Valentina Rusu Ciobanu și izbânda esteticului

Grație câtorva nume de referință, arta plastică din Basarabia a ars etapele și a intrat direct în modernitate. Aceste nume nu sunt prea multe, dar sunt foarte influente. Printre ele: Mihai Grecu, Valentina Rusu Ciobanu, Andrei Sârbu. Specificul condiționărilor din timpul totalitarismului a făcut ca discuția în epocă și opoziția să nu fie atât între modern și tradiție, cât între arta autentică, implicit liberă, și arta „angajată” ca parte a suprastructurii ideologice a societății comuniste – în esență, o artă conformistă, obedientă regimului.

În acest context, orice ieșire din canonul proletcultist, orice tehnică nou folosită, orice influență dinspre impresionism, fovism, expresionism, suprarealism, artă naivă, artă nonfigurativă sau fotorealism/ hiperrealism era văzută ca o sfidare a artei oficiale, cu riscuri pentru artist. Pentru înțelegerea tabloului vremii e utilă o clasificare cu care opera criticul Ion Simuț în câmpul literar. El vorbea despre patru literaturi, coexistente în timpul terorii comuniste și al cenzurii: oportunistă, evazionistă, subversivă, disidentă. Cu excepția primeia, care desemnează literatura făcută la comandă ideologică sau confirmând de bună voie doctrina „realismului socialist”, toate celelalte sunt ipostaze ale rezistenței estetice. Bineînțeles că există mari diferențe de tensiune (și de risc) între aceste trei forme de rezistență. Sau, mai potrivit: de supraviețuire prin cultură.

Folosind ca instrument de analiză această tipologie, putem spune că Valentina Rusu Ciobanu nu a fost o disidentă. În general, disidența deschisă propriu‑zisă nu s‑a manifestat decât sporadic în Basarabia anilor 1944‑1991. Cele mai multe lucrări ale artistei sunt din categoria artei evazioniste, refuzând să producă pânze care să proslăvească partidul. Arta naivă, elementele de fotorealism folosite, tehnicile suprarealiste, încercările experimentale, toate erau abateri evidente de la linia trasată de ștabii ideologici, cu o miză subversivă implicită.

Dincolo de realizarea estetică, pânzele Valentinei Rusu Ciobanu pot fi citite și intr‑o cheie literară: ele povestesc sau mărturisesc, devenind narațiuni sau poeme. O lucrare cum e cea intitulată Invitație la joc e evident mai mult decât o ilustrație decorativă, evocator‑etnografică, e o istorie dinamică, plină de nerv, cu intriga și dramatismul ei. Lucrarea Amintiri face o joncțiune dramatică între amintirile prezentului și realitățile de altădată: pe cât de nebulos este trecutul, văzut prin prisma deformantă, capricioasă, a memoriei, pe atât este de ciudată plonjarea protagonistului în trecut. O veritabilă nuvelă în maniera lui Caragiale e lucrarea cu Diogene sau îmblânzitorii de lei.

Un tablou‑premoniție cu Vlad Ioviță, proiectând imaginea artistului în eternitate, evocă atât nuvelele eroico‑istorice (scrise și filmate) ale scriitorului, cât și povestea personalității sale de intelectual temerar. Valentina Rusu Ciobanu subliniază încărcătura testamentară a lucrării: „N‑am să uit niciodată cum venea în atelierul meu Vlad Ioviţă. Nu ştia sărmanul, că îşi trăieşte ultimile zile. După ce i‑am făcut portretul a venit cineva de la o revistă ca să‑l fotografieze, dar Ioviţă n‑a mai apucat să‑l vadă” (Pictura este domeniul în care am trăit…).

În sutele de tablouri ale Valentinei Rusu Ciobanu apar peste 70 de oameni de cultură basarabeni, între care în jur de 25 de figuri de scriitori. E interesantă lista protagoniștilor galeriei de portrete. La prima vedere, nimic nu pare să‑i lege pe acești literați și poți crede că artista respectase niște comenzi ale Muzeului Literaturii. Se știe că, ignorați de capii ideologiei și esteticii sovietice, pictorii Mihai Grecu, Valentina Rusu Ciobanu și alți câțiva au fost susținuți prin comenzi și contracte cu Muzeul Literaturii, fiind chemați să‑i imortalizeze pe scriitorii și artiștii momentului. Să vedem cum și‑a ales pictorița subiecții, dacă presupunem c‑a avut libertate din partea muzeului.

Personajele care apar adesea în lucrările ei, Aureliu Busuioc sau Dumitru Fusu, sunt oameni care fac parte din grupul comun de boemi pe care‑l frecventa și artista. Ion Druță apare ca o opțiune evidentă, de vreme ce prozatorul făcuse epocă în literatura și teatrul anilor 1960. Un detaliul absolut esențial, acela că Valentina Rusu Ciobanu realizase decorul pentru Păsările tinereții noastre (piesa lui Druță, montată la Teatrul Mic din Moscova) e revelator, căci lucrarea pare, mai degrabă, „portretul piesei” decât al autorului.

Mai enigmatică e alegerea Verei Malev, care nu era printre scriitorii basarabeni de raftul întâi; o justificare ar putea lua în seamă o anumită intenție subversivă cu trimitere la cel mai cunoscut roman al Verei Malev, care o aducea în atenție pe Maria Cebotari, o cântăreață de operă din interbelic. Faimoasă în Europa (în primul rând, în Germania), soprana era cvasinecunoscută în URSS, unde nu puteau fi acceptați decât artiștii apropiați ideologic. Altfel spus, romanul era și o mică diversiune antisovietică. Poate că tot rațiuni patriotice justifică și prezența, în galeria Valentinei Rusu Ciobanu, lui Simion Ghimpu, textier cunoscut, profesor și susținător al tinerelor talente, dar poet minor.

Seria portretelor de scriitori capătă, pe alocuri, contururi de Panteon local atunci când îi descoperim acolo pe marii autori basarabeni și corifei ai românismului totodată. E vorba de șaizeciștii Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Grigore Vieru, Vlad Ioviță, Serafim Saka – oamenii reformelor estetice din era „dezghețului”, cei care au pregătit lupta pentru limbă și alfabet și, în ultimă instanță, mișcarea de emancipare națională.

Pe de altă parte, adăugându‑i în lista de personaje cu portrete individuale, colective sau compoziții de gen pe pictorii Mihai Grecu și Igor Vieru ori pe actorul, regizorul și poetul Dumitru Fusu, observăm o galerie eclectică a boemei artistice a Chișinăului, în era unui relativ dezgheț ideologic și estetic. Busuioc, Ioviță, Loteanu, Fusu se întâlnesc și pe platourile de filmare, Busuioc și Saka se văd adesea la teatru, unde nu lipsesc vizitele familiei Sainciuc/ Rusu Ciobanu. Iată cum descrie experiența artista însăși: „Mi‑a plăcut să fac aceste portrete: Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Ion Sandri Şcurea, Dumitru Fusu. E ceva fascinant să stai de vorbă cu omul, să‑l descoperi. E o plăcere, stai în liniştea atelierului, în condiţii de intimitate. Acest proces m‑a făcut să fiu întotdeauna înaripată”.

Serafim Saka, nonconformistul, omul‑emblemă al criticii și revoltei împotriva sistemului și oportuniștilor (memorabile sunt nu numai romanele sale urbane, cu protagoniști intelectuali și nonconformiști, precum Vămile, dar și articolele bătăioase despre sistemul nostru cultural sau fenomenul Teatrul Luceafărul) e surprins ludic, într‑o compoziție în care apare și Tofan, motanul artistei.

Efigia lui Grigore Vieru o percepem azi ca fiind una complexă: și cu latura poeziei suave, ingenue, și cu cea subversiv estetică. Valentina Rusu Ciobanu alege să‑i facă portretul amestecând elemente de pictură naivă și de imaginar suprarealist, rezultând o evocare a unui Vieru suav, desprins din atmosfera antologicei sale poezii pentru copii „Mulțumim pentru pace”: „Înfloresc în jur copacii,/ Ceru‑i luminos,/ Pentru pace, pentru pace,/ Mulțumim frumos.”.

Aureliu Busuioc e printre personajele favorite din galeria artistei. Intelectualul rasat, scriitorul talentat, polivalent, avea o înfățișare expresivă, de aristocrat și de boem totodată. Era și unul dintre autorii care se mișcau lejer în teritoriul mai multor arte, familiar și cu teatrul, și cu muzica clasică, și cu arta plastică. Lui îi consacră artista două portrete realizate la distanță de opt ani. Primul, din 1958, de la finele perioadei realiste a pictoriței, se concentrează pe chipul reflexiv, distins al scriitorului; al doilea, din 1966, e de la începutul perioadei „naive”, încorporează o expresie mult mai excentrică și ludică.

De altfel, colaborarea cu Aureliu Busuioc a făcut‑o pe Valentina Rusu‑Ciobanu complice în calitate de scenografă la una dintre cele mai mari diversiuni estetice anticomuniste/antisovietice de la Chișinău: spectacolul Radu Ștefan, Întâiul și Ultimul, montat de Ion Ungureanu în 1968‑1969 la Teatrul „Luceafărul” după piesa omonimă a lui Aureliu Busuioc. Spectacolul – incomod, subversiv – a fost jucat doar de trei ori, după care a fost interzis și scos din repertoriu.

Acest moment, plasat în context, vine după memorabilul Congres al treilea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 1964, când o mână de oameni ai scrisului (printre care Ion Druță, Mihai Cimpoi, Aureliu Busuioc) pledaseră cauza limbii române, inclusiv folosirea ei în toate domeniile vieții sociale și culturale. Se ceruse atunci revenirea la alfabetul românesc, interzis de sovietici în 1944 și înlocuit cu cel rusesc. Ce a urmat a fost o perioadă de mici ajustări estetice și victorii de parcurs, prin apariția, în anii 1966-1969, a câtorva romane care au făcut epocă: Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, Balade din câmpie de Ion Druță, Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache.

În această linie se plasează și piesa Radu Ștefan, Întâiul și Ultimul a lui Aureliu Busuioc. Am putea‑o considera prima piesă postmodernistă românească prin intertextul abundent și interpretarea ironică a istoriei (Răceala lui Marin Sorescu avea să fie scrisă abia peste un deceniu). E evidentă miza subversivă a textului lui Busuioc, doldora de aluzii, de referințe la realitățile epocii comuniste, deși pretextul era evocarea unui trecut medieval. O adevărată mitologie orală s‑a născut în jurul spectacolului, căci în contextul unei cenzuri foarte dure, replicile lui Busuioc erau memorate din mers (piesa nu a fost tipărită decât la finele deceniului nouă). Lumea le repeta și își amintea peste ani replicile și atmosfera din spectacol.

Faptul că Valentina Rusu Ciobanu i‑a făcut mai multe portrete lui Aureliu Busuioc arată nu numai că artista își cunoștea foarte bine personajul, dar și că era pe aceeași lungime de undă cu el. Iar colaborarea ei ca scenografă la realizarea spectacolului interzis de comuniști îi dezvăluie și opțiunile estetice. Practic, echipa spectacolului adunase câțiva „diversioniști” redutabili: Busuioc – care avea la activ cuvântarea de la congresul scriitorilor și romanul antisistem Singur în fața dragostei, Ion Ungureanu – care a adus la Chișinău limba română bine articulată, dar și libertatea estetică și Valentina Rusu Ciobanu – care și‑a permis devierea de la rigiditatea artei socialiste și a subminat estetica epocii cu ironiile artei naive și cu elemente suprarealiste.

Orice analiză a substratului subversiv din opera pictoriței nu poate scăpa din vedere un tablou enigmatic din anii 1970: Citate din istoria artei. Intrigă de la bun început cuvântul‑cheie „Renașterea”, deci trimiterea la un reper definitoriu pentru arta și estetica autentică. Pictorița intră într‑un dialog postmodern cu marii maeștri, al căror nume îl transcrie explicit pe pânză, sfidător, cu grafie latină și nu chirilică: de la Holbein, Bruegel și Rafael până la Botticelli și Van Der Weyden. Compoziția devine un discurs intertextual cu multe citate plastice, având în centru un cuplu surprins într‑un moment banal, convivial: bând o cafea împreună. Femeia e Lidia Istrati, una dintre luptătoarele pentru emanciparea națională în Basarabia, iar bărbatul e nimeni altul decât Henry Kissinger, secretarul de stat american, unul dintre arhitecții prăbușirii totalitarismului și al renașterii unor popoare europene ținute după cortina de fier.

În ultimă instanță, arta Valentinei Rusu Ciobanu devenea subversivă prin însăși creativitatea artistei care nu‑și refuza experimentul, și care, chiar și în anii de izolare ai comunismului, era branșată la tendințele internaționale. Nu s‑a sfiit să insereze în pânzele ei elemente provocatoare, ale artei așa‑zis „burgheze”, cu trimiteri la suprarealism, realism fotografic, artă naivă, ironie și interpretare ludică a realității. Responsabilii regimului simțeau pericolul, dar nu și‑l puteau explica și nici contracara.

O serie neobișnuită a pictoriței se intitulează Roboții și aparent ar putea fi interpretată ca o pliere pe problemele „de actualitate”, ale „progresului tehnico‑științific” atât de clamat de comuniști în epocă (un exemplu e tabloul Lunomobilul). De fapt, roboții Valentinei Rusu Ciobanu sunt „portrete” ale unor figuri autentice. Așa că reprezentările ei cu chip de ceară (sau de plastic) nu sunt altceva decât ipostazele inexpresive ale „omului nou” al socialismului, cu emoțiile eludate și vidate de orice urmă de umanism. Iar posibila referință SF s‑ar face, mai curând, cu o trimitere la romanele ironice, distopice ale lui Ray Bradbury.

O mărturisire târzie a artistei, de după căderea comunismului, arată cât de mult a contat în anii regimului totalitar curajul estetic al creatorilor: „Nu ştiu în ce măsură a fost, sau este, Chişinăul nostru metropolă culturală – nu cred că se poate pune această problemă vizavi de urbea noastră – însă, dacă locuind în acest oraş s‑a putut supravieţui şi din punct de vedere valoric, înseamnă că noutatea de metropolă culturală este mult mai nuanțată decât ni se pare nouă” (A fost/este/va fi Chișinăul o metropolă culturală?).

Valentina Rusu Ciobanu nu a fost o artistă disidentă, nu a fost militantă, nu a urcat pe baricade, n‑a rostit discursuri de la tribune. Prezența ei publică a fost discretă. Dar mesajul ei anti‑sistem e înscris în opera ei. Prin nonconformismul ei discret și prin prezența în mediile elitei culturale a contribuit la formarea și menținerea unei atmosfere artistice real calitative – mediul propice pentru renașterea estetică, respectiv renașterea națională ulterioară.

Ilustrație: Valentina Rusu Ciobanu, Autoportret, Ulei pe pânză, 79.5 x 49.5 cm. Muzeul Național de Artă al Moldovei

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Cultură
Oana Maria Nae Nicuță

Fragilitate și putere

Oana Toderică își adună energia într-un demers artistic conturat după o absență ceva mai lungă de pe scena artistică locală. Astfel, miercuri, 18 0ctombrie 2023,

Cultură
Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea (fragment)

„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *