Scrisoare către tata

Maria-Alexandra Minescu Publicat la: 25-08-2020

O capodoperă a literaturii universale, Scrisoare către tata reprezintă o însuflețire a unor impresii de încorsetare și durere profundă, adâncite de cel mai recent eșec privind tentativele lui Kafka de a se căsători. Deși paginile îl aveau ca destinatar pe tatăl său, acesta nu a ajuns niciodată în posesia lor. 

Este o scriere autobiografică asupra căreia planează predispoziția pentru sinceritate, reprezentând totodată și oglindirea unor sentimente tacite, păstrate într-un ungher al sufletului, zilele tânărului Kafka fiind îndelung umbrite de aceste gânduri nefaste; scăparea a venit abia în epoca maturității. Scrisoare către tata nu reprezintă, totuși, o învinovățire fățișă a tatălui său, ci un manifest al unei refulări, o tentativă a eliberării anilor de agonie tăcută, de încercare a restaurării unei liniști demult pierdute, poate chiar inexistente. S-ar putea considera că naratorul încearcă de fapt să-și dezvinovățească tatăl: (…) te rog, totuși, mai departe să nu uiți că eu nu cred niciun moment, nici în cea mai mică măsură, în vreo vinovăție a ta

Deși a primit o educație aleasă, tradițională, respectând canoanele vremii și reunind toate aspirațiile tatălui pentru fiul său, cel din urmă s-a considerat o veșnică dezamăgire, o eternă verigă slabă, fiind convins că niciodată nu-i va putea intra în grații tatălui, darămite să-i semene sub vreun aspect. Astfel, pentru Kafka, aspirația supremă se rezumă la apropierea de Hermann sau la stârnirea unui infim sentiment de mândrie. Nu-l interesa cariera, nici căsnicia. Tatăl rămâne în prim-plan.

Văzându-l prin ochii lui Kafka, pot spune că l-am considerat pe Hermann Kafka un tiran, atribuindu-i defect după defect, așa cum simțeam că reiese din fiecare pagină. Prea rece pentru a îmbrățișa firea sensibilă a propriului fiu, prea mândru pentru a-i accepta căsătoriile „neconforme”, prea limitat pentru a privi dincolo de propriile idei, prea egocentric pentru a-și respecta angajații.

Alteori, l-am privit pe narator complăcându-se prea adânc și prea penibil în rolul victimei, fiind prea laș pentru a se debarasa de influența celui care i-a dat viață, urmând ca, la un moment dat, să fie fericit. Vedeam printre rânduri cum rămâne blocat în anii copilăriei, aidoma unui inadaptat.

Pentru Kafka, amalgamul de eșecuri referitor la relația cu figura parternă reprezintă propria-i mlaștină în care, an după an, se adâncea, rămânând fără suflu și zbătându-se pentru a supraviețui. 

Când se află departe de tatălui său, totul pornește de la un simplu gând și culminează printr-o acțiune, însă rezultatul rămânea același – Kafka se simte constant incomplet, neacceptat și însetat de confirmări. În încercarea sa de a demonta, punctual, acțiuni, reproșuri și idei ale tatălui, naratorul caută răspunsuri în propriile-i acuzații, dezvăluindu-le cititorilor probleme mult mai vechi, pentru care nu mai există rezolvări.

Așa cum reiese din roman, întreaga existență a lui Kafla a fost raportată la cea a tatălui său, căci figura paternă reprezintă un fel de somitate, un tablou al bărbăției și puterii: Când era vorba să mă judec pe mine însumi și să mă apreciez valoric, depindeam în mult mai mare măsură de tine decât de orice altceva, de pildă, de vreun succes exterior

Scrisoare către tata debordează de angoasă, iar nucleul său dur îl constituie o sensibilitate aparte, o emoție tristă, izvorâtă din jalnic și amar. Consider însă, că merită citită și răscitită la nesfârșit. Mi-a stârnit sentimente contradictorii și m-a plimbat printr-un univers plin de incertitudini, de idei de-a dreptul șubrede. 

Adevărul este că, pentru mine, Kafka rămâne un mister; nu mă mai satur de parcurs fiecare operă cu sufletul la gură, în speranța de a fi intrigată sau să fiu pierdută în vraja ideilor lui, pentru a reconstrui singură, la final, totul.

Foto copertă: www.zilesinopti.ro

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe