Marele sculptor Aurel Vlad: Întâlnirea cu „Gibonii” mi-a marcat destinul

Anastasia Stoiciu Publicat la: 26-11-2019

S-a născut pe 31 martie 1954, în aceiaşi zi cu Nichita, dar la Galaţi. Ca să ne mai împrietenim, i-am povestit de întâlnirea pe care am avut-o la Constanţa cu Dorel Nacou, singurul român care a traversat Atlanticul la bordul unei ambarcaţiuni cu pânze.

-Cu bărcile, uite, îmi place subiectul! Şi a început să îmi povesteascăcu ochii aprinşi de melancolia amintirilor. Primul cerc la care s-a dus la Casa Pionierilor a fost la navomodele. Trebuia să se ducă o dată pe săptămână şi el se ducea zilnic. A construit câteva bărcuţe. Şi mai mari, şi mai mici... Până a aflat că e şi cerc de aeromodele. Şi aşa crede el că şi-a dezvoltat manualitatea. Făcea traforaj, lipea, tăia...Iar pasiunea lui cu bărcile, chiar a avut legătură cu destinul. Aşa a ajuns să îl cunoască pe sculptorul Mihai Mihai. Era din generaţia „Gibonilor”, cum îşi spuneau pe atunci. Erau înalţi, puternici, cu palme mari, ca nişte lopeţi. Mihai Mihai a avut un destin tragic. A murit de tânăr, electrocutat cu o drujbă improvizată de el dintr-un flex. Întâlnirea asta cu el l-a aşezat pe drumul sculpturii, iar Mihai a devenit părintele său spiritual. Povestea are şi o continuitate, data de cercul de navomodele. Cum a ajuns la Galaţi, Mihai, împreună cu un alt ‘‘gibon‘‘, Gheorghe Turcu, au cumpărat o barcă. Şi au plecat toţi trei împreună spre Tulcea.

Am vrut să vindem peşte, să ne îmbogăţim

Planul era să ajungă în Deltă, să umple barca cu peşte, să se întoarcă la Galaţi, să vîndă peştele şi să se îmbogăţească. Au plecat toţi trei nepregătiţi. Au vâslit în sensul curentului, cum auzise Aurel Vlad că trebuie vâslit, au ajuns la Cotu Pisicii. Se făcuse seară, li s-a făcut foame, dar nu aveau mâncare, că nu se gândiseră să ia. Aşa că Vlad le-a spus că se întoarce acasă să fac rost de mâncare.

EDECARII DE PE DUNĂRE

A ajuns cu o maşină, i-a dat mama lui de mâncare şi s-a întors. I-a găsit dormind sub o barcă. Au mâncat şi se uitau că făcuseră nişte băşici uriaşe de la vâslit. Mihai şi-a adus aminte de tabloul lui Ilia Repin: ”Edecarii de pe Volga”, (bărbaţi încovoiaţi de efort, care trag un vapor) şi au făcut ca edecarii, au tras barca după ei de pe mal. Au ajuns înapoi murdari , noaptea, lihniţi, obosiţi, le-a trebuit câteva zile ca să-şi revină. Turcu a plecat ulterior în armată, Mihai a plecat la Tulcea, unde soţia lui avea repartiţie şi mai târziu în Bucureşti. Barca i-a rămas lui în grijă. Făcea negoţ cu ajutorul ei. Trecea Dunărea pe mocanii cu brânză, plimba fete. Devenise foarte interesant pentru ele. Era deja musculos, bronzat, le plimba. Când s-a stricat barca, şi-a vândut bicicleta ca să aibă bani să o repare. A chemat un meşter. Şi întro zi, când am ajuns acasă, nu şi-a mai găsit barca. A întrebat-o pe mama lui ce s-a întîmplat. Ea s-a cam codit să îi răspundă, dar până la urmă i-a zis că e în beci. Când a coborât în beci, a găsit o stivă nouă de lemnişoare şi o tăbliţă pe care era numărul bărcii. L-am întrebat pe tatăl ce s-a întâmplat şi i-a povestit: ”Am vorbit cu nea Gheorghiţă, când a venit să repare barca, în curte. Mi-a zis că aia e coşciug, nu barca. Eşti copilul meu şi nu vreau să te pierd din cauza unei bărci. Aşa că am făcut-o surcele ca să fiu sigur că nu încerci să o repari şi nu încerci să mai ieşi cu ea pe apă. Mai bine strângem bani şi luăm alta.” Nu a mai luat alta niciodată. I-a spus lui Turcu atunci când s-a întors şi a înţeles. Asta a fost cu barca.

PRIMA EXPOZIŢIE, LA 17 ANI

Dar a rămas cu dragostea de sculptură. Mihai i-a dat-o. Au stat două veri împreună dar a fost deajuns. Şi s-a hotărât să se facă sculptor. Nu ştie nici acum dacă s-a făcut. Prima expoziţie de sculptură în piatră şi lemn a avut-o la 17 ani, la Teatrul Muzical ”Nicolae Leonard”, din Galaţi. Cărase pietre de prin curţile oamenilor ca să o facă. Mihai îl învăţase să se ducă să le ceară, că oamenii se bucură să scape de ele. Le ducea în atelierul care îi rămăsese de la el, după ce a plecat la Bucureşti. Era atelierul din spaţiul tipografiei ziarului ”Viaţa Nouă”. Acolo se află acum Muzeul de Istorie din Galaţi. Când s-a închis, şi-a închiriat primul atelier în Piaţa Moruzi din Galaţi. Era o magazie care nu avea nici apă. Făcea în timpul ăla şi Şcoala Populară de Artă. În atelierul ăla a lucrat pentru prima oară după model. I-a pozat tatăl lui. Făcea o lucrare care se numea:”Filozoful în baie!” Ca Platon sau Aristotel şi ce mai frunzărea el pe atunci. L-a făcut cu proporţiile după interpretarea unui copil: corpul şi capul mari şi picioarele un pic mai scurte. S-a hotărât să meargă pe drumul ăsta cu sculptura. Nu vedea altă cale. A şi avut profesori buni.

AM CREZUT CĂ TÎRGU JIU ESTE MUZEUL LUI BRÂNCUŞI

A împrumutat tratatul de sculptură al lui Baraschi şi l-a copiat tot, foaie cu foaie, scris şi desen şi l-a studiat. A ajuns repede la Brâncuşi. A citit tot ce se găsea. A aflat că Tîrgu Jiu e în România. Şi a şi pornit întracolo. S-a suit într-un tren de noapte şi dimineaţă era la Tîrgu Jiu. Credea că e ceva ca un muzeu. A găsit un cartier părăginit. Şi a mai găsit la un moment dat un gard, cu fâşii de tablă tăiate sub forma romburilor din coloana lui Brâncuşi şi un coş de gunoi ca o piramidă din coloană. Şi-a dat seama că a ajuns unde trebuia şi aşa îşi manifestau în 1972 localnicii preţuirea pentru el. A văzut şi coloana de departe. S-a apropiat încet de ea. Parcă voia să prelungească momentul. Era aşa de emoţionat! I-a plăcut enorm, a fost ca o iniţiere pentru el. Celelalte, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului nu i s-au mai părut atunci aşa importante. A stat până seara şi le-a tot studiat pe toate. Întâlnirea cu Coloana Infinitului a fost emoţionantă. Când a ajuns acasă, a redeschis cărţile. Acum le citea altfel, din altă perspectivă. A avut în 2014 o expoziţie acolo. I-a mulţumit ”bunicului Brâncuşi”, cum i-a spus el, pentru şansa de a îl ţine pe acest drum care i-a adus multe bucurii. Speră să îi mai aducă.

”Gest, stare, atitudine, întrun artist autentic, contemporan: Aurel Vlad.” – prof. Univ. Dr. Florin Stoiciu

Premii si burse:

2016 - Premiul „Constantin Brancuşi”, MLNR si Academia Română; 2014 - Premiul pentru excelenţă in arta, UAP Romania;2009 - Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”, Bienala de Pictură, Sculptură şi Grafică, Arad;2003 - Premiul III, Simpozionul Internaţional de Sculptură, Fuente Palmera, Córdoba, Spania; 2002 - Premiul „Omnia” pentru Sculptura, Academia Română, Bucureşti; 2000 - Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor, Preşedinţia României; 1990 - Premiul pentru Sculptura, Uniunea Artistilor Plastici din Romania;1986 - Bursa „Dimitrie Paciurea”

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe