Când auzim de jazz, primele lucruri care ne vin în minte sunt haosul sonor și energia creată de niște muzicieni care par a nu ști ce fac pe scenă. Păstrând esența unui ansamblu de jazz – reminiscență a faptului că este și compozitor – Serhii Jadan se inspiră din structura muzicii improvizate dând romanului său, Jazz în Donbas (apărut la editura Cartier în 2017, în traducerea Mariei Hoșciuc), un iz haosat, căci protagonistul pare mereu surprins de evenimentele care i se întâmplă.
După ce fratele îi pleacă definitiv în Amsterdam, fără a-i da nicio explicație, Gherman se vede smuls din rutina sa și pus proprietar – deși legal el deținea deja afacerea – pe o benzinărie aflată la răscruce de drumuri. Convins că va sta doar o singură zi în Donbas, protagonistul nu este pregătit deloc nici pentru călătoria către locurile natale, nici pentru ceea ce-l va aștepta acolo.
Având alură de bildungsroman, Jazz în Donbas prezintă atât drumul inițiatic al lui Gherman, cât și întoarcerea spre copilărie a acestuia, benzinăria devenind și catalizatorul reîntâlnirii cu toți prietenii săi de altădată. Cu toate că viața lui pare că devine un haos odată cu dispariția fratelui, ea are, de fapt, mai mult sens decât cea de dinainte, unde monotonia era o notă ostinată.
Telefoanele există pentru a anunța prin ele diverse neplăceri. Vocile din telefon sună rece și oficial, e mai simplu să transmiți cu voce oficială veștile proaste.
Atunci când primește telefonul fatidic de la Kocea, Gherman locuiește într-un apartament infect și nu face nimic. Lipsa explicațiilor legate de dispariția fratelui său îl îngrijorează, dar nu constituie, inițial, un motor suficient de puternic ca să-l urnească din locul unde se stabilise de ceva vreme. Doar dorința de a scăpa cât mai repede de problemă îi dă avântul necesar ca să plece. Pornind la drum cu colegul de apartament și verișorul celui din urmă, Gherman are tot felul de obstacole de trecut până rămâne singur, în fața autobuzului care îl transportă în locul „magic”. Toată călătoria realizată pe timp de noapte are un aer psihedelic, Ikarusul fiind ticsit de oameni ce par a nu fi conștienți de realitatea înconjurătoare: „Autobuzul urcase dealul și tuși greu. În față era o vale largă însorită, cu lanuri de porumb de un verde deschis și vâlcele aurii. Șoferul pornise hotărât înainte. Opri motorul și se relaxă. Autobuzul se târa în jos ca o avalanșă de zăpadă, provocată de strigătele neatente ale unor turiști japonezi. Vântul fluiera, frecându-se de marginile fierbinți, insectele loveau parbrizul ca niște picături de ploaie de mai, noi zburam la vale luând viteză, iar în jurul meu și deasupra noastră pluteau glasurile cântăreților indieni, prezicând o bucurie lungă și o moarte nedureroasă.”
Autorul construiește personajele de pe lângă protagonist într-un mod cât se poate de pitoresc. Îl avem pe Kocea, fost Sperie-Tot (inclusiv organele statului se temeau de el), petrecăreț destrăbălat și bătăuș notoriu, care spre bătrânețe ajunge un insomniac liniștit; pe Șura Traumatizatul, fost goal-getter de cartier și încă don juan, în ciuda atitudinii morocănoase și a burții generoase. Figurile feminine sunt și ele diverse: Olga este contabila apetisantă, conștientă de formele ei și de vraja pe care o exercită asupra bărbaților, dar care îl are pe „nu” tatuat pe buze, Katea reprezintă adolescenta-nimfă, însă e mult mai puțin permisivă decât versiunea sa nabokoviană, iar Tamara e prototipul femeii nărăvașe, cu dispoziție schimbătoare, o Grușenka contemporană. De departe cel mai interesant este Ernst, nebunul de care are nevoie orice sat sau oraș ca să funcționeze și singurul om suficient de sincer spre a-și recunoaște „foamea” de înavuțire. Spânii care îi vor pune bețe-n roate lui Gherman se materializează în „Regii porumbului”, care nu numai prin titulatură, dar chiar și prin comportament devin adevărate caricaturi ale mafioților autentici.
Romanul este plin de umor, Serhii Jadan creând o partitură tragicomică, unde Gherman nu înțelege ce are de făcut și nimeni nu-i explică nimic, dar trebuie să se descurce. Așa cum scrie și Valentân Bușanskâi în „Ukrainska pravda” (citat inserat pe coperta a patra), autorul construiește „o carte al cărei gen nu poate fi determinat. Textul este plin cu glume, ironie, aluzii, peste tot întâlnești nostalgie și reflecții, are un pic de moralitate și un pic de amoralitate”. Scena care putea să o transforme pe Katea într-o nimfetă completă, se termină brusc prin refuzul acesteia, deși, la început, avem iluzia acordului ei de a fi posedată: „(…) încercai să-i desfac nasturii de pe bretele și să-i bag mâna sub tricou, dar nu putui, degeaba trăgeam de ei, mă enervam și mă înfuriam, pe când ea, cumva indiferentă și detașată, îmi atingea pielea fără să mă privească. Toată se concentrase pe acest avion care trecuse repede cu o umbră grea peste trupurile noastre, ne asurzise cu zgomotul lui și începuse repede să se depărteze, lăsând în urma lui fum, miros greu și vid. Reușisem chiar să-i desfac unul din nasturi, însă ea simți, probabil, că pericolul trecuse și, brusc, scoțându-și mâna de sub tricoul meu, mă împinse ușor la o parte.” Dezamăgit de figurile feminine aparent promiscue, Gherman își va găsi alinarea în brațele Tamarei, care îi va ostoi dorințele carnale ațâțate de contabilă și de adolescentă.
Frații Balalaieșnikov? întrebă Ernst. Aceiași frați care, acum câțiva ani, au murit în incendiu în propriul cinematograf?
Poate una dintre cele mai emblematice scene din roman este meciul de fotbal dintre „oamenii” Traumatizatului și gaziști, niște outsideri persecutați de băștinași pentru simplu fapt de a fi străini. Deși în aparență e o reîntâlnire a lui Gherman cu prietenii din copilărie, tot cadrul are un iz de supranatural, de întâmplare situată într-un spațiu de tranziție aflat între lumea celor vii și a celor morți. Gaziștii, sălbăticiți de trecerea timpului, stau în jurul unui foc și fac mâncare asemeni primitivilor, așteptând venirea celorlalți, cei civilizați, care și ei, ca niște oameni ai peșterilor, nu vin numai cu dorința de a câștiga meciul, ci și de a nimici și de a distruge adversarul cu bâte și pumni. Întreg meciul este marcat de forța supranaturală a Traumatizatului; singur în fața străinilor, el face la un loc cât toți ceilalți jucători: „Însă bucuria lor fu scurtă – în următorul atac Traumatizatul alergă singur jumătate de teren și trimise mingea în poarta brigadierului care sărise, dar cumva neîndemânatic și cu întârziere, iar în cele din urmă se încurcă în plasă, ca un somn mare, așa că trebuiră să-l scoată de acolo ambele echipe.” Spre seară, petrecut la lumina farurilor de la camioane, meciul ia o turnură violentă, care se termină cu victoria „traumatizaților” și cu bătaia „spiritelor” fraților Balalaieșnikov, atât de brutală încât îi face pe adversari să renunțe la ciomăgeala tradițională de după joc și să se declare înfrânți.
Jazz în Donbas are potențialul unui scenariu de film hollywoodian în care protagonistului i se schimbă destinul brusc pentru că forțele divine nu sunt de acord cu modul de viață pe care și-l alesese. Așa cum o afirmă și Viktor Toporov (critic literar rus), Serhii Jadan ar putea deveni cu ușurință, în următorii ani, un „laureat Nobel” pentru că „dintre toți literații din spațiul ex-sovietic, el are cele mai mari șanse.” De ce? Pentru că transpune cu umor realitatea și tragedia unei lumi care în anii ’90, după căderea comunismului, încearcă să își revină după decenii de totalitarism, neînțelegând cum să se folosească de libertatea obținută. Benzinăria, care devine o pradă apetisantă în ochii mafioților, aduce în prim-plan fenomenul de privatizare al bunurilor statului care devin eligibile spre a fi cumpărate acum când nu mai există ideea de proprietate „comună”. Violența, morțile tragice, abuzurile de alcool și de pastile și desfrâul sunt combinate cu momente de înțelepciune și filosofie de cartier, cu limbaj licențios care nu deranjează – inserțiile fiind firești, oferind și mai multă autenticitate personajelor – și cu momente de generozitate și bunătate care par a fi adevărate himere într-un spațiu ce e mai mult o junglă decât o civilizație.
Romanul lui Serhii Jadan e un film de acțiune captiv între coperțile unei cărți și cititorul nu trebuie decât să se lase vrăjit de cuvintele scriitorului pentru a pătrunde în lumea acestui blockbuster ucrainean.
