Într‑o cronică la recentul roman al Ruxandrei Burcescu, Instabil, Teona Farmatu scrie așa (https://revistaechinox.ro/2022/09/in‑gruiu‑toate‑semnele‑sus/): „Într‑o cronică recentă despre cartea lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi, Mihnea Bâlici constata coagularea în proza românească de după 2000 a unui așa‑numit trend, precum și neajunsurile sale. E vorba de cărțile publicate în urma atelierelor de creative writing, din ce în ce mai populare. Discuția se poate purta la fel de bine și în cadrul poeziei, însă, pe teren romanesc, tehnicile și strategiile creației, bine punctate în cronica menționată, devin « mai la îndemână », de unde și rezultatele, dacă nu foarte bune, măcar acceptabile. Un astfel de produs e și debutul Ruxandrei Burcescu – romanul Instabil (editura Humanitas). După cum menționează autoarea pe clapeta cărții, bucătăria romanului a început sub îndrumarea lui Marius Chivu și a lui Florin Iaru, cel din urmă scriind și recomandarea entuziastă de pe coperta a patra. […] Dacă nu s‑ar fi blocat într‑un plan de roman prestabilit, al cărui schelet transpare din primele două‑trei capitole, Instabil ar fi avut toate șansele să fie mai convingător. Rămâne o lectură dinamică, savuroasă, cu câteva scene menite să tulbure cititorul, dar romanul e construit conform unor sfaturi sau unor strategii specifice atelierelor de creative writing. Nu e rău pentru un debut, însă Ruxandra Burcescu pare că încă nu și‑a făcut curaj să iasă din schema acestora (s.m.).”.
Iar Mihnea Bâlici, pomenitul, zice cam așa: „De obicei, modelul este următorul: sunt proze scurte, aerisite, care se inspiră din minimalismul autorilor nord‑americani. Pentru acest gen literar recent, firescul este cel mai important atribut. În aceste scrieri, totul curge natural, doar că în cel mai artificial mod posibil, fără excese de adjective sau adverbe. Autorii stăpânesc o serie de artificii naratologice, pe care le schimbă în funcție de scopul și dimensiunea proiectului. Astfel, ajung să cocheteze isteț cu elipsele, să construiască abil punctele de tensiune și să nu cadă în păcatul digresiunilor. Ideea este ca economia textului să fie eficientă, iar lectura – lejeră, perfectă pentru plajă sau pentru pauza de la lucru. Naratorul are un ochi antrenat pentru realitatea din jur, știe să prezinte absurdul, umorul sau fascinantul din cotidian. El ne prezintă familiarul prin lentile diferite de cele cu care ne‑am obișnuit. Doar că, din păcate, multe dintre aceste filtre s‑au uzat deja (s.n).”.
Fiind ușor pomenit la „neajunsuri”, am căzut pe gânduri. Chiar așa să fie? Chiar am dat cu mucii‑n fasole și am stricat bunătate de fată, care, fără sfaturile mele previzibile și nefaste, ar fi evitat capcanele concretului? Nu cred. Dar oare contează cu adevărat ce cred eu? Dar mă întreb ce anume e rău, care e chichița, care e informația care a determinat‑o pe dna Farmatu să presupună că vreun autor scrie sub îndrumarea cuiva, își compune firul epic după o rețetă și rezolvă dificultățile textului cu cărticica roșie a conformismului literar? Nu o bănuiesc nici o clipă de rea intenție, e evident că romanul i‑a plăcut (chiar dacă parțial) și i‑ar fi plăcut și mai mult dacă autoarea îl scria mai bine. Trebuie să fiu cinstit și să zic că, într‑adevăr, romanul are și slăbiciuni, nu e perfect, doar că „entuziasmul” meu era prilejuit de multele reușite ale cărții, de vocile distincte ale personajelor, de capacitatea autoarei de a localiza precis, vizual acțiunea, de îndemânarea cu care face expresive locuri și întâmplări. E un debut remarcabil. Și rețin, cu o oarecare satisfacție, părerea Adrianei Bittel că un astfel de debut e foarte sus, în ciuda scăpărilor. Doar că nu despre tânăra și simpatica autoare e vorba, ci despre cum „cursurile de creative writing” strică ele mâna și originalitatea scriitorului român. Aici aș vrea să ne oprim puțin să cugetăm și, cine știe?, poate dăm de cap problemei.
Plec de la constatarea simplă că, în ultimii 10 ani, numărul prozatorilor români activi, adică prezenți pe piața literară, s‑a dublat, dacă nu s‑a triplat. Că anual, de exemplu, apar cel puțin cinci‑șase cărți de proză scurtă românească, spre deosebire de acum (aceiași) 10 ani, când apărea o biată carte la doi ani, cu chinuri mari, pentru că editurile întrebau, invariabil, „N‑ai un roman?”. Dar nici la roman nu stăteam bine. Cinci, maximum zece, anual, din care cel mult două‑trei cărți remarcabile. Unde mai pui părerea încetățenită de mult că „se scrie prea mult în România”. Mărturisesc că nu am înțeles niciodată acest reproș. Întreaga Românie nu publică în doi, trei sau patru ani tot atâtea cărți cât la Paris, pe 15 septembrie. Ori cât se publică, lunar, într‑un oraș mare din Germania, Italia sau Spania. E o veche remarcă, asta. Orice critic era obișnuit că știe tot ce mișcă în peisajul literar, deoarece căpriorii autori/autoare rar se întâlneau cu căprițele muze pe plaiurile noastre. Cam așa arăta literatura română în cele două decenii trecute. Pe scurt, dublarea sau triplarea numărului de titluri citibile, onorabile nu mi se pare un lucru tocmai rău și aici îmi vine în ajutor statistica editorială. Dacă editurile publică, înseamnă că publicul citește. Iar dacă publicul cumpără și citește, înseamnă că îi și place și toată lumea e mulțumită, inclusiv autorul și editorul. Eu însă merg mai departe și spun că, atâta timp cât nu vom avea numărul de titluri pe care să nu le poată citi un critic într‑un an, încă nu vom avea o literatură prozastică matură. Dar ce spun eu, dincolo de prozele de artă, noi nu avem nici măcar o literatură de consum. E mai rară decât steagurile lui Ghiță. Numiți‑mi, dacă puteți, cinci titluri din următoarele categorii: polițist, social, economic, horror, erotic, jurnalistic. Nu unul pe fiecare, ci măcar două pe domeniu. Și vă las să căutați cât vreți, un deceniu la rând. Poate așa înțelegem mai bine de ce publicul românesc nu citește. Nu e vina lui. Nu are oferte. Iar pofta vine mâncând.
Fac o paranteză. Nu că nu ar exista încercări, nu că editurile nu ar primi tone de manuscrise (din ce știu, editurile importante sunt sufocate de solicitări), doar că respectivele oferte sunt atât de rău scrise, încât nici cel mai binevoitor cititor, fie el și din familia autorului, nu ar putea duce opul la capăt. Oamenii nu știu să scrie, în România. Școala i‑a tâmpit iremediabil, cu expresiile frumoase, cu ce‑a vrut să spună autorul și cu genialitatea celui care se bălăcește în pagină călăuzit de inspirație. Oamenii habar n‑au că a fi scriitor e o meserie, una ingrată, căci, pentru a putea să duci o carte la capăt, trebuie mai întâi să mănânci, iar asta costă. Ca să fii scriitor, trebuie să faci cel puțin atâția bani cât să-ți rămână măcar sâmbetele și duminicile libere. Din ce știu, producțiunile care sosesc pe adresele editurilor sunt de tot rahatul, 99% dintre ele. Și par a fi scrise în pauza de masă. Care să fie misterul că în România oameni cu glagore, cu carte, ba chiar și cu talent nu sunt în stare să articuleze un text? Simplu. Nu i‑a învățat nimeni să spună o poveste. Cei mai mulți, citez din nenea Iancu, „asudă și se rătăcesc din ce în ce”, pierzând șirul poveștii, bătând câmpii și rezolvând problemele milenare ale omenirii. Mi‑a fost dat să parcurg asemenea manuscrise. Ba mi‑a fost dat să citesc chiar și cărți publicate, de la edituri de prestigiu, pe care le‑am aruncat după zece, douăzeci, treizeci de pagini. Ilizibile, găunoase, gongorice, inadecvate subiectului. Pe scurt, autorul e un ageamiu, un urechist în meseria asta, care, săraca de ea, are reguli. Cum nu bați un cui fără să știi unde proptești vârful și cum îi dai în cap cu ciocanul. Arta nu e numai inspirație, cum greșit ne‑au tocat mărunt la școală, e și meserie. Iar meseria se învață. Nu am auzit niciodată ca unui muzician să i se reproșeze că a făcut Conservatorul. Sau că un pictor a studiat la Arte Plastice. Ba, dimpotrivă, studiul e chiar apreciat. Dar avem noi, cumva, în România, o facultate de scris? Ar fi utilă, trei ani de‑a rândul? Se predă undeva tehnica scrisului (nu cum să scrii, ci cum să nu scrii)? Parțial, singular, da. La București, Simona Popescu, cât îi îngăduie timpul liber, iar la Brașov, nițeluș mai organizat… și cam atât. Pentru că filologia pregătește profesori de română, nu scriitori.
Și atunci? De unde această credință că unui tânăr autor aspirant nu‑i trebuie școală? Ciudat, nu am auzit niciodată vreo luare de poziție împotriva cenaclurilor, care cam așa ceva erau, doar că informale și cam dezorganizate. Caragiale remarca, la sfârșitul secolului al XIX‑lea, că orice absolvent se crede scriitor pentru că a terminat liceul și a priceput oleacă de gramatică. Și poate de asta avem atât de puțini scriitori importanți. Pentru că am fost copleșiți de tot soiul de năzbîtii, de la juni închipuiți care trânteau poliloghii din preaplinuul inimii până la domnișoare de pension romanțioase și inspirate. Literatura română e una dintre cele mai sărace din estul Europei și pe noi ne enervează cursurile creative care distrug originalitatea. Care originalitate? Stați, oameni buni, că, până la originalitate, ne mănâncă condeiul deștele. Măcar de‑am avea un preaplin de literatură onorabilă, corectă măcar.
Al doilea lucru care mă uimește e credința că omul (demonul meschin) care predă așa ceva impune un canon, o schemă, îngustează câmpul vizual al aspirantului, modifică personalitatea, turtește geniul. Asta, să fiu iertat, e ca și cum ai spune că, în muzică, notele, portativul și solfegiul asasinează adevărata muzică. Pe de altă parte, eu însumi, că mă cam ocup cu asta de vreo zece ani, am avut parte de cursanți care veneau doar să primească o laudă, orice fel de laudă, și care aveau o imensă răbdare să îmi explice ce anume voiseră să scrie. Să nu mă bag, să nu le stric stilul. E o prejudecată, spun eu, născută din necunoaștere. E cam cum se discută pe Feisbuc despre psihologie, diete, parentologie, virusuri… Fiecare vine cu ideea de‑acasă și o ține bine, să nu i‑o turtească cineva. Doar că…
Doar că, spre surprinderea multora, această disciplină funcționează de ani buni în Occident (pe lângă redactarea la sânge a manuscriselor, de către redactori) și, ce să vezi, cărțile venind din vest sună mai bine. Iar romanele „comerciale” sunt bine, judicios construite, își țes bine intriga, dezvoltă frumos subiectul, rezolvă personajele, alea, alea. Îndrumarea, corectarea, deschiderea unor direcții, stimularea creativității personale se fac în folosul cursantului, nu spre gloria tutorelui. Cei mai mulți dintre scriitorii străini pe care îi citim au făcut asemenea cursuri și și‑au luat din ele ce li s‑a potrivit. Un astfel de curs e ca o trusă de unelte. Cu cât e mai bogată lădița de scule, cu atât e mai mare libertatea autorului. O literatură scrisă după o formulă fixă e moartă din fașă. Dar e și mai moartă dacă autorul nu știe să deschidă acțiunea, să lanseze subiectul, să creioneze personajele și să formuleze clar conflictul, bălăngănindu‑se între idee și cuvinte. Și asta nu se predă la școală. Ba, mai rău, apar tot soiul de amețiți care cred că responsabilă pentru un text bine scris e inspirația. Iar publicul (sau debutantul ascuns prin vreun orășel de provincie) cască gura la asemenea aberații și se înnămolește mai tare. Cei mai mulți autori amatori, grafomani, de regulă, cred că o carte e despre ei înșiși, despre părerile lor, despre geniul lor. Au dreptate, într‑un fel, că noi, de fapt, asta citim, un autor, o personalitate, o viziune. Numai că facem asta urmărindu‑i firul epic, strălucirea și suferințele personajelor, creșterea și descreșterea imperiului narativ. E rău să îi explici cuiva că tot ce are el pe suflet și în minte nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă nu se sprijină pe o poveste bine spusă? E dăunător să îl chestionezi asupra propriului subiect, să‑l despici în patru, pentru că el în veci de veci nu va sta de‑a dreapta cititorului și că, dacă nu a făcut‑o până atunci, fără explicații suplimentare, în text, nici nu mai are cum s‑o facă? E rău să îi tai adjective și metafore șchioape, care vin, firește, din preaplinul inimii? Căci despre asta e vorba, pe scurt, la cursurile astea. Nu e un îndreptar, e o îndreptare. Să explic mai clar. Primele cărți care ne‑au vrăjit (căci fără vraja asta nu se naște nici o carte) au mult mai puține cuvinte decât avem noi, cititorii, amintiri și viziuni în urma lecturii. O propoziție simplă bine croită naște în mintea cititorului emoții, asocieri, vise. Toate astea, dincolo de punctul de plecare, sunt traduse prin mult, mult mai multe cuvinte. Un scriitor începător se simte obligat să verse totul pe hârtie, nu înțelege forța sugestiei venită dintr‑o elipsă. De aceea, detectezi imediat amatorul sau grafomanul care umple pagina cu nimicuri, semne de exclamare, gesturi groase, salturi logice, contradicții, tocmai pentru că nu poate renunța la nici un cuvințel. El așa își amintește realitatea cărților pe care le‑a citit: mult mai stufoasă decât originalul. Cineva ar trebui să‑i explice asta. Cine? Cum nu‑l învață nimeni, el intră vijelios în mlaștina cuvintelor și înaintează tot mai greu, pentru că un cuvânt prost ales îl cheamă pe al doilea – și tot așa.
Să fie clar, nu spun nimănui (nu numai eu, dar nici Marius Chivu, nici Cosmin Perța, nici Iulian Tănase) cum să scrie, ci cum să nu scrie. Am pregătită întotdeauna o proză‑școală a unui autor foarte bun, dar acel tip de proză în care mecanismele narative pot fi detectate ușor. Pentru tipii înclinați spre filosofie, Karel Capek, pentru observatori, Salinger, pentru fantaști, Buzzati, pentru realiști, Cehov, pentru moraliști, Cheever, pentru psihologiști, Davies etc. Astea sunt familii spirituale și nu e nici o rușine să îndrumi pe cineva către propriul drum, dacă îl întrevezi. Își va găsi prietenii de care e nevoie. Și îi îndemn ca, la început, să facă o maximă economie de limbaj. Să reducă mai întâi la esențial, pentru a îi înțelege chichirezul. E o evoluție fundamentală, de la simplu la complex, de la simplitate la rafinamentul simplității. Dar cu nici un chip nu m‑aș gândi vreodată să indic cuiva subiectul și desfășurarea sau rezolvarea lui. Un profesor bun pune întrebări – de fapt, o singură întrebare: „De ce?”. De ce a decis așa? Cum se sprijină textul pe decizie? Or, la întrebările astea cred că orice scriitor bun poate să răspundă. Unul prost, nu. Cursurile astea au, însă, și un defect, menționat la începutul articolului de doamna Farmatu: tehnicile și strategiile creației, bine punctate în cronica menționată, devin « mai la îndemână », de unde și rezultatele, dacă nu foarte bune, măcar acceptabile. O, de‑am avea măcar 100 de scriitori activi care să îndeplinească criteriile astea! Dar n‑avem. Așa că, din punctul meu de vedere, a te îngrijora că sunt prea mulți autori care scriu dacă nu bine, măcar acceptabil, e a pune carul înaintea boilor. Este vreun pericol ca, în România, să avem prea mulți scriitori „la fel”? Deocamdată, nu. Când vom avea 1000, atunci, poate mai discutăm și alegem 10 foarte buni (sau geniali) din 1000 medii, dar solizi, că vom avea de unde. O literatură mare nu crește în pustiu. Și noi nu o avem. Ca mai peste tot în societatea românească, avem excepții. Dar o cultură de masă, nu.
Ar mai rămîne afirmația domnului Bâlici, că multe dintre aceste filtre s‑au uzat deja. Aici îmi permit să zâmbesc nițel. Stilurile, da, se epuizează. Școlile și curentele apar și dispar. Tehnicile, nu. Poate că va fi surprins că tehnicile de care vorbește sunt prezente de la începuturile literaturii, mai mult sau mai puțin. Ceea ce le deosebește e aerul timpului, cantitatea și vizibilitatea lor, moda. Un roman cum e, să zicem, Magicianul lui Fowles reia o tehnică veche prezentă în Jan Potocki, Manuscrisul găsit la Saragosa. Ideologiile se învechesc, dimpreună formele lor. Curentele se umflă și se ofilesc. Dar aici am să plec urechea la Caragiale, care, în Cîteva păreri, zice că poveștile nu se epuizează niciodată. Or, dacă e să căutăm nod în papură, mie mi se pare că, încă, proza română contemporană nu a acoperit nici o sutime din zona de interes a civilizației românești. Iar faptul că modelele unor scriitori sunt alți scriitori europeni sau americani contemporani nu ar trebui decât să ne bucure. Departe de a se fi epuizat sau manierizat, proza contemporană e, dimpotrivă, pentru prima dată, contemporană și cu lumea românească, și în cea mai înaltă măsură, de când e ea. Și nu pot să nu‑mi amintesc reproșul care se făcea generației mele, acum aproape 50 de ani: „Voi îi imitați pe beatnici, scrieți toți la fel.”.
Ar mai fi de discutat dacă eu și Marius Chivu sau Cosmin Perța, sau Iulian Tănase, sau Marin Mălaicu‑Hondrari, sau BAS am dat vreodată indicații cuiva cum să scrie. Căci asta am înțeles, cu un dram de amărăciune. Că, fără canonul impus, romanul Ruxandrei, dar și cărțile pomenite de Mihnea Bâlici ar fi putut ieși mai bine. S‑o lămurim, ca să nu ne iasă vorbe. Ideile și subiectele sunt ale autorilor. Nu am contribuit cu nimic la ele. În unele volume, am descoperit mici proze scrise la curs. Doar că alea erau teme de lucru. La Anca Vieru, Diana Bădica, Tudor Ganea, Iulian Popa, Andrei Panțu, Simona Goșu etc. Ei însă le‑au dezvoltat conform propriului algoritm. Un scriitor are ideile lui în cap. Importantă e rezolvarea. Când iese, iese. Când nu, nu. Ceea ce face un îndrumător deștept e să surprindă momentul ăla. Și să‑i deschidă ușa viitorului confrate.
Iar acum, să mă întorc de unde am plecat. Romanul „protejatei” mele e scris integral de ea. Tot ce am făcut, câtă vreme s‑a sfătuit cu mine, a fost s‑o pun să taie, să taie și iar să taie, până limpezește. Dacă a reușit sau nu – e problema ei, neliniștea ei. Un text e ca un copil sau ca un pui. Autorul îl iubește cum își iubește cioara cioricul. Iar cioricul meu e cel mai frumos din lume. Orice jumuleală doare. Doar că puiul mamei trebuie să iasă singur în lume și să se apere și să cucerească lumea tot singur.
Foto: Suzana Fântânariu, Lumina Secretă, instalație, 2004
