Știm cazuri meschine, când viitoarea lipsă (nu și lipsire) a unui om pe ducă este oarecum grăbită, prin „spuneri” ce ridică deasupra pacientului (nu tocmai compătimit) o ceață-balsam, îngroșată cu pronosticuri și false menajamente. Uneori, victima este izolată afectiv; trecută pe linia moartă a resemnărilor: care nu apasă pe nimeni, ușurând pe toată lumea.
Ce-i absența și ce-i lipsa? Prima ar fi o fostă prezență, a doua e o inexistență din capul locului. Lipsa decide amputări, absența construiește continuări. Una retează, cealaltă perpetuează. Absența e latentă, lipsa e abruptă. Ce ar mai fi de spus? Absența: a nu fi într-un loc ce-ți revendică insistent prezența nu înseamnă să respingi un altul, care te dorește neapărat. Dimpotrivă, lipsind cu emfază, e totuna cu a te ascunde într-o istorie care nici n-a debutat încă. A absenta e ca și cum a-i trăi deghizat. Una este să te ții cu îndârjire sub zero (lipsa), alta e să subziști pe sponci (absența). Absența e o deficiență funcțională, lipsa e o impasibilitate drastică. Lipsa e o zgârcenie a ființei, absența e doar o carență a acesteia. Lipsa este o auto-limitare inocentă a existenței, absența este minusul ei, deplin conștientizat. Lipsa este de la început, ne ia de la zero. Nu cunoaște un înainte de: cum să regreți lucruri despre care nu ai reprezentări? Și nu dispune de semnificanți, de precedente, de jinduiri, de posterități. Lipsa e dintotdeauna, absența e de ceva vreme; sau periodică, sau intermitentă sau cum vrea ea și nu putem noi. Ultima este preponderent retrospectivă. Ne forțează să căutăm surogați, urme, substitute, amprente, suplinitori, reminiscențe. Lipsa nu iese din peisaj, e predestinat monotonă. Absența, din contra, e intermitentă. Lipsa se ascunde într-o asemănare obeză cu toate cele. Absența mizează pe un provizorat uscățiv; pe o diferență hrănită de puține repere. Lipsa e tăcută. Absența însă e vorbăreață. Lipsa e ne-știută, absența-i desemnată. Lipsa e nenumită, absența, din contra, vrea majusculă. E un mod aparte de a rosti lumea. Nu dăm la o parte situațiile când cuvânt rostit sau gândit, țipat ori doar pronunțat pe interior îți tatuează viața cu o secundă de neuitat. Și învățăm ceva de aici? Mai întâi, că urma este un sfert de certitudine. Mai apoi, că uneori cuvântul expulzează, iar tăcerea include.
Te naști fără un braț sau îl pierzi într-un accident. Asta-i diferența dintre lipsă și absență, dintre impasibilul zero și semnul minus. Exemplul la îndemână este dat de turnurile de la World Trade Center din New-York. Fie că le-ai văzut cândva, fie că nu, te gândești că, după 11 septembrie 2001, locul unde Gemenii nu mai sunt este pentru totdeauna „știrb”, chiar dacă cei doi zgârie-nori ar fi ridicați din nou. Pe 7 august 1974, francezul Philippe Petit (n. 13 august 1949) făcuse echilibristică între cele două uriașe clădiri. A reușit și unele jonglerii care au entuziasmat publicul, dar au necăjit poliția. Documentarul Man on Wire – Om pe sârmă (2008), regizat de James Marsh (cu Philippe Petit jucându-și propriul rol), a luat un premiu Oscar, apoi unul BAFTA, adăugându-și totodată două distincții Sundance. Pelicula e dedicată fetiței acrobatului, decedată la 9 ani. În 2015, povestea lui Petit a devenit și film artistic (The Walk: sfidează limitele), datorită regizorului Robert Zemeckis și actorului Joseph Gordon Levitt. După ce își ducea planul la capăt (ba chiar se semna pe unul din turnuri, punând și data evenimentului), acrobatul mulțumea complicilor săi; prilej cu care ei îi dezvăluiau care-i adevăratul lui succes; schimbase identitatea turnurilor, dându-le un prestigiu simbolic greu de intuit până atunci; le pusese pe harta sentimentală a orașului: „Sunt diferite. Philippe, sunt diferite acum. […] Sunt diferite pentru că ai mers pe-acolo. Fiecare new-yorkez cu care vorbesc spune că îi plac turnurile. Poate că le-ai adus la viață, le-ai dat un suflet.”.
Chiar dacă nu vor mai fi reclădiți, Gemenii vor fi mereu acolo, înălțându-și absența pe rănile marii metropole. Și așa cochetăm întruna cu fantasma unei lumi în care noi nu mai suntem deja. Dar ne auto-convingem că absența este episodică/ viageră, pe când lipsa este atemporală. Absența nu este neapărat o excizie. E mai curând o depunere. Este câte un pic din orice. E praful de pe obiecte, dar și acela de pe tobă; absența vine dintr-o vară toridă ce cade acum în stropii burniței de toamnă; nu pică nici din soare, se naște dintr-o mâzgă a sensului. De altfel, nu toate absențele și-au găsit leacul, însă toate își apără locul. Desigur, timpul transformă urmele în cicatrici, însă adevărul căutat îndelung redeschide vechile uitări; confirmându-le astfel geografia afectivă, adică multitudinea de nume care o compun. Și amintirile altora au să doară ca și cum ar fi ale noastre; cu atât mai mult cu cât sălașul acestor readuceri aminte nu se lasă descoperit prea lesne. În toate universurile post-apocaliptice/amnezice create în literatură, lucrurile se destramă pentru că oamenii pierd înțelesul cuvintelor cu care le desemnau.
Astfel, obiectele fără noimă devin niște zdrențe ale rostului pe care limbajul li-l dădea cândva: ”Am închiriat o cameră la hotelul Le Régent din Paris, pe rue Dauphine, la numărul 61. Etajul patru, camera din capătul holului, cu vedere la stradă. Aceeași cameră în care locuia mama și unde mergeam să stau cu ea, pe durata vacanței școlare. […] Încerc s-o descos. – Povestește-mi cum arăta! – Ei, știi doar! Chipeș, deștept, avea talent la muzică. Mama, așezată la pianină, cu degetele pe claviatură, privește cu ochi triști undeva în depărtare. Încep să lovesc clapele cu furie. – M-am săturat! De fiecare dată îmi turui aceeași poveste! Mă ridică pe genunchii ei. – Am plecat împreună cu tatăl tău în refugiu la Nisa. El mergea adeseori acolo. Făcea parte din Rezistență. – Și cum a fost prins? – Dacă vrei, vezi că e niște tort foarte bun în frigider. Astăzi mă aflu în aceeași cameră de hotel, dar sunt singură. Mă întind pe pat, încremenită. Au dispărut și pianina, și frigiderul. […] Alung din minte vestigiile acestea chinuitoare. Dar cât le voi mai face față așa? […] Păzește-te de amintirile urâte, de zumzetul care-ar putea lua în stăpânire acest preaplin. […] Ajung, fără să-mi dau seama cum, pe rue Geoffroy-l’Asnier, la Memorialul Shoahului. Îmi place să trec prin detectorul de la intrare, să ating cu palmele zidul imens pe care sunt gravate miile de nume ale victimelor nazismului. Caut o inscripție anume în multitudinea de evrei uciși. O găsesc cu greu. E undeva sus de tot, în stânga: Isaac Abramovici, născut în 11 noiembrie 1914, la Pitești, România. Ce-ar fi să merg să caut la arhive? Să-i mai pronunț numele o dată. […] Sunt clipe în care am senzația că toată această poveste mă strivește. De ce nu o dau uitării, o dată pentru totdeauna? De ce caut să refac conturul umbrelor? De ce țin cu tot dinadinsul să dezgrop trupurile fără de morminte? […] Când am văzut pentru prima dată caligrafia delicată a tatălui meu, am admirat nu numai forma literelor, felul în care se alungeau, spațiul lăsat între ele, eleganța cu care se înălțau și coborau; m-a impresionat și energia pe care o emanau semnele acelea, încremenite de altminteri. Literele dansau prin fața ochilor mei. Cerneala părea să se elibereze, învălătucindu-se, din strânsoarea rândurilor. Mângâiam ușor foaia de hârtie. Imaginea tatei se înfiripa aievea lângă mine. […] Pe zidurile de cărămidă ale gării Kovno, din Lituania, câteva zvastici proaspăt vopsite cu alb. Într-o dimineață rece de toamnă, sosesc la Fortul IX, destinația finală a Convoiului 73. O poartă masivă profilându-se în negură, garduri de sârmă ghimpată, curtea închisorii presărată cu turnuri de observație, trepte întunecoase, coridoare pline de umezeală, celule sinistre. Pe zidurile scrijelite sper să zăresc, printre desenele tuturor acelor condamnați la moarte, o semnătură care i-ar putea aparține tatălui meu.
Vântul se dezlănțuie pe întinderea câmpiei. Mai multe sculpturi impunătoare de beton marchează locurile macabre ale carnagiilor descoperite la Eliberare. Deasupra unei gropi comune, turba a acoperit placa prin care se comemora dispariția celor 878 de oameni asasinați din Convoiul 73. 878. Izu se număra printre ei. Zgârii cu unghiile pământul negru și umed. Iau cu mine un pumn de țărână, într-o cutie de fildeș sculptat, urna mea funerară. Poate că e aici și o părticică din el, rămasă-n așteptare de-a lungul anilor? Realitatea nu mai există. […] Mă aflu la Pravieniškès. […] Stâlpi din piatră roasă de timp, zale ruginite, dale năpădite de buruieni. Nici un indiciu că ne-am afla într-un lagăr sau într-o închisoare. […] Pe o piatră, steaua evreiască incrustată spune povestea Istoriei îngropate în frunze. Descopăr un fel de mausoleu înconjurat de un lanț de fier ruginit […]. Câteva gâze zboară pe lângă o stelă de piatră mâncată de mușchi. E chiar locul unde a fost omorât tata (s.n. A. M)”. (Mireille Abramovici, Pe urmele tatălui. O poveste de iubire, traducere de Adina Cobuz, București, Editura Humanitas, 2017, p. 5-7, 9, 94, 156, 189-190).
Semne, trupuri și inscripționări sunt cuprinse deopotrivă, în acest fragment. Numele celor uciși nu este citit. E pipăit și mângâiat; eliberat de toate scoriile timpului, naturii, amneziei. În fond, lipsa unei inscripții este tot o inscripție. Oricum ar arăta, ea îl conține pe cel căutat. E o metonimie a întregii lui vieți, nu a momentului care i-a pus capăt. Din păcate, scrisul este totdeauna prea sărac. Dar ne face coprezenți; ca și cum am trasa împreună – noi, cei de azi, și ei, de cine știe când – parcursul unui destin comun; pe care urmașii victimei țin să și-l însușească de parcă ar fi fost și ei în lagăr.
