Inutil a-i căuta un început, pentru că însuși cuvântul ce-și vâră coada în ființare, Trohar, ni-l întoarce de-a-ndărătelea, la fel cum îi răstoarnă viața și nevinovatului student de la Litere, pe care-l anturează cu o serie de figuri atipice vremurilor noastre – trubaduri și cavaleri îndrăgostiți de cuvinte și idei, capete încoronate, slujitoare mesianice și, fără îndoială, trope-ul atemporal al femme fatale (avem, totuși, de-a face cu un bildungsroman!).
Trohar (ERT, 2021), romanul adeverit după un vis aparținând lui Octavian Florescu, se descrie printr-o serie de povești comunicante… sau poate doar una, pe coordonate spațio-temporale diferite însă, întrucât tocmai acest aparent pluralism, o înșelătoare stratificare, îl înfiază pe contemporan ca parte non-distinctă. Fie el secolul al XII-lea sau un prezent oarecare, aspectul insuficient al unui acum prea bine conturat tolerează reuniunea disjuncțiilor de orice fel, progresul istoric fiind înlocuit de constelații de localizări desfășurate conform unei singure coordonate, căutarea și a ei împrăștiere rizomatică ce pare a formula, adeseori, granițe menite construcției unei false și amețitoare succesiuni. Florescu articulează literar, într-o tradiție postmodernă, pe plan secundar însă, o chestiune sincronă, ruptă din recentul nostru – problema unui atemporal înglobant, al tuturor, de felul accepțiunii contemporanului ca termen umbrelă și nu ca periodizare descriptivă a ultimelor aproximativ trei decade. Pleiada de întâmplări care gravitează în jurul unui student-cavaler-trubadur-cruciat, ce traversează continentul de la Poitiers la Ierusalim în camaraderie cu Richard „Inimă-de-Leu”, Saladin, Aliénor de Aquitania sau Ermengarda de Narbonne nu schițează doar un atlas epistemologic al Occitanei și al Cruciadelor, ci transgresează regimuri culturale, traducându-le în vocabulare locale, pe care le interconectează, forțând o relație între ele și, totodată, devoalând ironic propriile noastre eforturi de a forța realitatea să ni se releve. Trohar e un exercițiu și, totodată, o oglindă, reprezentarea propunând de fiecare dată o altă fațetă a aceleiași probleme sau relații aflate anterior în penumbră. Nu caută să rezolve, așază doar, în lumina Coastei de Azur, pulsiuni ale unui a fi calm, pe alocuri îndrăgostit.
Logica multiplicării își află dezlegarea, la rândul său, printr-un împrumut, o asimilare anacronică din vremurile lui Blaise Pascal – „tu ne me chercherais pas si tu ne m’avais trouvé” („nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”) –, pe care îl rescrie în propriul dialect „Probabil, tot așa o căutasem și eu pe ea, cunoscând-o fără să știu” (p. 98). Însă Florescu nu se oprește la plasarea în relațional a unor indicii ale metamorfozei etimologice înscrise în trobar-tropare-trohar („Verbul trobar, provenit probabil din latinescul tropare, înseamnă a închipui, a inventa, a compune versuri, de obicei însoțite de muzică, adică motz e son. Cu timpul, trobar a ajuns să însemne și a căuta, ba chiar a găsi.”, p. 22), ci asamblează decorul potrivit unui ecou al Sfântului Augustin prin Giorgio Agamben. Cel din urmă conchide în Language and Death, conform De Trinitate, că echivalarea dintre experiența amoroasă și cea a lui verbum incognitum este esențială, acesta fiind unicul pas necesar cunoașterii – „What, then, does he love? For certainly something cannot be loved unless it is known” (Augustine, De Trinitate, pp. 292-293). Și atunci, circularitatea amnezică formulată prin episodul prim, anume moartea trubadurului Jaufré Raudel, care, alinat de cuprinderea contesei de Tripoli, Odierna, rostește înainte de a-și da ultima suflare un compozit din litere, „Trohar!”, și recodarea în reîntâlnirea finală dintre student și muza sa, suscită o interogare a finalității palimpsestului: De cine se îndrăgostește totuși personajul principal în excusurile sale labirintice, inconștinte sau nu? Poate fi Trohar o apologie a philo-sophia?
Structura deschisă a serialității survine pe fondul unui exercițiu, aproape enciclopedic, al derivei. Florescu îmbracă fiecare micro-timp în fraze balzaciene, care alunecă prin culoarul timpului asemenea drapajului resuscitat de adierea vântului. Cadența vieții, în ciuda alipirii cinematografice a unor numeroase episoade scurte și abrupte din punct de vedere al tranziției, este aproape leneșă, având răbdare, firește. Unui timp prezent nu i s-ar aranja altcumva viața!
