Junimea lui Titu Maiorescu

Comunicat de presă Publicat la: 14-02-2020

Faptul că Junimea, societatea culturală care avea să aducă
literaturii române de după a doua jumătate a veacului al XIX-
lea un „suflu” nou şi avangardist, este legată indisolubil de
numele lui Titu Maiorescu, iniţiatorul şi creatorul ei, nu se mai
poate îndoi nimeni de acest pur adevăr, iar temeinicia lui nu
mai poate fi clintită vreodată, niciunde şi nicicând, chiar dacă
la începuturile sale îşi atrăsese suficienţi de mulţi contestatari.
Junimea, în toate perioadele existenţei manifestate şi după
începutul veacului următor, s-a dovedit, aşa după cum a fost
aceasta percepută şi apreciată de istoria literară, de monografii
şi exegeţii ei, „a fi avut un rol decisiv în literatura română, iar
spiritul junimist s-a dovedit triumfător în lupta de respingere a mediocrităţii şi a
altor forme de impostură manifestate pe atunci în artă.”
Teoria lui Titu Maiorescu, aceea a combaterii „formelor fără fond”, pe care
tot el le denumea metaforic: „stafii fără trup” şi „iluzii fără adevăr”, prinde
rădăcini adânci la Junimea, iar revista junimistă „Convorbiri literare” devine o
înaltă tribună pentru promovarea „direcţiei noi”, adoptând în Cenaclul său literar şi
o deviză devenită memorabilă: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”
Dar, pentru a argumenta mai elocvent subiectul propus, o privire „biografică”
asupra vieţii mentorului Junimii este pe cât de necesară pe atât de binevenită:
Născut cu exact o lună după, dar cu 10 ani înaintea naşterii lui Mihai
Eminescu, Titu Maiorescu, pe numele lui întreg Titu Liviu Maiorescu, s-a născut la
Craiova, la 15 februarie 1840, într-o familie cu vechi origini cărturăreşti, care avea
să-i ofere şansa unei solide instruiri, mai întâi la Craiova, apoi la Gimnaziul
românesc din Şcheii Braşovului şi de aici la Viena, unde familia Maiorescu s-a
stabilit din toamna lui 1851, continuându-şi aici studiile la Gimnaziul Academic şi
Academia Tereziană; pe aceasta din urmă absolvind-o în 1858, ca şef de promoţie,
„succes onorabil de efort şi voinţă de care dăduse dovadă în faţa colegilor săi
austrieci”. După un an de studii la Berlin obţine doctoratul „magna cum laude”, iar
un an mai târziu, în decembrie 1860, Sorbona pariziană îi „concese titlul de licence
es lettres”. Tot Sorbona, în 1861, îi acordă şi licenţa în drept, iar până la sfârşitul
acestuia îşi pregăteşte şi doctoratul în filozofie şi apoi se întoarce în ţară, devenită în
urma Unirii Principatelor, România, statul care-şi definea noua lui structură
europeană după principiul: „la vremuri noi, oameni noi!”; Titu Maiorescu, şcolit la
renumitele universităţi din Europa, fiind unul dintre aceştia.

După un stagiu de supleant şi procuror la Tribunalul din Ilfov, la sfârşitul
anului 1862 descinde la Iaşi, oferindu-i-se postul de profesor de istorie la prima
Universitate românească, recent înfiinţată, la 26 octombrie 1860.
Dovedindu-şi din plin şi sclipitor elocinţa, devine în scurtă vreme, la doar 23
de ani (!), Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, iar în 18 septembrie 1863 a fost
ales Rector al Universităţii ieşene, pe o perioadă de patru ani, fiind cel de al 4-lea
rector de la înfiinţarea ei. Să recunoaştem: o ascensiune de-a dreptul vertiginoasă!
Am ajuns, astfel, în „punctul nodal” al subiectului, cel al implicării lui Titu
Maiorescu în viaţa publică al „dulce Târg al Ieşilor”, din postura fulminantă a
înaltei sale ţinute academice obţinute, respectiv, cel al fondării Societăţii Junimea.
Regăsindu-şi la Iaşi prietenii din studenţia occidentală, pe Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi, Petre P. Carp şi Theodor Rosetti, decişi şi ei „să pună umărul” la
aşezarea României pe făgaşul culturii europene, împreună cu aceştia, Titu Maiorescu
porneşte pregătirea „terenului”, reluând ciclul „Prelecţiunilor populare” destinat
unui public numeros interesat de temele culturale dezbătute de către prestigioşi
oratori. Audienţa mereu lărgită şi efervescenţa acestora tot mai entuziastă au făcut
din „prelecţiuni” sămânţa încolţită şi roditoare a viitoarei Societăţi Junimea,
înfiinţată în martie 1863, după cum rezultă atestator şi din scrisoarea adresată de Titu
Maiorescu surorii sale Emilia (datată 26 martie 1863): ”...Am izbutit, în fine, să adun
în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum
și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit.”
Aşezată pe principiile maioresciene sănătoase ce „încetăţeneau”, după cum
observa mai târziu şi Tudor Vianu, trăsăturile specifice junimismului, precum:
spiritul filozofic, oratoric, ironic, critic, dar şi gustul pentru clasic şi academic,
Junimea a devenit treptat o asociaţie benevolă cu membri cotizanţi, cu tipografie ,
cenaclu şi revistă proprie, care a fost îmbrăţişată „din capul locului” de
numeroasele personalităţi ştiinţifice şi culturale ale unui Iaşi universitar. Primul
număr al „Convorbirilor literare”, editat „la două săptămâni”, a apărut la 1 martie
1867, sub conducerea redacţională încredinţată lui Iacob Negruzzi, devenit cu timpul
secretarul „perpetuu” al Junimii. Şedinţele de spirit ale Junimii, având o aceeaşi
periodicitate, se desfăşurau de bună regulă în casa lui Vasile Pogor sau în casa lui
Titu Maiorescu, într-o atmosferă însufleţitoare, predominate de caracterul polemic
cu privire la limbă, estetică şi clasicism, având ca suport ideile recente exprimate de
Titu Maiorescu în studiile publicate: „Despre scrierea limbii române”(1866),
„Despre poezia română”(1867), „Asupra poeziei noastre populare” şi „În contra
direcţiei de astăzi în cultura română”(1868), „Observaţiuni polemice” (1869) şi
„Direcţia nouă” (1870).
Perioada ieşeană a Junimii se termină în 1874, atunci când Titu Maiorescu,
devenit ministru al Instrucţiunii Publice, părăseşte Iaşul şi se mută la Bucureşti,
luându-şi „în bagaj” şi „prerogativele” acesteia.

Fără tăgadă, perioada ieşeană a Junimii (1863 – 74) este percepută, de către
istoricii şi criticii literari, care s-au aplecat peste moştenirea lăsată, ca fiind, „cea
mai fertilă, câştigându-şi, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri şi prin descoperirea
lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă, aureola prestigiului cu care s-a înconjurat”.
În perioada următoare (1874 – 1885), şedinţele bucureştene ale Junimii sunt
dublate la Iaşi, găzduite aici în diferitele case ale lui Maiorescu şi în cele din urmă în
spaţioasa casă a lui Vasile Alecsandri; la acestea fiind citite însemnate scrieri ale lui
Alecsandri, Caragiale, Creangă, Slavici, Conta şi a altor importanţi junimişti care
aveau să primească girul publicării lor în Convorbiri literare, revista Junimii rămasă
la Iaşi, fiind „acoperită de o glorie totală”. O dovadă glorioasă a Junimii o avem în
fotografia-document, realizată în 1883, la cea de a 20-a aniversare.

Se desprind din ea portretele junimiştilor ,
de la membrii fondatori până la
„caracuda” lor, aşezate jur-împrejurul
portretului central al lui Vasile Alecsandri,
socotit de Mihai Eminescu…„acel rege al
poeziei”.
În 1885, chemat de Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi se mută la Bucureşti, luând cu el
şi „cartea de vizită” a revistei Convorbiri
literare, pe care o va conduce de unul
singur până în 1895, după care o predă
unui comitet, iar din 1903 conducerea
revistei şi-o asumă Ioan Bogdan, şi din
1907, Simion Mehedinţi, ambii reputaţi
discipoli maiorescieni. În tot acest timp
componenţa Cenaclului Junimii se
primeneşte cu George Coşbuc, dar şi cu
Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga,
imprimându-se astfel Convorbirilor
literare un caracter predominant universitar, fără abatere însă de la spiritul critic
promovat de Titu Maiorescu.
După 1907, sub lunga conducere „mehedinţiană” până în 1921, cu toată
apariţia figurii literare a lui Panait Cernea, Convorbirile literare încep să-şi piardă
treptat din strălucire şi prestigiu, iar din 1921, nici noua sa conducere, „din lipsa
unor noi şi însemnate talente literare, nu izbuteşte să impună revista în rolul ei de
altădată”, după cum au conchis cu dreaptă judecată exegeţii Junimii.
Concluzionând, privind-o în toată expresiva ei existenţă, se poate desprinde
afirmaţia precumpănitoare, aceea că: „Societatea Junimea  și revista  Convorbiri literare
 au constituit avanpostul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.”

În acelaşi context apreciativ poate fi privit şi Titu Maiorescu, cel care, legat
organic de Junimea, i-a imprimat acesteia „direcţiunea nouă a criticii literare
româneşti”, despre care s-a exprimat făţiş şi strălucitul istoric literar, George
Călinescu, în monumentala şi enciclopedica sa „Istorie a literaturii române de la
origini şi până în prezent”, editată în 1941: "Titu Maiorescu rămâne până astăzi
întruparea desăvârșitei atitudini critice..."
După 1944, potrivit dispoziţiilor noului regim de „tristă amintire” instaurat,
Junimea şi spiritul său junimist au fost condamnate la o nedreaptă şi totală dispariţie,
dar, ca o izbăvire, după ´89, acestea au putut renaşte la Iaşi – primul lor leagăn –
prin înfiinţarea noii Societăţi Junimea ´90, cu Cenaclu, cu Revista Scriptor şi
Editură identică în denumire, care continuă, iată, de două decenii, cu bună împlinire
tradiţiile junimiste ale promovării actului cultural, inclusiv şi prin actualizarea fostei
devize: „Intră cine vrea, rămâne cine citeşte!” Salutar, poate fi privită şi reapariţia
Revistei „Convorbiri literare”, sub îngrijirea Filialei Iaşi a USR, cum şi reluarea
„Prelecţiunilor junimiste” de către Muzeul Naţional al Literaturii Române; toate
acestea redând Cetăţii ieşene atmosfera inconfudabilă a „spiritului junimist”.
După o perioadă strălucită, în care şi-a pus amprenta sa distinctivă în
societatea românească, ca fondator al Junimii şi Societăţii Academice, ca profesor şi
rector al universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti, ca deputat, ministru şi prim-ministru
al României (1912-14), Titu Maiorescu s-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind
înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Recunoscut oraş al tradiţiei, Iaşul istoric şi cultural, neuitându-şi vreodată
momentele de glorie prin care a trecut de-a lungul veacurilor, nu are cum să-l uite pe
Titu Maiorescu – părinte al Junimii şi Convorbirilor literare - , personalitatea
complexă şi remarcabilă a României sfârşitului de veac 19 şi începutul veacului 20,
mai ales acum când pe răbojul timpului, la 15 februarie 2020, se împlinesc 180 de
ani de la naşterea lui, rememorându-l şi cinstindu-l după cuviinţă, şi păstrându-i
mereu vie pe mai departe posteritatea-i luminoasă, ca un bun exemplu pentru
viitorime.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe