George Enescu - urmărit în exil de Securitate (II)

Ioana Voicu-Arnăuțoiu Publicat la: 29-08-2020

Ioana Voicu-Arnăuțoiu continuă dezvăluirile despre modul în care Securitatea l-a urmărit pe George Enescu în exil până la sfârșitul vieții.

Contactele lui Enescu cu autoritățile române nu rămân necunoscute compatrioţilor lui de la Paris, iar în jurul său începe un vârtej de evenimente dramatice care îi agravează fără îndoială starea sănătăţii. Din raportul lui Vîlcu aflăm că au început imediat să se facă presiuni şi ameninţări contra lui Enescu, în special prin (George) Răutu, unul dintre cunoscuţii acestuia. În revista reacţiunii s-a publicat ştirea plecării lui Enescu în ţară. Unii dintre conducătorii emigraţiei au încercat să obţină, din nou, declaraţii ale lui Enescu contra noastră. Poliţia franceză a ameninţat pe Enescu cu retragerea dreptului de şedere în Franţa.

Dintr-o scrisoare a lui Bediţeanu către Romeo Drăghici, datată 2 august 1954, interceptată de Securitate, aflăm şirul tulburător al evenimentelor: în luna iulie, Enescu avusese un accident cerebral, în urma căruia a rămas pe jumătate paralizat. Bediţeanu afirmă că Enescu este îngrijit foarte bine, cu două infirmiere (de zi şi de noapte), hrană bună, linişte deplină (o să vezi de ce). Ţi-am scris din Basel ce s-a întâmplat după plecarea mea, cum Georgică Răutu şi Ninette (Lucia, n.tr.) s-au dus şi i-au smuls semnătura pentru concesionarea SALABERT. Duduia Maruka a trecut prin clipe grele. E schimbată groaznic, are mari supărări, mai bine zis a avut, căci, cum o cunoşti, nu s-a lăsat mai prejos de lichelismul acelora şi i-a dat afară definitiv (Lucia către mama ei a arătat că a fost dată afară de către Maruka, n.tr.). Deaceia (sic!) îţi spuneam că maestrul e liniştit deplin. Ba mai mult, îşi dă seama că i s-a furat semnătura şi a devenit furios pe Răutu şi Ninette, manifestând făţiş această atitudine.

În continuare, Bediţeanu îi spune lui Drăghici ce să facă cu banii din drepturile de autor şi de la Academie veniţi la Legaţia Română: Lasă, te rog, banii trimiși în noiembrie (5.000) și cei trimiși telegrafic (7.000), să rămână mai departe aici la Legație. De asemenea, dacă sunt drepturi de la Academie, despre care îmi scrii în scrisoarea d-tale, că s-ar fi ridicat la circa 50.000 lei, păstreză-i acolo fără să-ți dăm noi dezlegare. Nu trebuie returnaţi la București şi nici nu sunt refuzaţi, maestrul personal mi-a spus că nu înţelege să-i refuze. Momentan, nu-i atinge. Însă sunt convins că toată montarea lui Răutu şi Ninette va crăpa peste 1-2 luni şi atunci situaţia va deveni dramatică, dacă n-am avea banii ăştia la dispoziţie.

Testamentul lui Enescu

„Montarea” despre care scrie Bediţeanu este inițiativa lui Răutu şi a Ninettei Schapira de a forma un comitet anonim care susţine cheltuielile pentru îngrijirea maestrului. Iar despre Maruca, Bedițeanu afirmă: au lăsat-o pe duduia să moară de foame. Aflăm, de asemenea, că din acest comitet făceau parte Yehudi Menuhin, dr. Pautrier, dar şi Salabert, proprietarul editurii care avea, prin semnarea unui contract cu Enescu, drepturi depline de publicare a lucrărilor sale.

Foto: Formula AS, Yehudi Menuhin și Enescu

În dosarul instrumentat de Serviciul de Informații Externe pe numele lui Enescu, sunt două documente legate de acest contract: contractul din 30 iunie 1953, semnat de Enescu şi traducerea lui în limba română, care are adăugat la sfârşit un scurt document din 10 martie 1952, în care Enescu anulează un testament din 1951 şi o împuterniceşte pe Maria Enescu să fie „legatară universală”. La sfârşitul acestui document, semnat de asemenea de Enescu, apare şi semnătura Ninettei Schapira, în paranteza alăturată numelui său fiind adăugat numele de cod „Lucia”.

Testamentul lui Enescu este și el un document care interesează autorităţile române. Într-o notă din 19 octombrie 1954 , semnată „Michel”, sunt menționate următoarele: Cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Bediţeanu, după ce-i vorbisem de obținerea unui testament pentru noi, mi-a adus testamentele originale ale lui Enescu, după care am făcut fotocopii fără să ştie acesta. Deasemeni (sic), am făcut şi fotocopia contractului pe care Enescu îl are cu casa de editură Salabert, care are drepturi aproape depline asupra operelor maestrului. Una dintre clauzele acestui contract prevede că el poate fi reziliat prin denunţare, ceea ce, dacă voi reuşi cu un codicil de testament, voi căuta să fac pentru a da astfel posibilitatea unei edituri de a noastre să trateze direct cu Enescu care, prin contractul cu Salabert, este imobilizat.

De altfel, poate ca o coincidenţă, la 18 octombrie 1954, odată cu scrisoarea lui Romeo Drăghici către Bediţeanu, acesta ataşează şi o scrisoare din partea Editurii de stat pentru literatură şi artă, semnată de directorul ei, în care i se propune lui Enescu să publice pentru început Suita a-II-a, cea pe care Enescu o ceruse încă din 1951, al cărui manuscris se află la Filarmonica de Stat din Bucureşti, sau oricare lucrare ne-aţi indica dumneavoastră. Urmează o lungă listă a tarifelor pe măsura de muzică scrisă şi procentul care se adăuga în funcţie de numărul exemplarelor tipărite.

Nu numai publicarea manuscriselor lui Enescu trebuia să aducă veniturile necesare acoperirii cheltuielilor zilnice şi îngrijirii Maestrului; Bediţeanu începe tranzacţionarea vânzării viorilor lui Enescu, fiind evident că acesta nu va mai putea cânta niciodată. Tot din interceptarea corespondenţei dintre Drăghici şi Bediţeanu, aflăm că Bediţeanu dorea să vândă vioara ”Paul Kaul”, pe care i se oferiseră 1.200.000 de franci francezi, şi îi sugerează lui Draghici să ceară Ministerului Culturii de la Bucureşti cu 300.000 de franci mai mult. De asemenea, îi scrie lui Drăghici că este aşteptat la Paris Yehudi Menuhin, căruia Enescu îi încredinţase în păstrare vioara sa Guarneri, şi că va fi rugat să o înapoieze Maestrului. Şi nu în ultimul rând, pentru viitorul Muzeu Enescu, Drăghici este înştiinţat că va primi critici, programe şi diverse documente preţioase legate de activitatea lui Enescu.

Scurtă ameliorare

Între timp viaţa lui Enescu este luminată de câteva evenimente neaşteptate: el şi Maruca sunt mutaţi din micul lor apartament, în elegantul Hotel Atala, într-un apartament frumos şi încăpător, cum îl descrie Bediţeanu. Sănătatea lui este mai bună, ceea ce îl face să fie încrezător într-o ameliorare a paraliziei; face chiar exerciţii de caligrafie, pentru a-şi recăpăta obişnuinţa de a scrie. De asemenea, două gesturi de recunoaştere a activităţii sale îl readuc pentru un moment în atenţia lumii muzicale: Enescu este decorat de Fundaţia Schroder, iar Asociaţia Compozitorilor din Franța îi acordă Premiul Paganini.

Foto: Tripadvisor, Hotel Atala, Paris

Dorinţa lui Enescu de a i se trimite la Paris vioara Guarneri este îndeplinită, Wurlizer Luthier, atelierul unde Yehudi Menuhin dăduse în păstrare vioara, expediind-o proprietarului. Dar, aşa cum avea să-i relateze Bediţeanu lui Drăghici, spre marea lui surpriză, în cutia dublă în care a sosit Guarneri-ul, mai era o vioară Paul Kaul. Bediţeanu afirmă că nu știa că vioara trimisă la București prin Legaţia României de la Paris, şi pe care spera să obţină 1.500.000 de franci, nu era cea pe care credea că a trimis-o. Drept urmare, îl însărcinează pe Drăghici să explice autorităţilor române încurcătura.

Neclarităţile şi încâlcelile legate de tranzacționarea viorilor nu se opresc aici, și culminează cu încurcătura creată, voit sau nu, de Legaţia României de la Paris, relatată de Bediţeanu în scrisoarea interceptată de Securitate la 24 noiembrie 1954: M-au surprins râdurile D-tale în care îmi spui că ai cerut celor în drept pt. viorile Hell şi Kaul frs. 2.500.000 – şi că s-au aprobat şi trimis aci. Ori eu te înţeleg f. bine pt. ce ai majorat suma şi îţi dau dreptate. Sunt sigur că te-ai gândit la Maestru, ca să aibă o substanţă cât mai mare, şi bine ai făcut. Însă cei de aci, cînd m-am dus la ei, nu mi-au spus că a venit suma aceasta, ci m-au lăsat să spun eu suma ce ştiam că ţi-am scris, adică suma oferită de elveţian, fra. 1.200.000, la care spuneam să majorezi D-ta cu frs. 300.000. Deci le-am spus 1.500.000. Astăzi din scrisoarea dumitale aflu că trebuia să încasez 2.500.000 – pe viori plus suma ce se găsea la Legaţie trimisă de D-ta din drepturile ce se cuveneau. (Sumă pentru care am şi confirmarea lui Mişucă (Mihail Jora – n.n.). Deci ăştia de aici (funcționarii Legaţiei României din Paris – n.n.) m-au dus cu preşul şi astfel au obţinut cele două viori cu 1.500.000 fr. în loc de 2.500.000. Aşa cel puţin înţeleg eu din scrisoarea D-tale de astăzi.

Securitatea uneltește

Bediţeanu şi Drăghici îşi scriu din ce în ce mai des, pentru că evenimentele care îl implică pe Enescu au o succesiune rapidă. Pe 2 februarie 1955, nepoata Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino, a fost eliberată din închisoare, la intervenția prim‑ministrului Petru Groza şi a ministrului culturii, Constanţa Crăciun, iar Romeo Drăghici i-a telegrafiat lui Enescu la Paris ca să-i anunţe vestea.

Foto: Formula AS, Maruca Cantacuzino-Enescu

Pe 2 martie 1955 Securitatea interceptează o scrisoare a lui Bediţeanu către Romeo Drăghici, în care îi povesteşte că, în urma unui denunţ făcut la Ministerul de Interne şi la Prefectură, i-a fost reţinut paşaportul, iar în urma unei descinderi a Siguranţei franceze au fost reţinute paşapoartele lui Enescu şi al Marucăi. Nu doar Bediţeanu vorbeşte despre acest incident, ci şi o Notă semnată „Lungu”, în care se spune că ginerele Marucăi Enescu, col. Ion Lupoaia, a informat M.A.E. Francez şi D.S.T. că Enescu se pregăteşte să plece în R.P.R. și o sumă de 50.000.000. fr. fr. se află la dispoziţia lui Bediţeanu în acest scop. Intenţia lui Bediţeanu de a‑l interna pe Enescu în Elveţia, în clinica prof. Niehans de la Vevey, de care îi vorbise şi lui Drăghici într-o scrisoare, este interpretată la Paris ca fiind o manevră ascunsă pentru a-i duce pe Maruca şi pe Enescu în România. Tot sursa „Lungu” mai menționează că demersurile sunt semnate de Lupoaia, soţia sa şi Bâzu Cantacuzino.

Maruca nu era la primul conflict public cu copiii ei. În anii ’30, conflictele lor de familie i-au agravat problemele psihice într-atât, încât a fost pusă sub tutela unui consiliu de familie. După un an de tratament într-un sanatoriu din Austria, în 1937, în consiliul de familie care i-a administrat bunurile, din care făcuse parte şi Mihail Jora, vărul ei, s-a născut opinia, exprimată într-o scrisoare adresată fiului ei Bâzu Cantacuzino, ca acesta să solicite tribunalului ridicarea interdicţiei înainte de termenul stabilit, deoarece mama sa urma să se căsătorească cu George Enescu. Neacceptarea acestei cereri, se spune în scrisoare, ar fi o ofensă gratuită ce s-ar face omului care, cu o desăvârşită dezinteresare şi cu un sentiment de rară nobleţe, vrea, azi, să dea sprijinul şi ocrotirea sa femeii bolnave pe care a iubit-o sănătoasă.

De data aceasta izbucnirea unui nou conflict între Maruca şi copiii ei avea să-i slăbească serios sănătatea lui Enescu. Consecinţa absurdei descinderi a poliţiei a fost o serioasă criză care a durat 2 ore şi pe care medicii au diagnosticat-o ca fiind, după spusele lui Bedițeanu o nouă ruptură la creier. Tot el mai spune că a scris un memoriu din partea lui Enescu preşedintelui Franţei, René Coty, reclamând reţinerea paşaportului său şi pe cel al Marucăi. 

Sfârșitul lui Enescu

Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris, pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid și în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.

Foto: Formula AS

Nici după moartea sa lucrurile nu se liniştesc. Regimul de la Bucureşti, încercând să realizeze un ultim beneficiu de imagine, vrea ca Enescu să fie înmormântat în ţară. Transcrierea unei convorbiri telefonice interceptate de Securitate, între Romeo Drăghici şi Bediţeanu, revelează cele două scene pe care se derulează ceremoniile legate de dispariţia lui Enescu. La Bucureşti s-au ţinut discursuri la care au participat membrii guvernului. Discursul îndurerat a lui Mihail Jora a ţinut auditoriul Ateneului Român în picioare.

La Paris, Maruca nu poate trece nici peste durerea ei şi nici peste resentimentele politice, şi nu răspunde nici măcar din politețe la mesajele oficiale de condoleanţe. Drăghici încearcă prin Bediţeanu să o determine să fie de acord ca Maestrul să fie înmormântat în ţară. Invocă gesturile de apreciere pe care autorităţile le făcuseră în cursul ultimilor ani. Spune chiar că văduva lui George Enescu va fi primită în ţară cum nu se poate mai bine, dar dacă nu face nici o manifestare? E vorba, nu-i aşa, de o manifestare din partea voastră direct către oamenii de aici, direct către PREŞEDINTE, către administraţia asta. Bediţeanu încerca să temporizeze şi să dea un răspuns clar. Cum în testamentul său Enescu nu precizase unde vrea să fie înmormântat, Maruca, legatara sa universală, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris, unde odihneşte şi azi, în Cimitirul Père-Lachaise.  

Ultimii ani ai vieţii lui Enescu au fost pentru el cei mai grei şi mai dramatici. Vârsta, dar mai ales boala, l-au obligat să cânte şi să compună din ce în ce mai puţin. În afara celor patru lucrări compuse în perioada de după plecarea definitivă din România, Enescu a dorit să revizuiască Simfonia a-III-a şi Suita a-II-a, ale căror manuscrise cere să îi fie trimise din ţară. Vrea să fie ajutat în munca sa de vechiul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici, probabil nemaifiind atât de sigur pe forţele sale. Nemaiputând să aibă o activitate muzicală susţinută, începe să aibă probleme băneşti şi ajunge din ce în ce mai dependent de cei din anturajul său.

Securitatea îşi dă seama de această situaţie şi studiază personalitatea şi vulnerabilităţile fiecărei persoane vizate să devină agent de influenţă pe lângă Enescu. Nu erau neglijate nici cunoaşterea intereselor şi atragerea lor prin avantaje materiale. De aici şi ambiguități greu de lămurit. Credea cu sinceritate Romeo Drăghici, cunoscând bine ce li se întâmpla compozitorilor care nu s-au pus în slujba regimului comunist, că întoarcerea lui Enescu în ţară i-ar fi benefică? Este greu de dat un răspuns. Romeo Drăghici era un om abil, care a făcut pentru autorităţi tot ce i-a stat în puteri pentru a-l convinge pe Enescu să revină în ţară.

Agenți ai Securității

Cu mulţi ani înainte de a deveni în 1957 agent al Securităţii cu „acte în regulă” şi nume de cod, spunea fără reţinere că este prieten cu Petru Groza şi cu Constanţa Crăciun şi probabil aşa era. A beneficiat de o pensie specială dată de Ministerul Culturii, călătorea des în străinătate, fără probleme de obţinere a vizelor. Dar nu pot fi tăgăduite contribuţia lui la păstrarea memoriei Maestrului şi faptul că Muzeul Enescu s-a născut prin strădania sa.