Abecedarul secret

Într‑o cronică la recentul roman al Ruxandrei Burcescu, Instabil, Teona Farma­tu scrie așa (https://revistaechinox.ro/2022/09/in‑gruiu‑toate‑semnele‑sus/): „Într‑o cronică recentă despre cartea lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi, Mihnea Bâlici constata coagularea în proza românească de după 2000 a unui așa‑numit trend, precum și neajunsurile sale. E vorba de cărțile publi­cate în urma atelierelor de creative writing, din ce în ce mai populare. Discuția se poa­te purta la fel de bine și în cadrul poeziei, însă, pe teren romanesc, tehnicile și strate­giile creației, bine punctate în cronica men­ționată, devin « mai la îndemână », de unde și rezultatele, dacă nu foarte bune, măcar acceptabile. Un astfel de produs e și debu­tul Ruxandrei Burcescu – romanul Instabil (editura Humanitas). După cum mențio­nează autoarea pe clapeta cărții, bucătăria romanului a început sub îndrumarea lui Marius Chivu și a lui Florin Iaru, cel din urmă scriind și recomandarea entuziastă de pe coperta a patra. […] Dacă nu s‑ar fi blo­cat într‑un plan de roman prestabilit, al cărui schelet transpare din primele două‑trei capitole, Instabil ar fi avut toate șansele să fie mai convingător. Rămâne o lectură di­namică, savuroasă, cu câteva scene menite să tulbure cititorul, dar romanul e constru­it conform unor sfaturi sau unor strategii specifice atelierelor de creative writing. Nu e rău pentru un debut, însă Ruxandra Burcescu pare că încă nu și‑a făcut curaj să iasă din schema acestora (s.m.).”.

Iar Mihnea Bâlici, pomenitul, zice cam așa: „De obicei, modelul este următorul: sunt proze scurte, aerisite, care se inspiră din minimalismul autorilor nord‑ameri­cani. Pentru acest gen literar recent, fires­cul este cel mai important atribut. În aceste scrieri, totul curge natural, doar că în cel mai artificial mod posibil, fără excese de adjective sau adverbe. Autorii stăpânesc o serie de artificii naratologice, pe care le schimbă în funcție de scopul și dimensiunea proiectului. Astfel, ajung să cocheteze isteț cu elipsele, să construiască abil punctele de tensiune și să nu cadă în păcatul digresiuni­lor. Ideea este ca economia textului să fie efi­cientă, iar lectura – lejeră, perfectă pentru plajă sau pentru pauza de la lucru. Nara­torul are un ochi antrenat pentru realitatea din jur, știe să prezinte absurdul, umorul sau fascinantul din cotidian. El ne prezintă familiarul prin lentile diferite de cele cu care ne‑am obișnuit. Doar că, din păcate, mul­te dintre aceste filtre s‑au uzat deja (s.n).”.

Fiind ușor pomenit la „neajunsuri”, am căzut pe gânduri. Chiar așa să fie? Chiar am dat cu mucii‑n fasole și am stricat bunătate de fată, care, fără sfaturile mele previzibile și nefaste, ar fi evitat capcanele concretu­lui? Nu cred. Dar oare contează cu adevă­rat ce cred eu? Dar mă întreb ce anume e rău, care e chichița, care e informația care a determinat‑o pe dna Farmatu să presupu­nă că vreun autor scrie sub îndrumarea cui­va, își compune firul epic după o rețetă și rezolvă dificultățile textului cu cărticica ro­șie a conformismului literar? Nu o bănuiesc nici o clipă de rea intenție, e evident că ro­manul i‑a plăcut (chiar dacă parțial) și i‑ar fi plăcut și mai mult dacă autoarea îl scria mai bine. Trebuie să fiu cinstit și să zic că, într‑adevăr, romanul are și slăbiciuni, nu e perfect, doar că „entuziasmul” meu era pri­lejuit de multele reușite ale cărții, de vocile distincte ale personajelor, de capacitatea au­toarei de a localiza precis, vizual acțiunea, de îndemânarea cu care face expresive locuri și întâmplări. E un debut remarcabil. Și re­țin, cu o oarecare satisfacție, părerea Adria­nei Bittel că un astfel de debut e foarte sus, în ciuda scăpărilor. Doar că nu despre tâ­năra și simpatica autoare e vorba, ci despre cum „cursurile de creative writing” strică ele mâna și originalitatea scriitorului român. Aici aș vrea să ne oprim puțin să cugetăm și, cine știe?, poate dăm de cap problemei.

Plec de la constatarea simplă că, în ul­timii 10 ani, numărul prozatorilor români activi, adică prezenți pe piața literară, s‑a dublat, dacă nu s‑a triplat. Că anual, de exemplu, apar cel puțin cinci‑șase cărți de proză scurtă românească, spre deosebire de acum (aceiași) 10 ani, când apărea o biată carte la doi ani, cu chinuri mari, pentru că editurile întrebau, invariabil, „N‑ai un ro­man?”. Dar nici la roman nu stăteam bine. Cinci, maximum zece, anual, din care cel mult două‑trei cărți remarcabile. Unde mai pui părerea încetățenită de mult că „se scrie prea mult în România”. Mărturisesc că nu am înțeles niciodată acest reproș. Întreaga Românie nu publică în doi, trei sau patru ani tot atâtea cărți cât la Paris, pe 15 sep­tembrie. Ori cât se publică, lunar, într‑un oraș mare din Germania, Italia sau Spania. E o veche remarcă, asta. Orice critic era obișnuit că știe tot ce mișcă în peisajul li­terar, deoarece căpriorii autori/autoare rar se întâlneau cu căprițele muze pe plaiurile noastre. Cam așa arăta literatura română în cele două decenii trecute. Pe scurt, dubla­rea sau triplarea numărului de titluri citibile, onorabile nu mi se pare un lucru tocmai rău și aici îmi vine în ajutor statistica editorială. Dacă editurile publică, înseamnă că publi­cul citește. Iar dacă publicul cumpără și ci­tește, înseamnă că îi și place și toată lumea e mulțumită, inclusiv autorul și editorul. Eu însă merg mai departe și spun că, atâta timp cât nu vom avea numărul de titluri pe care să nu le poată citi un critic într‑un an, încă nu vom avea o literatură prozastică matură. Dar ce spun eu, dincolo de prozele de artă, noi nu avem nici măcar o literatură de con­sum. E mai rară decât steagurile lui Ghiță. Numiți‑mi, dacă puteți, cinci titluri din ur­mătoarele categorii: polițist, social, econo­mic, horror, erotic, jurnalistic. Nu unul pe fiecare, ci măcar două pe domeniu. Și vă las să căutați cât vreți, un deceniu la rând. Poate așa înțelegem mai bine de ce publicul românesc nu citește. Nu e vina lui. Nu are oferte. Iar pofta vine mâncând.

Fac o paranteză. Nu că nu ar exista în­cercări, nu că editurile nu ar primi tone de manuscrise (din ce știu, editurile importan­te sunt sufocate de solicitări), doar că re­spectivele oferte sunt atât de rău scrise, încât nici cel mai binevoitor cititor, fie el și din familia autorului, nu ar putea duce opul la capăt. Oamenii nu știu să scrie, în România. Școala i‑a tâmpit iremediabil, cu expresiile frumoase, cu ce‑a vrut să spună autorul și cu genialitatea celui care se bălăcește în pagină călăuzit de inspirație. Oamenii habar n‑au că a fi scriitor e o meserie, una ingrată, căci, pentru a putea să duci o carte la capăt, tre­buie mai întâi să mănânci, iar asta costă. Ca să fii scriitor, trebuie să faci cel puțin atâ­ția bani cât să-ți rămână măcar sâmbetele și duminicile libere. Din ce știu, producțiuni­le care sosesc pe adresele editurilor sunt de tot rahatul, 99% dintre ele. Și par a fi scri­se în pauza de masă. Care să fie misterul că în România oameni cu glagore, cu carte, ba chiar și cu talent nu sunt în stare să articu­leze un text? Simplu. Nu i‑a învățat nimeni să spună o poveste. Cei mai mulți, citez din nenea Iancu, „asudă și se rătăcesc din ce în ce”, pierzând șirul poveștii, bătând câmpii și rezolvând problemele milenare ale omenirii. Mi‑a fost dat să parcurg asemenea manus­crise. Ba mi‑a fost dat să citesc chiar și cărți publicate, de la edituri de prestigiu, pe care le‑am aruncat după zece, douăzeci, treizeci de pagini. Ilizibile, găunoase, gongorice, in­adecvate subiectului. Pe scurt, autorul e un ageamiu, un urechist în meseria asta, care, săraca de ea, are reguli. Cum nu bați un cui fără să știi unde proptești vârful și cum îi dai în cap cu ciocanul. Arta nu e numai inspi­rație, cum greșit ne‑au tocat mărunt la școa­lă, e și meserie. Iar meseria se învață. Nu am auzit niciodată ca unui muzician să i se re­proșeze că a făcut Conservatorul. Sau că un pictor a studiat la Arte Plastice. Ba, dimpo­trivă, studiul e chiar apreciat. Dar avem noi, cumva, în România, o facultate de scris? Ar fi utilă, trei ani de‑a rândul? Se predă un­deva tehnica scrisului (nu cum să scrii, ci cum să nu scrii)? Parțial, singular, da. La București, Simona Popescu, cât îi îngăduie timpul liber, iar la Brașov, nițeluș mai orga­nizat… și cam atât. Pentru că filologia pre­gătește profesori de română, nu scriitori.

Și atunci? De unde această credință că unui tânăr autor aspirant nu‑i trebuie școa­lă? Ciudat, nu am auzit niciodată vreo lu­are de poziție împotriva cenaclurilor, care cam așa ceva erau, doar că informale și cam dezorganizate. Caragiale remarca, la sfârși­tul secolului al XIX‑lea, că orice absolvent se crede scriitor pentru că a terminat liceul și a priceput oleacă de gramatică. Și poate de asta avem atât de puțini scriitori impor­tanți. Pentru că am fost copleșiți de tot soiul de năzbîtii, de la juni închipuiți care trân­teau poliloghii din preaplinuul inimii până la domnișoare de pension romanțioase și inspi­rate. Literatura română e una dintre cele mai sărace din estul Europei și pe noi ne enervea­ză cursurile creative care distrug originalita­tea. Care originalitate? Stați, oameni buni, că, până la originalitate, ne mănâncă conde­iul deștele. Măcar de‑am avea un preaplin de literatură onorabilă, corectă măcar.

Al doilea lucru care mă uimește e cre­dința că omul (demonul meschin) care predă așa ceva impune un canon, o sche­mă, îngustează câmpul vizual al aspirantu­lui, modifică personalitatea, turtește geniul. Asta, să fiu iertat, e ca și cum ai spune că, în muzică, notele, portativul și solfegiul asasi­nează adevărata muzică. Pe de altă parte, eu însumi, că mă cam ocup cu asta de vreo zece ani, am avut parte de cursanți care veneau doar să primească o laudă, orice fel de laudă, și care aveau o imensă răbdare să îmi expli­ce ce anume voiseră să scrie. Să nu mă bag, să nu le stric stilul. E o prejudecată, spun eu, născută din necunoaștere. E cam cum se discută pe Feisbuc despre psihologie, diete, parentologie, virusuri… Fiecare vine cu ide­ea de‑acasă și o ține bine, să nu i‑o turtească cineva. Doar că…

Doar că, spre surprinderea multora, această disciplină funcționează de ani buni în Occident (pe lângă redactarea la sânge a manuscriselor, de către redactori) și, ce să vezi, cărțile venind din vest sună mai bine. Iar romanele „comerciale” sunt bine, judi­cios construite, își țes bine intriga, dezvol­tă frumos subiectul, rezolvă personajele, alea, alea. Îndrumarea, corectarea, deschi­derea unor direcții, stimularea creativității personale se fac în folosul cursantului, nu spre gloria tutorelui. Cei mai mulți dintre scriitorii străini pe care îi citim au făcut ase­menea cursuri și și‑au luat din ele ce li s‑a potrivit. Un astfel de curs e ca o trusă de unelte. Cu cât e mai bogată lădița de scu­le, cu atât e mai mare libertatea autorului. O literatură scrisă după o formulă fixă e moartă din fașă. Dar e și mai moartă dacă autorul nu știe să deschidă acțiunea, să lan­seze subiectul, să creioneze personajele și să formuleze clar conflictul, bălăngănindu‑se între idee și cuvinte. Și asta nu se predă la școală. Ba, mai rău, apar tot soiul de ame­țiți care cred că responsabilă pentru un text bine scris e inspirația. Iar publicul (sau de­butantul ascuns prin vreun orășel de pro­vincie) cască gura la asemenea aberații și se înnămolește mai tare. Cei mai mulți autori amatori, grafomani, de regulă, cred că o car­te e despre ei înșiși, despre părerile lor, des­pre geniul lor. Au dreptate, într‑un fel, că noi, de fapt, asta citim, un autor, o persona­litate, o viziune. Numai că facem asta urmă­rindu‑i firul epic, strălucirea și suferințele personajelor, creșterea și descreșterea impe­riului narativ. E rău să îi explici cuiva că tot ce are el pe suflet și în minte nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă nu se spriji­nă pe o poveste bine spusă? E dăunător să îl chestionezi asupra propriului subiect, să‑l despici în patru, pentru că el în veci de veci nu va sta de‑a dreapta cititorului și că, dacă nu a făcut‑o până atunci, fără explicații su­plimentare, în text, nici nu mai are cum s‑o facă? E rău să îi tai adjective și metafore șchi­oape, care vin, firește, din preaplinul inimii? Căci despre asta e vorba, pe scurt, la cur­surile astea. Nu e un îndreptar, e o îndrep­tare. Să explic mai clar. Primele cărți care ne‑au vrăjit (căci fără vraja asta nu se naște nici o carte) au mult mai puține cuvinte de­cât avem noi, cititorii, amintiri și viziuni în urma lecturii. O propoziție simplă bine cro­ită naște în mintea cititorului emoții, asoci­eri, vise. Toate astea, dincolo de punctul de plecare, sunt traduse prin mult, mult mai multe cuvinte. Un scriitor începător se sim­te obligat să verse totul pe hârtie, nu înțele­ge forța sugestiei venită dintr‑o elipsă. De aceea, detectezi imediat amatorul sau gra­fomanul care umple pagina cu nimicuri, semne de exclamare, gesturi groase, salturi logice, contradicții, tocmai pentru că nu poate renunța la nici un cuvințel. El așa își amintește realitatea cărților pe care le‑a citit: mult mai stufoasă decât originalul. Cineva ar trebui să‑i explice asta. Cine? Cum nu‑l învață nimeni, el intră vijelios în mlaștina cuvintelor și înaintează tot mai greu, pentru că un cuvânt prost ales îl cheamă pe al doi­lea – și tot așa.

Să fie clar, nu spun nimănui (nu nu­mai eu, dar nici Marius Chivu, nici Cos­min Perța, nici Iulian Tănase) cum să scrie, ci cum să nu scrie. Am pregătită întotdeau­na o proză‑școală a unui autor foarte bun, dar acel tip de proză în care mecanismele narative pot fi detectate ușor. Pentru tipii înclinați spre filosofie, Karel Capek, pentru observatori, Salinger, pentru fantaști, Buz­zati, pentru realiști, Cehov, pentru mora­liști, Cheever, pentru psihologiști, Davies etc. Astea sunt familii spirituale și nu e nici o rușine să îndrumi pe cineva către propriul drum, dacă îl întrevezi. Își va găsi prietenii de care e nevoie. Și îi îndemn ca, la început, să facă o maximă economie de limbaj. Să reducă mai întâi la esențial, pentru a îi înțe­lege chichirezul. E o evoluție fundamenta­lă, de la simplu la complex, de la simplitate la rafinamentul simplității. Dar cu nici un chip nu m‑aș gândi vreodată să indic cuiva subiectul și desfășurarea sau rezolvarea lui. Un profesor bun pune întrebări – de fapt, o singură întrebare: „De ce?”. De ce a decis așa? Cum se sprijină textul pe decizie? Or, la întrebările astea cred că orice scriitor bun poate să răspundă. Unul prost, nu. Cursuri­le astea au, însă, și un defect, menționat la începutul articolului de doamna Farmatu: tehnicile și strategiile creației, bine punctate în cronica menționată, devin « mai la îndemână », de unde și rezultatele, dacă nu foarte bune, măcar acceptabile. O, de‑am avea măcar 100 de scriitori activi care să îndeplinească crite­riile astea! Dar n‑avem. Așa că, din punctul meu de vedere, a te îngrijora că sunt prea mulți autori care scriu dacă nu bine, măcar acceptabil, e a pune carul înaintea boilor. Este vreun pericol ca, în România, să avem prea mulți scriitori „la fel”? Deocamdată, nu. Când vom avea 1000, atunci, poate mai discutăm și alegem 10 foarte buni (sau geni­ali) din 1000 medii, dar solizi, că vom avea de unde. O literatură mare nu crește în pus­tiu. Și noi nu o avem. Ca mai peste tot în societatea românească, avem excepții. Dar o cultură de masă, nu.

Ar mai rămîne afirmația domnului Bâlici, că multe dintre aceste filtre s‑au uzat deja. Aici îmi permit să zâmbesc nițel. Stilurile, da, se epuizează. Școlile și curentele apar și dispar. Tehnicile, nu. Poate că va fi surprins că tehnicile de care vorbește sunt prezente de la începuturile literaturii, mai mult sau mai puțin. Ceea ce le deosebește e aerul tim­pului, cantitatea și vizibilitatea lor, moda. Un roman cum e, să zicem, Magicianul lui Fowles reia o tehnică veche prezentă în Jan Potocki, Manuscrisul găsit la Saragosa. Ideo­logiile se învechesc, dimpreună formele lor. Curentele se umflă și se ofilesc. Dar aici am să plec urechea la Caragiale, care, în Cîteva păreri, zice că poveștile nu se epuizează niciodată. Or, dacă e să căutăm nod în papu­ră, mie mi se pare că, încă, proza română contemporană nu a acoperit nici o sutime din zona de interes a civilizației românești. Iar faptul că modelele unor scriitori sunt alți scriitori europeni sau americani contempo­rani nu ar trebui decât să ne bucure. Depar­te de a se fi epuizat sau manierizat, proza contemporană e, dimpotrivă, pentru prima dată, contemporană și cu lumea româneas­că, și în cea mai înaltă măsură, de când e ea. Și nu pot să nu‑mi amintesc reproșul care se făcea generației mele, acum aproape 50 de ani: „Voi îi imitați pe beatnici, scrieți toți la fel.”.

Ar mai fi de discutat dacă eu și Marius Chivu sau Cosmin Perța, sau Iulian Tăna­se, sau Marin Mălaicu‑Hondrari, sau BAS am dat vreodată indicații cuiva cum să scrie. Căci asta am înțeles, cu un dram de amă­răciune. Că, fără canonul impus, romanul Ruxandrei, dar și cărțile pomenite de Mih­nea Bâlici ar fi putut ieși mai bine. S‑o lă­murim, ca să nu ne iasă vorbe. Ideile și subiectele sunt ale autorilor. Nu am contri­buit cu nimic la ele. În unele volume, am descoperit mici proze scrise la curs. Doar că alea erau teme de lucru. La Anca Vieru, Di­ana Bădica, Tudor Ganea, Iulian Popa, An­drei Panțu, Simona Goșu etc. Ei însă le‑au dezvoltat conform propriului algoritm. Un scriitor are ideile lui în cap. Importantă e re­zolvarea. Când iese, iese. Când nu, nu. Ceea ce face un îndrumător deștept e să surprin­dă momentul ăla. Și să‑i deschidă ușa viito­rului confrate.

Iar acum, să mă întorc de unde am ple­cat. Romanul „protejatei” mele e scris inte­gral de ea. Tot ce am făcut, câtă vreme s‑a sfătuit cu mine, a fost s‑o pun să taie, să taie și iar să taie, până limpezește. Dacă a reușit sau nu – e problema ei, neliniștea ei. Un text e ca un copil sau ca un pui. Autorul îl iubeș­te cum își iubește cioara cioricul. Iar cioricul meu e cel mai frumos din lume. Orice ju­muleală doare. Doar că puiul mamei trebuie să iasă singur în lume și să se apere și să cu­cerească lumea tot singur.

Foto: Suzana Fântânariu, Lumina Secretă, instalație, 2004

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *