Scurtă introducere în schopenhauerismul eminescian

Marius Andrei Publicat la: 21-08-2020

În anul 1966, Editura Pentru Literatură publică Eminescu și Schopenhauer, creație aparținând esteticianului Liviu Rusu, fost profesor titular al Catedrei de Filosofie și Litere din cadrul Universității din Cluj.

Liviu Rusu ne evidențiază latura filosofică eminesciană, element ce a reprezentat un salt semnificativ pentru literatura noastră, deschizând poeziei românești perspective nemaiîntâlnite până atunci. Arthur Schopenhauer, filosof german, a reprezentat punctul de plecare al gândirii filosofice a lui Eminescu, acesta fiind un adept fervent al pesimismului schopenhauerian.

Pentru analiza operelor eminesciene influențate de gândirea schopenhaueriană, Liviu Rusu propune drept punct de plecare „Liniile esențiale ale gândirii lui Schopenhauer”, reprezentând totodată primul capitol al cărții sale. Lumea ca voință și reprezentareDie Welt als Wille und Vorstellung constituie lucrarea fundamentală a lui Schopenhauer:  aici, el elaborează ideea conform căreia voinței reprezintă un factor primordial în lume, ce susține existența. Problema geniului apare la Schopenhauer pornind de la următoarea întrebare: „De unde are arta această putere să ne elibereze, măcar pentru un moment, de sub jugul voinței?”. Liviu Rusu susține că „arta este creația geniului, iar geniul este acea personalitate excepțională care, printr-un efort dureros, reușește să-și sustragă intelectul de sub tirania voinței, a tuturor pornirilor instinctive și astfel, nemaifiind agitat de ele, se poate deda contemplației lucrurilor.”

Amintind vorbele lui George Călinescu, filosofia eminesciană, cu tot cu micile ei abateri, este o variantă sau un „comentariu pe marginile filosofiei lui Schopenhauer.” Liviu Rusu ne pune la dispoziție câteva pasaje din Scrisoarea I, unde este prezentă negarea progresului și viziunea neantului schopenhauerian:

„Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al neființii universul cel himeric.”

În aceeași scrisoare:

„Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.”

Este important să menționăm faptul că nota filosofică a operelor eminesciene a lărgit orizontul literaturii românești a acelui secol. Se poate spune că ea a oferit, în acest sens, deschidere spre filosofia europeană, cu precădere, spre cea schopenhaueriană, solidificând astfel legăturile cu aceeași filosofie europeană.

Foto copertă: https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/130-de-ani-de-la-moartea-lui-mihai-eminescu-1147139

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe