Dromaderul și insidioasa cocoașă antiwestern

Andrei Alecsa Publicat la: 25-08-2020

Noaptea stă să lase loc primelor raze, bunicul și nepoata se află într-o plimbare menită să scuture neliniștile unui oraș răvășit de ura creată în laboratorul nesiguranțelor identitare, pe care orgoliile exacerbate nu fac decât să le augmenteze. În mijlocul liniștii nocturne ce basoreliefează dezolanța dezordinii și confuziei, un elefant străbate bulevardele marelui oraș. Această apariție nenaturală, ce se cere adresată, funcționează în romanul de debut al lui Tea Obreht drept vector al identității fluide, nelămurite ce clocotește zgomotos pe fundalul războiului civil din fosta Iugoslavie. Cel de-al doilea roman al Teei Obreht – Inland –, ce își așteaptă încă traducerea în limba română, își construiește eșafodajul ideatic pornind tot de la un totem-animal, de această dată dromaderul. Și, precum în Soția Tigrului, apariția creaturii exotice este la fel de neașteptată, întrucât dromaderul vine să deranjeze tectonica socio-culturală a Vestului Sălbatic.

Inland, situat într-un vest sălbatic aflat sub zodia arșiței și a setei nepotolite, își are originile istoriografice în Proiectul Camel Corps, o inițiativă a armatei americane de a cuceri definitiv vestul, utilizând dromaderi pentru asigurarea logisticii în Vestul arid ce se întindea din New Mexico până în California. Acțiunea romanului este organizată în capitole ce alternează între vocile celor două personaje focale, Nora și Lurie. 

Mamă a trei băieți, cu un soț ce ține morțiș să-și pună amprenta în micuța comunitate Amargo din Arizona înființând o tipografie, o surprindem pe Nora înfruntând penuria de hrană și apă provocată de secetă și șarjele zilnice (mai mult sau mai puțin fățișe) pe care le întreprinde latifundiarul Merrion Crace, în încercarea sa de a acapara și ultimele loturi de pământ pe care nu le deține în Amargo. Pe fundalul absenței figurii patriarhale, Tea Obreht ne poartă prin introspecțiile Norei determinate de coordonate nefaste: revolta fiilor mai mari care bănuiesc moartea tatălui lor și pleacă singuri în căutarea dreptății, aparentul delir al fiului mai mic, Toby, angoasat de prezența unui monstru, a unei creaturi ciudate în desișurile din preajma casei și comportamentul nepoatei ei, Josie, clarvăzătoare ce poate comunica cu cei defuncți și care îi încurajează lui Toby fanteziile. În lipsa soțului, Nora își exorcizează angoasele sfătuindu-se cu unica sa fiică, Evelyn, moartă la câțiva ani de la naștere în împrejurări stranii.

De cealaltă parte, avem vocea orfanului Lurie, ce moștenește de la tatăl său – Hadziosman Djuric – doar amintirea unei limbi stranii și tabloul subliminal al unui ținut unde versanții înverziți se rostogolesc în valuri asupra satelor. Lurie urmează, până la un punct, traiectul destinal al eroilor western, ajungând în compania altor tineri ce se maturizează prematur comițând fărădelegi și crime. Spre deosebire de aceștia însă, Lurie are darul de a colecționa spiritele celor dragi care au murit, devenind vehicul de partea vie a Styxului pentru dorințele și obsesiile lor. Astfel, Lurie ajunge să fure o amuletă norocoasă (la îndemnul spiritului unui copil răpus de febră) de la un imigrant din Orientul Mijlociu, Jolly, lider al unui grup de călăreți de cămile care fac furori în Vestul Sălbatic. 

Odată ce li se alătură, el se atașează de Jolly care, prin exotismul limbii pe care o vorbește și a poveștilor, reaprinde înăuntrul lui Lurie flacăra atavică a identității sale balcanice. Pe măsură ce trecutul începe să capete un vag contur, Lurie intuiește însă că identitatea balcanică e departe de a fi lipsită de confuzii, fiindu-i, de fapt, la fel de străină precum proaspăta identitate americană. Simptom al acestei descoperiri este apelativul Misafir (cu care i se adresează Jolly), apelativ ce îl urmărește obsesiv pretutindeni, amintindu-i de purgatoriul socio-cultural în care se află. Eliberarea din chingile acestui purgatoriu este permisă de comuniunea dintre Lurie și dromaderul său – Burke – pe măsură ce aceștia cutreieră Vestul secetos și dezolant al Americii pentru a-și câștiga existența. Exotismul unui tânăr ce face comisioane de unul singur, înfruntând necruțătoarele badlands călare pe un dromader îi permite lui Lurie să își croiască propria matriță identitară, mai bine de jumătate din roman luând forma unei povești pe care Lurie i-o spune dromaderului Burke.

În finalul romanului o vedem pe Nora cedând în fața presiunilor lui Merrion Crace, șerifului Harlan (pentru care nutrește o pasiune fumegândă) și ale doctorului Almenara, decisă să părăsească Amargo în ciuda cruciadei ziaristice pe care o dusese pentru ca micuța localitate să nu-și piardă statutul administrativ. Finalul romanului reprezintă și punctul pivotal al periplului celor doi prin arșița vestului sălbatic, unde, în ciuda clarității dezolante a realității, este loc de realism magic. Destinele protagoniștilor converg în mod neașteptat atunci când pe Nora o întâmpină cadavrul erodat până la oase al lui Lurie, legat fedeleș de cocoașa dromaderului ca de catargul unui vas fantomă menit să își spună povestea întru eternitate.

În ciuda toposurilor western, a realismului magic deloc voalat și a aparentei propensități pentru un manierism simbolistic pe care le cultivă, romanul Teei Obreht refuză încadrarea în tipare poetice și socio-politice rigide. Clișee western precum căutarea identității imigrantului, alierea cu nelegiuți la vârste fragede și urmarea unui destin tragic, dezintegrarea familiei în virtutea dispariției figurii patriarhale sau luarea legii în propriile mâini sunt contrabalansate de refuzul autoarei de a oferi răspunsuri care să închidă simetric ciclul trăirilor tragice ale personajelor. Destinul lui Lurie și înverșunarea sa de a-i dicta lui Burke povestea, chiar și după moarte, detonează determinismul genetic al originii, refuzând deopotrivă promisiunea apartenenței pe care o poate oferi un no man’s land. 

Totodată, Obreht refuză și proiectul postmodernist/postcolonialist/deconstructivist de înscriere a protagoniștilor în tipologii marginalizate (femeia și imigrantul) care să fie mai apoi exploatate în cheie socio-politică și transformate în avataruri cu porniri revanșarde îndreptate împotriva canonului istoriografic și literar. Romanul Inland folosește căutarea identității și utilizează un realism magic contractual (ce nu seduce gradual cititorul pentru a-l aclimatiza cu fantasticul, precum în cazul hierofaniilor lui Eliade, Antunes, Yourcenar sau Tournier). Tea Obreht nu-și seduce cititorii întru fantastic tocmai pentru că miza romanului nu își are originile în manifestele programatice postmoderniste de natură stilistică, socio-culturală sau politică. Inland nu dă, pur și simplu, glas vocilor celor neascultați de istorie, ci ne provoacă ontologic: Noi cei care nu aparținem, cum și cui ne povestim?

Foto copertă: www.longreads.com

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe