a suveranului român, chiar în Joia Patimilor, când l-a cuminecat împreună cu fiul său Mihai, iar la dejun i-a sugerat că în ciuda crizei financiare se pot găsi câteva milioane de lei pentru a-i salva pe „fraţii care se îneacă în marea străinilor”. La prohodul Domnului săvârşit a doua zi la biserica Domniţa Bălaşa, Miron Cristea era informat de rege că s-au găsit bani de la Ministerul Cultelor, iar înalta faţă bisericească îi mulţumea lui Carol a II-lea, în numele românilor  americani, pentru acest ou pascal.

 Istoricul american Gerald J.Bobango este de părere că alegerea lui Policarp Moruşca în fruntea primei Episcopii ortodoxe a românilor din America a fost determinată de faptul că fusese înainte de intrarea în monahism, cumnat al mitropolitului Nicolae Bălan, şi că acesta din urmă îşi dorea un om de încredere pe scaunul episcopal din America de Nord, care să păstreze relaţiile cu Mitropolia Ardealului  în ciuda supunerii canonice orientată spre Bucureşti. 

 Policarp Moruşca venise din ţară cu doi colaboratori, dar unul s-a reîntors în România după câteva luni, iar arhimandritul Ioachim Popescu s-a despărţit de ierarhul său şi a slujit la biserici din SUA fără voia acestuia. Ziarul America  cultiva această stare de dizidenţă a părintelui Ioachim Popescu. Datorită unor abateri disciplinare, preotului Glicherie Moraru, i s-a interzis să mai slujească în SUA, având drept de practică numai în Canada. Ajuns în România, în august 1939, pentru a obţine fonduri pentru nevoile Episcopiei, lui Policarp Moruşca nu i s-a mai permis să revină la credincioşii săi de peste Ocean. 

Epilogul acestor întâmplări este un scenariu pentru un film trist cu multe răsturnări de situaţie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, comunitatea românilor ortodocşi din America s-a dezbinat. În exilul său, după evenimentele dramatice din vara anului 1940, regele Carol al II-lea nu a renunţat la ideea de a reveni pe tronul României şi, din Mexic - unde avea rezidenţa, pentru că fostul suveran român nu primise drept de a intra pe teritoriul SUA - a finanţat un grup de preoţi româno-americani, ataşaţi ideilor restauraţiei carliste. Printre aceştia se număra şi Glicherie Moraru, care înfiinţase în Canada, comitetul „România liberă” cu scopul declarat de a sprijini propaganda puterilor aliate, dar după ce a primit drept de a reveni în SUA cu sprijinul preoţilor Ştefan Atanasie Opreanu şi Simion Mihălţan, s-a ataşat împreună cu aceştia de cauza lui Carol al II-lea. Părintele Simion Mihălţan, pe care Policarp Moruşca îl numise vicar la plecarea sa din 1939, a propus adoptarea de către parohiile Episcopiei a unei declaraţii de autonomie şi independenţă, rupându-se legăturile atât cu Patriarhia Română, cât şi cu guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu. Gerald J. Bobango menţionează că prietenia dintre Glicherie Moraru şi Ştefan Atanasie Opreanu i-a dus pe cei doi preoţi la închisoare, fiind acuzaţi de statul american că au făcut spionaj pentru Carol al II-lea. Singurul lucru bun din această afacere este că fostul monarh al României a făcut o donaţie de 1000 de dolari pentru aşezământul de la Vatra Românească. De altfel cei doi preoţi au fost eliberaţi la sfârşitul războiului, iar părintele Morariu se autopropune într-o scrisoare „antologică” adresată patriarhului Nicodim Munteanu pentru a fi fi numit în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române din America. După abdicarea sa forţată de pe tronul României, regele Mihai a făcut o vizită în SUA unde a văzut şi zgârie-norii din New York. S-a întâlnit cu membrii comunităţii greco-catolice din Cleveland, apoi cu preşedintele Truman care i-a spus tânărului rege exilat că speră să revină pe tronul României. Din păcate pentru acest rege nefericit, zarurile erau aruncate. Va mai reveni în anii '6o pe pământ american doar pentru a urma cursuri de broker la Bursa din Wall Street. Mătuşa sa, principesa Ileana, va deveni spre sfârşitul vieţii călugăriţă la o mănăstire aparţinând de Episcopia Ortodoxă Română de la Vatra Românească din SUA. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tendinţele schismatice s-au adâncit în Episcopia Ortodoxă a românilor americani, mai ales că alţi preoţi, aşa numitul grup Ohio din care făceau parte Ioan Truţia, Ioan Stănilă, Nicolae Moldovan, Traian Demian şi Traian Vintilă, creaseră „Uniunea Democratică Româno - Americană” cu menirea să se opună celor care căutau să subjuge eparhia unor interese politice meschine. Aceştia susţineau revenirea episcopului Policarp Moruşca în SUA. După instaurarea regimului comunist în România, la sugestia Moscovei, biserica greco-catolică a fost interzisă, iar pentru că eparhia românească greco-catolică din Lumea Nouă a fost condusă direct de către Vatican, acest fapt a generat nuanţe noi în existenţa acestei dieceze. Situaţia eparhiei ortodoxe româneşti de peste Ocean a devenit şi mai complexă, iar în cele din urmă această episcopie s-a dezmembrat, creându-se două jurisdicţii separate şi, în ciuda eforturilor de apropiere de după 1990, acestea nu s-au reunit nici astăzi. Poate că după ce rănile trecutului se vor cicatriza, cele două eparhii ortodoxe româneşti de peste Ocean vor regăsi calea de a deveni una. Poate... 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe