Mizerabilismul 2.0 – treș sau fresh?

În Botoșani există doi Dani care au  scris o carte și un al treilea Dan care le-a  realizat postfața. Plecând de la această coincidență bizară s-ar putea crede că volumul despre care urmează să vorbesc este  adresat doar posesorilor acestui nume  fantastic de simplu și expresiv.

Așa cum  e și în karate, unul dintre cei doi autori  are deja centura neagră în arta lui – acest  Dan (Sociu) și-a primit danii, făcându-se  danie pentru cititori. Celălalt Dan (Naciu) provine din aceeași lume, dar abia  acum face pasul în față, ieșind astfel din  penumbra răcoroasă a templului. Rezultatul fuziunii dintre cele două voci este  ,,Treș” (Tracus Arte, 2023) – un volum  pe care Dan (Lungu) îl descrie drept un  deliciu al simțurilor, în care fluxul și curgerea memoriei imprimă un ,,dinamism  special”.  

În esență, ,,Treș” este un ,,Junky”  moldovenesc cu alcool și iarbă în loc  de junk. Toate celelalte detalii – relațiile complicate și aparent ciudate, acțiunile și non-acțiunile, cinismul voluntar  și involuntar, tonul ironic amestecat cu  cel post-ironic, subrealismul automatizat  îmbinat cu suprarealismul vivace sunt  doar rezultatul unor efecte de contrast  sesizate de două minți punk încorsetate, dar surprinzător de lucide. Cel puțin tematic, dacă nu chiar și ca stil de  scriere, ,,Treș” pare rearanjarea datelor  topografice și temporale a două povești  scrise de Burroughs, în care două personaje-narator își relatează experiențele  psihedelice și mistice într-un mod aparent diferit, dar în profunzime asemănător. Între cei doi Dani din cele două  texte autoreferențiale par să existe niște  fire roșii, evidente doar dacă îi privim  pe cei doi printr-o lupă. Unul dintre fire  este prietenia și destinul implacabil care  îi leagă pe orizontală. Acest fir roșu este  evident oricărui cititor care își dorește să  răsfoiască pentru jumătate de oră paginile cărții. Cel de al doilea fir îi prinde  pe verticală și îi ridică spre ceva mai pro fund decât simpla impresie de suprafață.  

Deși în compoziția cărții sunt amestecate ca într-un blender alcoolul, etnobotanicele, sexul și erotismul, ong-ismul,  misticismul, pisicile care vomită și mor  ritualic, iar cocktailul rezultat este presărat cu pudră de mizerabilism 2.0, acestea  sunt doar pretexte sau jocuri de captivare și distragere a atenției de la sâmburele acru-dulce-amar. Acest sâmbure este  însuși viața surprinsă în momentul săvârșirii sale, iar în centru, învelită de o  lumină caldă, care se stinge treptat ca flacăra unei lumânări într-o zi de august stă  figura maternă care îmbătrânește și moare. Simbolul-dublu al mamei dezamăgite  și al mamei regăsite este criptat cu iscusință în ,,Treș”. Cum altfel s-ar putea explica direcția finală, lovitura de grație pe  care ambele texte atât de witty și enigmatice, reușesc să o atingă chiar în ultimele lor pagini? ,,Nu, mama, nu vreau  nicăieri. Mi-am amintit cum mă ducea  la grădiniță. Îmi dăduse un fluier și se  scuza pe tăcute trecătorilor, că poate nu  trebuia, dar e așa fericit când suflă în el.”  și ,,Când eram mici, ea și tata ne puneau  buzele pe ceafă și suflau pfffrrrff și ne făceau să ne zbatem de atâta plăcere și să  leșinăm de râs. Acum ea era bebeluș, cel  mai necăjit uneori.” Doar ca experiment,  vă întreb – care fragment îi aparține lui  Sociu, și care lui Naciu? Aș putea răspunde că aproape nici nu mai contează întrucât textele au același focar: lentilele  privesc doar din alt unghi, dar au puterea de refracție diferită și lumina care le  străbate converge în același punct, fiind  practic aceeași.  

Așa cum ne-a învățat, Dan Sociu face  apel la dezinvoltură și sinceritate, consemnând experiențele cu luciditatea și  ironia omului care face un pas în spate pe un teren presărat cu mizerabilism,  existențialism și cinism.

În cazul textului său realitatea personală se zbate sub  greutatea existenței unei alte lumi, cea  în care ,,bogații devin și mai bogați”, așa  cum mărturisește chiar naratorul: ,,Alții la vîrsta mea se duceau la Auchan cu  mașina și nevasta și-și umpleau portbagajul cu bunătăți, […] eu cu tovarășul  meu arătam ca două insecte, uscați, cu  ochii sticloși de la droguri.”

În schimb,  Dan Naciu ne surprinde printr-un soi  de inocență aparte, pe care Dan Lungu  o descrie ca fiind cea a unui ,,ventriloc”.  Tot Naciu ne aduce în prim-plan și cea  mai puternică substanța psihoactivă din  ,,Treș” – ,,Fericirea înseamnă renunțarea  la dorință.”  

Chiar dacă Sociu explorează de fapt  latura socială, caracteristică de altfel operei sale poetice, iar Naciu descrie mai degrabă cu o candoare specifică timidului  ceea ce i se întâmplă, între cei doi există o apropiere, ambii autori fiind exponenți de prim rang ai mizerabilismului,  așa cum denotă și titlul. Mai corect este  să ridicăm întrebarea – Poate exista mizerabilism 2.0? 

Răspunsul scurt este da  și nu. În urmă cu 5-6 ani Ovio Olaru  consemna în revista Vatra că formula de  identitate douămiistă “neoexpresionistă, viscerală, mizerabilistă, radicală, scabroasă […] și-a epuizat valoarea de șoc  și-a devenit pentru mulți o emblemă a  veleitarismului. Contextul social al perioadei de tranziție a dispărut, iar nucleul  revoltat se păstrează din inerție.” De altfel, un film precum  Trainspotting nu și-ar  mai avea rostul astăzi deoarece contextul  social este diferit. Mizerabilismul se plia  perfect pe dorința tinerilor de a epata,  lovind astfel în moalele unui sistem literalmente opresiv. Acum trăim într-un  peisaj mult mai confortabil și priete nos, în care cultura de masă s-a îmblânzit, sistemul rămânând opresiv doar din  inerție.

În prezent, problemele care ne  macină zilnic, anume disparitatea, inechitatea socială, nepotismul instituțional  sunt practic incomparabile cu brutalitatea tranziției ’90-2000 în fața căreia artiștii au răspuns cu sfidare și persiflare.  

Dacă un poet sau prozator tânăr ar încerca să își asume o direcție mizerabilistă  în 2023 ar fi văzut drept un veleitar sau  un întârziat în ceea ce privește tendințele contemporane ale literaturii. Dar în  acest caz este vorba despre doi ,,clasici”  ai acestei identități rămasă mai degrabă  clandestină ca o Cenușăreasă în gunoaiele anilor 2000. Mai mult, există posibilitatea tocmai ca aceste voci mature să  fie o sursă de inspirație pentru un mizerabilism next-gen, dar nu în sensul său  de bază, ci într-o formă modificată genetic și adaptată la noile condiții de mediu.  Cum anume, rămâne de văzut.  

Revenind la ,,Treș” pot spune că lectura s-a desfășurat pe fast-forward, întrucât tehnica scrierii apelează la un stil  rapid, cinematic, libertin. Textul are fix  aceeași problemă pe care am identificat-o  și în cazul altei cărți pe care unul dintre cei doi Dani, mai exact Sociu, a realizat-o împreună cu un alt Dan (Radu  Mihai / al patrulea în acest text?), intitulată ,,Monarh” după care se va face și  un film, apropo. Această problemă derivă din faptul că este mult prea scurtă,  iar finalul lasă locul unei continuări care  nu știu dacă va mai sosi. Cartea se poate găsi pe site-ul editurii Tracus Arte, dar  și în librării, iar sfatul meu este să o citiți  tocmai pentru a surprinde toate ironiile  (mai zic doar una care mi-a plăcut – ,,Pisica își încurca blana în părul meu de pe  picioare.”), dar și pentru a spulbera aforismul aparent infailibil pe care îl exprimă unul dintre cei doi autori: ,,Avantajul  când vorbești singur e că poți să spui ce  vrei.”  

Iustin Butnariuc