Cultură și pandemie: „Limba română are o poziție dominantă în Republica Moldova” – Vsevolod Ciornei

Petru Clej Publicat la: 31-08-2020

Pe 31 august se împlinesc 31 de ani de la proclamarea oficială a limbii române (moldovenești) cu grafie latină, în Moldova sovietică – rămasă în istorie, de atunci, drept Ziua Limbii Române.

Jurnalistul Vsevolod Ciornei de la Chișinău rememorează acea perioadă, în care a avut și el un rol destul de important.

Vsevolod Ciornei: Eu, pe atunci eram un ilegalist destul de activ, făceam parte din echipa care pregătea revista Glasul, prima revistă în limba română din Basarabia postbelică, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, încă existentă pe atunci.

A fost o aventură destul de interesantă această revistă Glasul, pentru că celebrul scriitor Ion Druță a spus la o reuniune a Uniunii Scriitorilor: Ce tot scânciți – dați-ne limbă, dați-ne alfabet, nu trebuie să cerșiți, adunați-vă și faceți o revistă cu caractere latine.

Și-mi amintesc și acum, Druță cu felul lui pitoresc, autohton, de a se exprima, a spus: Dacă nu puteți face cu opt pagini, faceți-o cu patru pagini, dacă nu puteți cu patru, faceți-o cu două, dacă nu puteți face format A3, faceți A4, dacă nu puteți, faceți format de o palmă, dar faceți ceva.

Lucrul cel mai interesant este că aceste cuvinte ale lui Druță, oarecum fanteziste – păreau mai mult o metaforă, decât o îndrumare sau o dorință –, au prins rădăcini în temperamentul poetei Leonida Lari care, într-o bună zi, mi-a telefonat și, în felul ei cam zbuciumat, impetuos, mi-a spus:

Măi Ciornei, ce stăm noi așa, tu ai auzit ce a spus Druță?

Păi, am auzit, dar câte spune Druță...

Nu, nu, nu, trebuie să ne apucăm, să luăm, să facem, ia adună tu niște băieți, hai să facem...

Eu i-am adunat pe colegii mei cei mai apropiați, jurnaliști, pentru că scriitorii sunt buni la inițative, dar a face o revistă este un lucru mai mult ingrat; nu se vede, dar mai trebuie citite șpalturi, că pe vremea aceea nu era totul făcut pe calculator, corectură, iar pentru asta era nevoie de jurnaliști. Scriitorii ne priveau cam cu dispreț. 

Cu voie de la KGB

Reporter: În atmosfera aceea, în 1989, cât de periculos mai era să faci o revistă în limba română cu grafie latină?

Vsevolod Ciornei: Mie mi se pare că deja încetase să fie periculos. Ceva era totuși periculos, pentru că primul număr a fost vândut în piață exact pe data de 31 august 1989; adică, am reușit să-l tipărim în Letonia. Sigur că noi îl făceam nopțile, la tipografie; tehnica era, pe atunci, destul de rudimentară.

Foto: agora.md

Reporter: era o problemă să tipărești sau să culegi cu grafie latină?

Vsevolod Ciornei: Problemă era, pentru că litere ale alfabetului latin existau, însă literele ă, î, ș și ț nu erau și atunci se tipărea pe o peliculă cu alfabetul latin, iar alfabetul românesc îl adăugam noi, pe timpul nopților.

Treaba asta era foarte migăloasă, pentru că unora le scăpa: la o pagină citeau 5-7 lucrători, pe rând; la tipografie, era cel care pe vremea aceea se numea cap limpede și erau mai multe capete mai mult sau mai puțin limpezi.

De ce spun că nu era chiar periculos? Pentru că noi, care credeam că eram niște ilegaliști foarte abili și foarte pricepuți, pe urmă aveam să aflu cu timpul că erau infiltrați printre noi niște oameni ai celor cu ochi albaștri, care țineau la curent instituția de care aparțineau.

Reporter: Erau niște KGB-iști de bine, cum se spunea pe atunci...

Vsevolod Ciornei: Probabil că erau de bine, pentru că deja se reorientase și KGB-ul; poate că aceste procese erau tutelate din umbră, îmi vine greu să spun, pentru că le-am aflat cu mult mai târziu. Pe atunci eram foarte romantici, parcă eram niște personaje din filmele cu ilegaliști, cu diferite trucuri, cum ne ascundeam, ne camuflam...

Ei, pe urmă aveam să aflu că printre noi, cei mai activi care se ascundeau erau dintre aceia și lumea știa.

Într-un fel sau altul, a fost bine pentru noi, o experiență palpitantă, chiar dacă s-a dovedit până la urmă, nu atât de eroică cum ne părea nouă pe atunci, dar pentru sufletul nostru așa a fost.

Reporter: Cum a fost primit ziarul la marele miting din Piața Marii Adunări Naționale, pe data de 31 august 1989?

Vsevolod Ciornei: A fost primit cu mare entuziasm. Chiar noi îl vindeam, că nu-l dădeam degeaba, deși era sărbătoare, dar nu știu cine a luat hotărârea să se vândă. Noi eram băieții care vindeau ziarul, care a fost primit cu entuziasm, ca tot ce ținea de limbă.

Foto: Mihai Potârniche. Marea Adunare Națională, Chișinău, 31 august 1989

Reporter: Știa lumea să citească cu caractere latine?

Vsevolod Ciornei: Știa, nu știa, dar îl lua, pentru că cine știa citea, cine nu știa se gândea că o să învețe, pentru că asta voiau: să învețe să citească.

Entuziasmul a fost mare; am mai tipărit al doilea număr în Lituania, pe urmă, al treilea număr deja într-o tipografie la Orhei, iar ilegalitatea noastră s-a dizolvat treptat în legalitate, după cum era atmosfera în societate și în cercurile puterii.

Calcuri lingvistice

Reporter: Cum a fost perioada dintre 31 august 1989 și declararea independenței Republicii Moldova, pe 27 august 1991, din punctul de vedere al limbii și literaturii române?

Vsevolod Ciornei: Era un dezgheț mai lent decât îl doreau unii, prea rapid după cum le părea altora; sigur că lumea mai mult voia să știe limba română decât o știa, dar este ca și în cazul persoanelor care nu au auz și voce, însă le place să cânte.

Erau mulți în situația asta, se trăgea spre limba română, dar se păstrează chiar și acum în vocabular – chiar și eu mă surprind: avem așa-numitele basarabenisme sau sovietisme, pentru că atâta vreme de bilingvism rus-moldovenesc, cum era pe atunci, cu poziția dominantă a limbii ruse, a cultivat o sumedenie de calcuri lingvistice nefirești limbii române, care au îngustat lexicul la regionalisme.

Erau considerate, pe atunci, neologisme cuvintele care fuseseră neologisme pe la mijlocul secolului al XIX-lea în România. De pildă, în loc de „ascensiune”, trebuia să scrii „ridicare”, dar treptat, ziariștii și scriitorii au fost primii care au pornit căruța asta; pe urmă, încet-încet, s-au adaptat și alții și se mai adaptează și acum.