A lipsi, a absenta: nici o diferență? (II)

Teoretic, un gând bun mărește speranța  de viață a zilei de azi. O s-o sporească și mâine? Poate cu sprijinul unor  Cuvinte de rămas-bun, cum se intitulează cartea lui  Benjamin Ferencz. Vizualizăm, prin scris, aspirația ancestrală de a nu lăsa mortul singur; de a-i dărui câte un însemn ca să-i țină  de urât; și care să-l reacrediteze ca ființă ce ne este mereu alături. Și nu e nevoie de război pentru ca cel ce-a fost cândva să înscrie  în spațiu cercul zilelor sale, așternut în timp.  

Cu cât înaintăm în vreme, ne punem tot  mai mult de-a curmeziș cu moartea: cultul  sufletelor de dincolo e înlocuit încet-încet  cu angoasa creată de ele. Dacă nu cumva  agonia nu transpiră ironie. Casele bântuite  din miile de filme ieftine, menite chipurile  să ne îngrozească, ar alcătui, puse una lângă  alta, o adevărată metropolă. Să nu ocolim  șansa de a da un exemplu.

Fanii suspansului  pe bigudiuri nu pot uita celebra peliculă a  lui Stanley Kubrick, Shining (1980). Titlul  se cuvine tradus nu ca „strălucire” – în niciun caz! – ci ca „emisie”, „iradiere”, „contaminare”. Afișul filmului, nu mai puțin  cunoscut, acela cu rânjetul lui Jack Nicholson, numai la ceva luminos nu ne trimite.  

Potrivit scenariului, trecutul pune prezentul  la treabă: muncind pentru cele ce-au fost, cele ce sunt nu restituie ceva; devin ele însele bătrâne și se integrează perfect în vechile  fotografii; chiar și ele, actualitățile, sunt obiect al restituirii, un tribut al zilei de azi față de cea de ieri; ca și cum o epocă demult apusă le-ar fi înșfăcat fără preaviz, ținându-le strict între limitele ei temporale. Ecranizare a unui roman al lui Stephen King,  Shining plătește tribut motivului haunted  house: personajele ajung la cabana „Overlook” aducând cu ele demoni adjudecați de  acasă. Soțul, Jake, e alcoolic, violent și ratat  ca scriitor. Soția, Wendy, e veșnic timorată și  refugiată în bucătărie ca într-un adăpost antiatomic. Danny, fiul lor, își vorbește fie cu  propria voce, fie cu vocea „prietenului” său  Tony, duhul care-l controlează. Este un as al  inscripțiilor scrise invers/cifrat, pentru ca în  oglindă să apară mesajul lor real. Astfel, REDRUM trebuie parcurs de la stânga spre  dreapta, ca să iasă cuvântul MURDER. În  acest film al inscripțiilor, anxioasa Wendy  găsește pe masa de lucru a soțului sute de  pagini bătute la mașină. Acel teanc de pagini nu indica însă vreo creativitate regăsită.  Pe fiecare filă Jack scrisese același mesaj, deloc amuzant și rău vestitor: „All work and  no play / makes Jack a dull boy”; adică:  „Numai muncă, fără joc / Face pe Jack dobitoc”.

În fond, ce am vrea de la această producție a lui Kubrick? În orice caz, nu să  speriem copiii. De la venirea în cabană, Jack  avea senzația că mai fusese cândva acolo.  

Aici ar fi o cheie a înțelegerii lui Shining. E o probabilă aluzie la surpriza din cadrul final al filmului, când Jack apare, voios și la o  vârstă eternă, într-o fotografie a revelionului  organizat în cabană la 1921 (!), cu jumătate  de veac în urmă. Prezentul ne aduce oare în locuri unde el ne aștepta demult? Rețineți  inscripțiile din Shining, ororile din restul peliculei par acum naive. Și, totuși, filmul s-a  transformat într-un loc comun, fiind evocat, peste mulți ani, ca suport argumentativ  pentru varii abandonuri de tine însuți, inscripționate însă în viețile celorlalți: „În ce  constau exercițiile tale de dactilografie?”, mă  întreabă, zeflemitor, Olivier. All work and no  play make Jake a dull boy? Vă aduceți aminte? Terifianta mantră a lui Jack Torrance în  The Shining. Scriitorul acela ratat care acceptă slujba de paznic în imensul hotel  Overlook, rupt de tot în timpul iernii, și  care se instalează acolo cu nevastă-sa și cu  băiețelul său sperând că izolarea și timpul liber forțat îi vor îngădui să termine romanul  de care tot trage fără să mai creadă în el de  ani întregi. În fiecare dimineață se retrage  într-unul dintre saloanele hotelului și își petrece, ca și mine în camera mea din Belle-Île,  mai multe ore bătând la mașină. Nevastă-sa  îl întreabă dacă treaba merge, dacă e mulțumit, el răspunde că da, dar nu pare deloc  mulțumit, nu pare deloc că treaba merge.  Chipul îi e din ce în ce mai îmbufnat, sprâncenele ca un accent circumflex ale lui Jack  Nicholson se arcuiesc din ce în ce mai diabolic, iar repetatele lui vizite în îngrozitoarea  cameră 237 nu-l ajută, evident, să-și mențină  echilibrul psihic. Toate acestea o îngrijorează  atât de mult pe nevastă-sa, încât, în lipsa lui,  se strecoară în monumentalul său birou și  aruncă un ochi pe foița din mașina de scris.  Pe foiță, fraza aceasta: All work and no play  made Jake a dull boy. Frază greu de tradus,  pentru că trebuie să respecți atât sensul, cât  și ritmul de amenințătoare cimilitură, subtitrarea în franceză a propus Travailler sans  jouer à rien rend Jack triste gamin, ceea ce nu  e realmente convingător, dar n-am nimic  mai bun de propus.

Momentul acesta din  film devine înspăimântător nu prin fraza însăși, ci prin repetarea ei. Căci este repetată de  douăzeci sau treizeci de ori, pe foița din mașina de scris, dar și de sute, de mii de ori pe  foile puse teanc lângă mașina de scris. Sute,  poate mii de foi pline de această frază repetată la infinit: All work and no play made  Jake a dull boy. […]

Înspăimântătoarea  mantră din Shining m-a însoțit toată viața  mea. M-am identificat de nenumărate ori cu  lamentabilul său erou. I-am cunoscut dirimanta uscăciune, groaza, cruzimea, nebunia  ternă și circulară. M-am văzut, în oglinzi,  făcând aceleași strâmbături ca și el. Dar nu  vara aceasta. Vara aceasta, întâmpin gluma  lui Olivier cu nepăsare. Căci sub protecția  noii mele mantra – nu scriu, aduceți-vă  aminte: fac exerciții de dactilografe – am început să copiez și să lipesc fișiere disparate la  prima vedere, care aveau să alcătuiască  această carte, cartea pe care o citiți […]. Lipirea unor fragmente este prima etapă prin  care ești nevoit să treci când montezi un  film. În jargonul meseriei, treaba aceasta se  cheamă un urs și nimănui nu-i place să aibă  de-a face cu acest urs. Nimeni nu poate crede cu adevărat că din toate acestea o să iasă  ceva ce va putea fi privit – ori citit, dacă e  vorba despre o carte. Și apoi, odată ce ai depășit dorința de a lăsa totul baltă, te apuci de  treabă, asamblezi, juxtapui, tai, adaugi, inversezi, încerci chestii…

Încetul cu încetul,  soiul acesta de magmă începe să semene a  ceva, adesea a ceva neprevăzut. Sunt artiști  cărora le place așa, că nimic nu seamănă cu  ceea ce prevăzuseră, altora, nu, pentru ei e o  nenorocire. Sunt două familii. François Truffaut spunea că un film este un proces de diminuare. Între ideea pe care ți-o făceai  înainte de a-l începe și rezultatul final există  o distanță mai mare sau mai mică: dacă e  mică, filmul e reușit, dacă e mare, filmul e  ratat. Așa gândesc artiștii controlului, demiurgii care, ca Hitchcock sau Kubrick, se  așteaptă ca realitatea să se încline în fața voinței și a visului lor. Pentru alții, printre care  mă număr și eu, e exact invers: cu cât filmul  ori cartea seamănă mai puțin cu ceea ce  imaginaseră, cu cât mai lung și mai capricios se dovedește a fi drumul dintre punctul  de plecare și cel de sosire, cu cât rezultatul îi  surprinde mai mult, cu atât sunt mai mulțumiți. Ce contează e călătoria, nu destinația”. (Emmanuel Carrère, Yoga, traducere de  Tristana Ir, București, Editura Trei, 2021, p.  334-336). Absența și lipsa se suportă oarecum sub auspiciile morții, ce rarefiază cu  hărnicie ființarea; e clar că lipsa nu lasă urme,  absența însă trăiește din ele; altminteri, a  compara lipsa cu absența e ca și cum ai calcula cât vid conține fiecare; și lipsa o să iasă  mereu mai bogată în absolut nimicuri. Dar  luând în considerare teorii din lumea artei,  vom afirma că opusul absenței nu este prezența, ci întregul.

Rudolf Arnheim consideră că, în artă, vederea de ansamblu este  influențată de alte linii și planuri din jur, argumentând astfel: „Se pare că lucrurile pe  care le vedem se comportă ca niște întregi.  Pe de o parte, cele văzute într-o anumită  zonă a câmpului vizual depind foarte mult  de amplasarea și funcția lor în ansamblul  contextului. Pe de altă parte, structura întregului poate fi modificată prin schimbări locale. Această interacțiune între întreg și  parte nu este automată sau universală. Partea poate sau nu să fie influențată sensibil de  o schimbare a structurii totale, iar o schimbare de figură sau culoare poate avea doar un  efect neînsemnat asupra întregului atunci  când schimbarea se produce, ca să spun așa,  în afara cadrului structural. Toate acestea  sunt aspecte ale faptului că orice punct vizual se comportă ca un Gestalt (structură).  […] Pentru torsul de marmură al Madonei  lui Michelangelo n-a contat că un nebun i-a  spart unul din brațe cu ciocanul… (s.n.  A.M.)”. (Rudolf Arnheim, Arta și percepția  vizuală. O psihologie a văzului creator, traducere de Florin Ionescu, Iași, Editura Poli rom, 2011, p. 75).  

Un corp nu e inscripționat cultural numai pe calea tatuării, amputării, brutalizării  lui. Inscripționăm un trup fie marcându-l  acum, din priviri, fie descriindu-l altădată,  din amintiri. Inscripționările profunde nu  lasă vânătăi, stârnesc retrăiri. Adevăratele inscripționări nu-s la vedere. Ne ustură pe sub  piele, nu la suprafața ei; ne calcifiază neizbânzile, temerile, dezamăgirile, năzuirile. Prin intermediul lor vom priza mai bine și  complicata idee de absență. Iar locul unde  ne prăbușim, la propriu sau figurat, e un  mausoleu ideatic, al absenței din viitorul pe  care-l ratăm. Astfel se nasc inscripționările , nu neapărat și inscripțiile. Așa sunt și vechile locuințe (dez-locuite nu și în-locuite) care  ne readuc, odată cu tristețile firești, și bunătatea clipelor de altădată. Numai în casele  cu o absență incontestabilă a prezentului ne  bucurăm de atâta slobozenie, de atâtea reverii și recuperări; aici, adormindu-ne limbajul, toarcem, în somn, un adevăr sintactic;  și-i fermentăm, pe îndelete, potriveala morfologică. Sunt locuri de readucere în tine  însuți; unde omenescul face o asemenea liniște încât auzi cum iarba se îngreunează  sub rouă; iar pietrele, pline de spusele atâtor  ani, mai că s-ar da de-a dura pe o primă rază de soare; ca să citim pe lumină cuvinte nevăzute, încrustate, numai și numai pentru  noi, în nervura lor de stâncă. Nu puteam  rata o asemenea „inscripție” care devine rareori inscripționare. 

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *