Teoretic, un gând bun mărește speranța de viață a zilei de azi. O s-o sporească și mâine? Poate cu sprijinul unor Cuvinte de rămas-bun, cum se intitulează cartea lui Benjamin Ferencz. Vizualizăm, prin scris, aspirația ancestrală de a nu lăsa mortul singur; de a-i dărui câte un însemn ca să-i țină de urât; și care să-l reacrediteze ca ființă ce ne este mereu alături. Și nu e nevoie de război pentru ca cel ce-a fost cândva să înscrie în spațiu cercul zilelor sale, așternut în timp.
Cu cât înaintăm în vreme, ne punem tot mai mult de-a curmeziș cu moartea: cultul sufletelor de dincolo e înlocuit încet-încet cu angoasa creată de ele. Dacă nu cumva agonia nu transpiră ironie. Casele bântuite din miile de filme ieftine, menite chipurile să ne îngrozească, ar alcătui, puse una lângă alta, o adevărată metropolă. Să nu ocolim șansa de a da un exemplu.
Fanii suspansului pe bigudiuri nu pot uita celebra peliculă a lui Stanley Kubrick, Shining (1980). Titlul se cuvine tradus nu ca „strălucire” – în niciun caz! – ci ca „emisie”, „iradiere”, „contaminare”. Afișul filmului, nu mai puțin cunoscut, acela cu rânjetul lui Jack Nicholson, numai la ceva luminos nu ne trimite.
Potrivit scenariului, trecutul pune prezentul la treabă: muncind pentru cele ce-au fost, cele ce sunt nu restituie ceva; devin ele însele bătrâne și se integrează perfect în vechile fotografii; chiar și ele, actualitățile, sunt obiect al restituirii, un tribut al zilei de azi față de cea de ieri; ca și cum o epocă demult apusă le-ar fi înșfăcat fără preaviz, ținându-le strict între limitele ei temporale. Ecranizare a unui roman al lui Stephen King, Shining plătește tribut motivului haunted house: personajele ajung la cabana „Overlook” aducând cu ele demoni adjudecați de acasă. Soțul, Jake, e alcoolic, violent și ratat ca scriitor. Soția, Wendy, e veșnic timorată și refugiată în bucătărie ca într-un adăpost antiatomic. Danny, fiul lor, își vorbește fie cu propria voce, fie cu vocea „prietenului” său Tony, duhul care-l controlează. Este un as al inscripțiilor scrise invers/cifrat, pentru ca în oglindă să apară mesajul lor real. Astfel, REDRUM trebuie parcurs de la stânga spre dreapta, ca să iasă cuvântul MURDER. În acest film al inscripțiilor, anxioasa Wendy găsește pe masa de lucru a soțului sute de pagini bătute la mașină. Acel teanc de pagini nu indica însă vreo creativitate regăsită. Pe fiecare filă Jack scrisese același mesaj, deloc amuzant și rău vestitor: „All work and no play / makes Jack a dull boy”; adică: „Numai muncă, fără joc / Face pe Jack dobitoc”.
În fond, ce am vrea de la această producție a lui Kubrick? În orice caz, nu să speriem copiii. De la venirea în cabană, Jack avea senzația că mai fusese cândva acolo.
Aici ar fi o cheie a înțelegerii lui Shining. E o probabilă aluzie la surpriza din cadrul final al filmului, când Jack apare, voios și la o vârstă eternă, într-o fotografie a revelionului organizat în cabană la 1921 (!), cu jumătate de veac în urmă. Prezentul ne aduce oare în locuri unde el ne aștepta demult? Rețineți inscripțiile din Shining, ororile din restul peliculei par acum naive. Și, totuși, filmul s-a transformat într-un loc comun, fiind evocat, peste mulți ani, ca suport argumentativ pentru varii abandonuri de tine însuți, inscripționate însă în viețile celorlalți: „În ce constau exercițiile tale de dactilografie?”, mă întreabă, zeflemitor, Olivier. All work and no play make Jake a dull boy? Vă aduceți aminte? Terifianta mantră a lui Jack Torrance în The Shining. Scriitorul acela ratat care acceptă slujba de paznic în imensul hotel Overlook, rupt de tot în timpul iernii, și care se instalează acolo cu nevastă-sa și cu băiețelul său sperând că izolarea și timpul liber forțat îi vor îngădui să termine romanul de care tot trage fără să mai creadă în el de ani întregi. În fiecare dimineață se retrage într-unul dintre saloanele hotelului și își petrece, ca și mine în camera mea din Belle-Île, mai multe ore bătând la mașină. Nevastă-sa îl întreabă dacă treaba merge, dacă e mulțumit, el răspunde că da, dar nu pare deloc mulțumit, nu pare deloc că treaba merge. Chipul îi e din ce în ce mai îmbufnat, sprâncenele ca un accent circumflex ale lui Jack Nicholson se arcuiesc din ce în ce mai diabolic, iar repetatele lui vizite în îngrozitoarea cameră 237 nu-l ajută, evident, să-și mențină echilibrul psihic. Toate acestea o îngrijorează atât de mult pe nevastă-sa, încât, în lipsa lui, se strecoară în monumentalul său birou și aruncă un ochi pe foița din mașina de scris. Pe foiță, fraza aceasta: All work and no play made Jake a dull boy. Frază greu de tradus, pentru că trebuie să respecți atât sensul, cât și ritmul de amenințătoare cimilitură, subtitrarea în franceză a propus Travailler sans jouer à rien rend Jack triste gamin, ceea ce nu e realmente convingător, dar n-am nimic mai bun de propus.
Momentul acesta din film devine înspăimântător nu prin fraza însăși, ci prin repetarea ei. Căci este repetată de douăzeci sau treizeci de ori, pe foița din mașina de scris, dar și de sute, de mii de ori pe foile puse teanc lângă mașina de scris. Sute, poate mii de foi pline de această frază repetată la infinit: All work and no play made Jake a dull boy. […]
Înspăimântătoarea mantră din Shining m-a însoțit toată viața mea. M-am identificat de nenumărate ori cu lamentabilul său erou. I-am cunoscut dirimanta uscăciune, groaza, cruzimea, nebunia ternă și circulară. M-am văzut, în oglinzi, făcând aceleași strâmbături ca și el. Dar nu vara aceasta. Vara aceasta, întâmpin gluma lui Olivier cu nepăsare. Căci sub protecția noii mele mantra – nu scriu, aduceți-vă aminte: fac exerciții de dactilografe – am început să copiez și să lipesc fișiere disparate la prima vedere, care aveau să alcătuiască această carte, cartea pe care o citiți […]. Lipirea unor fragmente este prima etapă prin care ești nevoit să treci când montezi un film. În jargonul meseriei, treaba aceasta se cheamă un urs și nimănui nu-i place să aibă de-a face cu acest urs. Nimeni nu poate crede cu adevărat că din toate acestea o să iasă ceva ce va putea fi privit – ori citit, dacă e vorba despre o carte. Și apoi, odată ce ai depășit dorința de a lăsa totul baltă, te apuci de treabă, asamblezi, juxtapui, tai, adaugi, inversezi, încerci chestii…
Încetul cu încetul, soiul acesta de magmă începe să semene a ceva, adesea a ceva neprevăzut. Sunt artiști cărora le place așa, că nimic nu seamănă cu ceea ce prevăzuseră, altora, nu, pentru ei e o nenorocire. Sunt două familii. François Truffaut spunea că un film este un proces de diminuare. Între ideea pe care ți-o făceai înainte de a-l începe și rezultatul final există o distanță mai mare sau mai mică: dacă e mică, filmul e reușit, dacă e mare, filmul e ratat. Așa gândesc artiștii controlului, demiurgii care, ca Hitchcock sau Kubrick, se așteaptă ca realitatea să se încline în fața voinței și a visului lor. Pentru alții, printre care mă număr și eu, e exact invers: cu cât filmul ori cartea seamănă mai puțin cu ceea ce imaginaseră, cu cât mai lung și mai capricios se dovedește a fi drumul dintre punctul de plecare și cel de sosire, cu cât rezultatul îi surprinde mai mult, cu atât sunt mai mulțumiți. Ce contează e călătoria, nu destinația”. (Emmanuel Carrère, Yoga, traducere de Tristana Ir, București, Editura Trei, 2021, p. 334-336). Absența și lipsa se suportă oarecum sub auspiciile morții, ce rarefiază cu hărnicie ființarea; e clar că lipsa nu lasă urme, absența însă trăiește din ele; altminteri, a compara lipsa cu absența e ca și cum ai calcula cât vid conține fiecare; și lipsa o să iasă mereu mai bogată în absolut nimicuri. Dar luând în considerare teorii din lumea artei, vom afirma că opusul absenței nu este prezența, ci întregul.
Rudolf Arnheim consideră că, în artă, vederea de ansamblu este influențată de alte linii și planuri din jur, argumentând astfel: „Se pare că lucrurile pe care le vedem se comportă ca niște întregi. Pe de o parte, cele văzute într-o anumită zonă a câmpului vizual depind foarte mult de amplasarea și funcția lor în ansamblul contextului. Pe de altă parte, structura întregului poate fi modificată prin schimbări locale. Această interacțiune între întreg și parte nu este automată sau universală. Partea poate sau nu să fie influențată sensibil de o schimbare a structurii totale, iar o schimbare de figură sau culoare poate avea doar un efect neînsemnat asupra întregului atunci când schimbarea se produce, ca să spun așa, în afara cadrului structural. Toate acestea sunt aspecte ale faptului că orice punct vizual se comportă ca un Gestalt (structură). […] Pentru torsul de marmură al Madonei lui Michelangelo n-a contat că un nebun i-a spart unul din brațe cu ciocanul… (s.n. A.M.)”. (Rudolf Arnheim, Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator, traducere de Florin Ionescu, Iași, Editura Poli rom, 2011, p. 75).
Un corp nu e inscripționat cultural numai pe calea tatuării, amputării, brutalizării lui. Inscripționăm un trup fie marcându-l acum, din priviri, fie descriindu-l altădată, din amintiri. Inscripționările profunde nu lasă vânătăi, stârnesc retrăiri. Adevăratele inscripționări nu-s la vedere. Ne ustură pe sub piele, nu la suprafața ei; ne calcifiază neizbânzile, temerile, dezamăgirile, năzuirile. Prin intermediul lor vom priza mai bine și complicata idee de absență. Iar locul unde ne prăbușim, la propriu sau figurat, e un mausoleu ideatic, al absenței din viitorul pe care-l ratăm. Astfel se nasc inscripționările , nu neapărat și inscripțiile. Așa sunt și vechile locuințe (dez-locuite nu și în-locuite) care ne readuc, odată cu tristețile firești, și bunătatea clipelor de altădată. Numai în casele cu o absență incontestabilă a prezentului ne bucurăm de atâta slobozenie, de atâtea reverii și recuperări; aici, adormindu-ne limbajul, toarcem, în somn, un adevăr sintactic; și-i fermentăm, pe îndelete, potriveala morfologică. Sunt locuri de readucere în tine însuți; unde omenescul face o asemenea liniște încât auzi cum iarba se îngreunează sub rouă; iar pietrele, pline de spusele atâtor ani, mai că s-ar da de-a dura pe o primă rază de soare; ca să citim pe lumină cuvinte nevăzute, încrustate, numai și numai pentru noi, în nervura lor de stâncă. Nu puteam rata o asemenea „inscripție” care devine rareori inscripționare.
