THIRD HAVANA BIENNIAL (1989) – între arhivă și heterotopie a deviației

Lorena Marciuc Publicat la: 02-09-2020

În virtutea impulsului reactiv manifestat față de falsa normativitate impusă de o narațiune istorică ale cărei pretenții invocă obiectivitatea drept fundament al practicilor de comodificare a individului uman în subiect, articularea unui discurs al cărui potențialitate pare a fi relocarea centrului hegemonic problematizează, de fapt, contrastul între conjugările temporale ale conceptului de arhivă. Pe de o parte, o cumulare a unor „expresii deja fixate într-un mediu/limbaj dat”[1], iar de alta, o „sumă a expresiilor posibile ale unei epoci”[2], coordonata jonglează punctele de referință ale prezentului și trecutului în speranța „împământării” unei utopii. Cu alte cuvinte, privind prin filtrul ierarhizării culturale și, implicit, a caracterului său relativ, arhiva acționează, conform lui Boris Groys, asemenea unui „simulacru tehnic care ne eliberează de memorie orientându-ne atenția către actualitatea viitorului[3]. Taxonomia brută tipică pentru cabinetele de curiozități se preface, așadar, în cursul secolului XX, într-un construct ce nu acumulează timpul doar pentru a-l conserva într-o formă materială intactă, ci unul care proiectează ansamblul de memorii paralel față de realitatea imediată, ființând astfel, în prezent, fantasma existenței simultane – sau recent încheiate – a unui trecut succint și diferit, capabil de a genera un prezent alternativ, ce poate funcționa, la rândul său, ca sit al unei noi utopii, proiectate contemporan sau nu. Devenirea concretă, situată în opoziție față de o dezvăluire strict în interiorul sferei imaginative, este revendicată de către cel care poate lua cunoștință de el însuși, izbutind deci să își răsfrângă propria privire de subiect asupra sa fără a-l întâlni pe acel Celălalt a cărui alteritate o construiește nu doar mental. În acest sens, fabricarea subiectului de rasă în „gândirea europeană a avut tendința să înțeleagă identitatea nu în temeni de apartenență mutuală (coapartenență) la o aceeași lume, cât în termeni de relație”[4], acel fel de a-fi-in-lume prin diferențiere, articulat de Hegel în cunoscuta dialectică stăpân-sclav, alături de practica de zonare manevrată de imperialismul dezorganzării[5], facilitează o izolare, negare și totodată autoproclamare structurală a centralității. Fermitatea organismului sistematizator se prăbușește însă tocmai prin prisma definiției sale: „the center has no natural site, it is not a fixed locus, but a function, a sort of non-locus in which an infinite number of sign substitutions come into play”[6]. O alunecare din planul logic în cel ontologic se înfățișează prin urmare, eroarea cognitivă fiind cauzată atât de statornicia zăcământului de ficțiuni formulat, cât și de scheletul explicativ al noțiunii de discurs – „a system in which the central signified is never absolutely present outside a system of difference”[7]. Analogia dintre substanță și concept, dintre realitatea sensibilă și cea inteligibilă, suferă, în consecință, o mutație din pricina obsesiei închiderii forțate a celei dintâi în interiorul celeilalte. În locul reprezentării intervine astfel modelarea brutală instituită de sfera limbajului, ce își depășește obligațiile explicative prin enunțarea diferențelor constitutive. Asperitățile individuale sunt șterse in favoarea statisticului ce se translează în crearea relațiilor de putere, și totuși, paradoxal, păstrate cu scopul stigmatizării spațiului și a deturnării realului[8].

Cu toate acestea, habitudinile mentale asamblate in baza acestui vid încep a se sfărâma conceptual, stereotipiile de felul conturării unui Dincolo-de-Lume – Africa – drept „frontieră re-creată neîncetat”[9], alături de logica rasistă ce „acordă unui semn exterior o valoare care nu are alt sens decât fricile sale”[10] își dezvăluie treptat caracterul eluziv și lipsa de substanță. Conștiința europeană dezvoltată prin oglindirea și transpunerea nuanțelor nepermise lumii „raționale” într-un corp pe care îl plasează în negativ - tocmai pentru a dispune de un așa-zis spațiu gol potrivit pentru a intra în posesia unu cargo de defecte umane-, a fost nevoită să își înfrunte propriile slăbiciuni constant din pricina interacțiunii necesare și suficiente. În consecință, statutul de homo sapiens pe care și l-a construit a obligat furnizarea unui fond ocrotitor al distanțării antitetice, dar, mai mult decât atât, a presupus controlarea narațiunilor istorice în speranța însușirii rolului de instanță auctorială a umanității.

Geniul cu drept de viață și de moarte asupra poveștilor și personajelor sale –autorul omniscient al literaturii-, a cărui individualitate și autoritate nu pot fi contestate, este în fapt și rolul jucat de către Occident. Tranzitând restricția inocentă de funcție a textului, Michel Foucault a trădat înscrierea limitei interpretative în câmpul social al puterii[11], adnotând trăsătura legitimatoare pe care și-o acordă, anume autoritatea determinată istoric alături de obiectivitate ca esență inerentă. Noțiunea investită cu credibilitate se reflectă patern în contact cu interlocutorul său, pe care îl silește la conformitate în raport cu narațiunea ideologică implementată, o narațiune ce încearcă să explice istoria omenirii dintr-un punct de vedere prospectiv. Odată cu turnura lingvistică, aparatele opresive operează exclusiv în sfera limbajului, ridicată la rangul de armă încă din perioada antică, punctul maxim al dependenței creatoare fiind ilustrat însă în alăturarea dintre comunism și capitalism: „în comunismul sovietic, orice marfă devenea un mesaj relevant din punct de vedere ideologic, așa cum în capitalism orice mesaj devine o marfă.”[12]

Posibilitatea mobilității palierelor semantice ale cuvântului relevă dizolvarea, fracturarea și chestionarea fațadei oficiale ce însoțește povestirea succesiunii unor fapte –istoria –, interogând monopolul unei creații umane al cărui aport subiectiv este incontestabil, în ciuda dezideratului de a traversa într-o obiectivitate atemporală acordată adeseori științei. Compunerea coerentă a unor momente dispersate este un produs local ce aparține prezentului său, al cărui scop apare mai degrabă drept păstrarea imortalității măreției, decât expunerea dintr-o poziție externă a particularului spre a fi dezbătut. Gravitând în jurul faptului că interpretarea unui obiect cultural înseamnă totodată rescrierea sa[13], conștiința relativizantă, istoria locală și conceptele slabe propuse de Jean-François Lyotard înlocuiesc constructele teoretice formale și descriu condiția decăderii înglobată de postmodernism. Deși intervine o reciclare a ceea ce a fost deja prin filtrul comic, spațiul dialogic format între trecut și prezent poartă mai curând trăsăturile unui palimpsest. Dislocând indiferent cronologia, tipologia culturală postmodernă nu chibzuiește pasiv asupra trecutului, ci declină timpul actual al inocenței pierdute în spiritul antiformei ce înțelege finalul ca nou început, poziționându-l într-o rama contextuală care tratează cel puțin parodic moștenirea unei civilizații prea dezvoltate. Întrepătrunderea dintre modern și postmodern, o relație de atât de continuitate, cât și de discontinuitate, conform lui Ihab Hassan, postează « noul »  ca referință valorică, amintind într-un plan secundar de separarea născută din secularizare, anume distincția propusă de Matei Călinescu în Cele 5 fețe ale modernității cu privire la dubla temporalitate ce ne înconjoară: liniar ascendantă a științei (progresul), liniar descendentă a artei (decadența). Dispariția patronajului legitimator actualizează astfel absența în calitate de construct prevalent pentru disjuncția și clivajul secolului XX, întrucât dezicerea de sub egida relevării ascunsului[14] înseamnă o renunțare a goanei după adevărul perpetuu eluziv în schimbul promisiunii noului – gol al prezentului –, deci a utopiei aparținând viitorului și implicit a evoluției înțeleasă din pespectivă monolineară. Presupoziția dinamică a acordat timpului rolul constatat de Hegel, de generator al evenimentelor, prescriind umanității o rețetă închipuită căreia îi desemnează puterea de a asigura stabilitate și progres prin asocierea cu legea cauzalității. Retroactivitatea necesară priceperii localizării unui șir de schimbări este anulată prin întoarcerea forțată a privirii către viitor în perioada modernă. Creatorul absolut devine timpul, iar ființa umană, prin controlul mecanic pe care îl exercită prin intermediul monitorizării, își arogă dreptul de a suplini divinul, ba chiar de a-l egala prin înlocuire. Căutarea unei esențe nealterate de continuum-ul spațiu-timp, care să aparțină sau măcar să se refracte totodată prin finitul individului, asemenea încercării de absolutizare a omului, este desființată. Eliberarea de sub tutelă precede astfel dizlocarea postmodernă ce mută viitorul în prezentul său folosind „tradiția modernă”.

Cea de-a treia ediție a Bienalei din Havana, organizată într-unul dintre firele temporale critice, anul 1989, a probat acest tip de inversiune perceptuală, oferind o expresie materială raportului dintre timp și absență. Considerat momentul tipic modern al crizei, în interiorul căruia are loc o conștientizare a sinelui, colectiv sau particular, acompaniat de o comprehensiune obiectuală și meta-poziție critică, evenimentul cultural a proiectat existența unei totalități teoretice utopice într-un spațiu real, pe care îl denumește în concordanță cu încercarea de rescriere a narațiunii hegemonice: centru cultural al lumii a treia[15]. Mai mult decât atât, pretextul internațional al formatului expoziției sparge conceptul de internațional prin excepția pe care o instituie, zdrobind în acest chip preconcepția obligativității participării/organizării de către statele occidentale. Secundarul devine principal într-un prototip al lumii în care Havana funționează ca punct de referință a unei noi organizări ce admite personajului să se sustragă autorității. Subiectul împovărat de semnificația alterității își recuperează fragmentele răspândite întru recompunerea unui nucleu, a substanței obiectului, în alte cuvinte acel obiect pierdut ce nu își mai deservea funcția de a reflecta adevărul. În acest demers, copiază comportamentul tipic colonizatorului, acea practică a excluziunii celuilalt, vizibilă în articularea specificității regionale, anume rețeaua formată doar în emisfera sudică. Oglindind manifestarea vestică, Havana se autoexclude din circuit. În locul unei amestecări omogenizante, propune o formă de rezistență ce scoate la lumină, prin simpla existență, relațiile de putere. Destructurarea devine în acest fel o atitudine care prelucreză și reconfigurează din dorința de a se reînscrie în reprezentare, dar totodată micșorează distanța prin familiaritatea înscrisă. Impresia este accea că pun în oglindă europeanul nu pentru a-l reflecta mimetic, ci pentru ca europenii să se poata privi pe ei înșiși ca pe un obiect extern, straniu și nefiresc. Sacralitatea spațiului este răsturnată, însă păstrată. Opoziția continuă să existe pentru a întreține această situare ipotetică râvnită a viitorului în prezent. Mosquera afirma despre împrejurarea atipică astfel : „If we are to be marginalized, let us create our own space, our own network values, and epistemes, and project them to the world”[16].

Exercițiile de putere păstreză deopotrivă articularea reverberațiilor noțiunii grecești agonism, pe care Foucault o explica prin prisma lipsei unui conflict fizic în schimbul unor manevre instigatoare, a unor tachinări constante[17], conservîndu-și astfel caracterul constitutiv pentru sintagma ficțiuniii utopice. Bienala din Havana însumează în acest mod nu doar notele unei heterotopii –„an enacted utopia in which real sites are simultaneously represented, contested, inverted”[18]–, ci se adaptează spațiului de criză prin metamorfozarea în heterotopie a deviației. Tema centrală, Tradiție și contemporaneitate, plusează pe prezența globală a unei diversități de manifestări artistice ce reunesc trăsături ale modernismului[19] în absența modernității uneori.

Pendularea între statutul oficial de arhivă și cel marginal, schismatic, conturează, în fine, eterna dificultate a sincronizării lingvistice dintre sensibil și inteligibil, a ficțiunii și a responsabilității conceptuale tălmăcite adeseori în procesul de obiectificare a ființei umane, dar și statutul extra-terestrial al artei[20], în forma sa de negare a comodității[21].

Foto copertă: https://www.contemporaryand.com .


[1] Boris, Groys, Despre nou [1992], Cluj, Ed. Idea Design & Print, 2003, p.7

[2]  Idem

[3] Ibidem, p.5

[4] Achille, Mbembe, Critica Ratiunii Negre [2013], Ed. Idea Design & Print, 2016, p.9

[5] Achille, Mbembe, Critica Ratiunii Negre [2013], Cluj, Ed. Idea Design & Print, 2016

[6] Derrida, J. (1988). Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences. In D. Lodge (Ed) Modern Criticism and Theory: A Reader. (pp107-123). London: Longman.

[7] Idem

[8] Achille, Mbembe, Critica Ratiunii Negre [2013], Cluj, Ed. Idea Design & Print, 2016, p.47

[9] Ibidem p.76

[10] Georges, Battaile, OEuvres complètes. XII, Articles 2. 1950-1951, Paris, Ed. Gallimard,  1988, p.98

[11] Michel, Foucault, Authorship: What is an Author?, Screen, Volume 20, Issue 1, Spring 1979, Pages 13–34

[12] Boris, Groys, Post-Scriptumul Comunist[2006], Cluj, Ed. Idea Design & Print, 2009, p.8

[13] Derrida, J. (1988). Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences. In D. Lodge (Ed) Modern Criticism and Theory: A Reader. (pp107-123). London: Longman.

[14] Boris, Groys, Despre nou [1992], Cluj, Ed. Idea Design & Print, 2003, p.20

[15] Bruce, Amy. “International Contemporaneity and the Third Havana Bienal (1989).” RACAR: Revue D'art Canadienne / Canadian Art Review, vol. 43, no. 2, 2018, pp. 25–33. JSTOR, www.jstor.org/stable/26530765. Accessed 14 June 2020.

[16] Mosquera, “Havanna Biennial” în Where Art Worlds Meet: Multiple Modernities and Global Salon- International Sympossium, Ed. Robert Storr, Venice, Marsillio 2005, 181

[17] Michel, Foucault, “The Subject and Power.” Critical Inquiry, vol. 8, no. 4, 1982, pp. 777–795. JSTOR, www.jstor.org/stable/1343197. Accessed 14 June 2020, p.790

[18]Michel, Foucault,  "Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias" în Rethinking Architecture: A Reader in Cultural Theory. Edited by Neil Leach. NYC: Routledge. 1997. pp.330-336

[19] Mosquera, The Third Bienal de la Habana, p.77

[20] Boris, Groys, The Museum as a Cradle of Revolution, E-Flux Journal, Nr. 106, 2020, p.2

[21]Idem

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe