250 de ani de la nașterea lui Ludwig van Beethoven

Cu toate că anul 2020 nu a fost unul dintre cei mai frumoși ai umanității, pornind de la dezastrele naturale cu care a debutat și până la pandemia de Coronavirus, care ne-a făcut să devenim antisociali forțat, evenimentele ce merită sărbătorite nu au rămas mai prejos. Anul 2020 mai înseamnă, totodată, centenarul regizorului Federico Fellini (sărbătorit cu mare fast la TIFF), dar și împlinirea a 250 de ani de când titanul de la Bonn s-a născut. Datorită prezenței sale marcante în istoria muzicii, s-a decis ca anul 2020 să fie denumit Anul Beethoven.

Pentru a-i onora memoria cum se cuvine, majoritatea festivalurilor de profil i-a interpretat unele dintre cele mai frumoase capodopere – de la ultimele sale cvartete, până la simfoniile Eroica, Pastoralele ori, desigur, Simfonia a noua unde, în partea a patra, corul intonează glorioasa Odă a Bucuriei. Pianiștii au făcut senzație cântând Imperialul și au adus drama în casele noastre prin Appassionata, Patetica ori Tempesta. Unele muzici experimentale au preluat fragmente din operele compozitorului și le-au adaptat stilului propriu, demonstrând că Beethoven e actual indiferent de vremuri.

Interesant este însă, că Ludwig van Beethoven nu a fost un personaj prea agreabil de-a lungul vieții. Uitându-ne la filmele dedicate personalității sale, mulți regizori îl portretizează ca fiind un tip ursuz, izolat de lume, un mizantrop fără pereche, a cărui singură activitate este cea de a compune. Poate că atitudinea sa a derivat și din surzenia timpurie care i-a făcut scrierea operelor mult mai dificilă, dar prin efortul său uimitor, ne dăm mai bine seama de valoarea sa inestimabilă. Cu toată lipsa de auz, a fost cel care a reușit să facă tranziția dintre clasicism și romantism, fiind considerat primul mare romantic, datorită îndrăznelii sale de a modifica forma sonatei și prin nerespectarea tiparului armonic, impus de canonul predecesorilor.

Născut la 16 decembrie 1770, Ludwig van Beethoven manifestă un talent precoce, asemenea copilului-minune, Wolfgang Amadeus Mozart, și pentru că tatăl său voia să îl transforme și pe el într-o mică vedetă a Germaniei, îl duce să ia lecții de muzică de la organistul Christian Gottlob Neefe. Recunoscând și acesta talentul micului Beethoven, Neefe îl trimite la maestrul Mozart, în Viena, dar lecțiile cu acesta se termină repede, elevul fiind nevoit să se întoarcă la Bonn din cauza morții mamei sale. La 22 ani pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn și, mai târziu, al lui Antonio Salieri. Se face cunoscut la saloanele aristocraților datorită talentului său de interpret și de compozitor. Mai mult decât atât, grație aprecierilor celor bogați și influenți, reușește să își publice compozițiile la diferite edituri și devine un compozitor independent și nu unul de curte.

La 25 de ani, apar primele semne ale bolii care duc la îndepărtarea acestuia de societatea vieneză. Cu cât boala avansează mai tare, cu atât izolarea sa devine mai accentuată. Dar surzenia nu îl va opri din compus; din contra, calitatea operelor sale se va îmbunătăți, lucru evident de la un recital la altul. La începutul bolii, va compune unele dintre capodoperele care îi vor marca întreaga carieră, precum sonata pentru pian Patetica, simfonia a treia, Eroica, simfonia a cincea, a Destinului și pe cea de-a șasea, prima dintre Pastorale.

În anul 1818, Beethoven își pierde de tot auzul, iar mărturie ne stau caietele sale de conversații, singura modalitate prin care compozitorul reușea să comunice cu lumea. Totuși, în apogeul surzeniei sale, reușește să dea o lucrare simfonică genială, a cărei interpretare pe scenă i-a adus un adevărat triumf: simfonia a IX-a, cu celebra sa Odă a Bucuriei, compusă pe versurile lui Schiller. O capodoperă muzicală de necontestat care, în zilele noastre, reprezintă imnul Uniunii Europene. 

După o suferință îndelungată, la 26 martie 1827, moare în urma unei boli de ficat. La înmormântarea sa au participat cei mai importanți oameni ai Vienei, semn că, dacă nu ar fi existat boala sa, probabil Ludwig van Beethoven nu ar fi fost omul veșnic încruntat, un fel de Scrooge al istoriei muzicii, ci mai degrabă, un suflet vesel, prietenos, poate chiar monden.

În semn de omagiu, am putea să ascultăm, până la sfârșitul anului, compozițiile sale. Vă garantez că indiferent de alegerea făcută, nu veți regreta, căci operele sale sunt adevărate bijuterii muzicale!

Publicat în Actualitate, Cultură, MuzicăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *