Acea Transilvanie

Treptele Diotimei! Nu este niciun fel de glumă. Așa și-a intitulat Radu Ciobanu cel de-a treilea roman, despre care gurile rele (a mea, de pildă) spun că este și singurul. Singurul său roman, adică; unicul său roman adevărat, restul fiind complet scremute, coapte, deci pentru uitare – nu vă temeți, nu le va reedita nimeni, au fost deja uitate. Despre acesta, însă, acesta cu Diotima… nu știu ce să zic. 

Povestea mea e simplă: sunt la țară, cândva, între 1981 și 1984 (nu pot preciza exact anul), mă plictisesc de moarte că plouă, iar eu n-am de citit decât manualele școlare ale vărului meu (absolvent de liceu agricol) și un Evangheliar ferfenițit, de pe vremea greco-catolicilor (comunitatea din Ghijasa de Sus a aparținut acestei confesiuni până în 1948, când preotul cel bătrân a fost omorât în bătaie de securiști, la noi în curte, iar în locul lui a venit unul tânăr, cu ochi albaștri. Ghijăsenii sunt de atunci ortodocși… foarte ortodocși. După convertirea benevolă, satul a fost și colectivizat, deci aproape toate rădăcinile au fost retezate. Așa se lucrează cu țăranii!). Dacă n-ar ploua, m-aș duce la Hârța, la pescuit de porcușori, dar așa n-am ce face: întorc casa cu susul în jos până dau peste o carte fără coperți, căreia îi lipsesc primele și ultimele pagini (cam zece și zece, să zicem), pe care o citesc și o recitesc cu nesaț în toate zilele ploioase ale acelei veri. Pe urm-o uit. 

Sunt în București, în vara lui 2015. Mă plictisesc, beau mult, mă cert cu nevasta: am în cap un roman care eclozează, nenorocitul, și astea-s durerile facerii. Intru des în anticariatul de pe Academiei și stau acolo cu orele, citind la întâmplare (ajută!). Dau peste Treptele Diotimei (titlul nu-mi spune nimic) și o citesc cap-coadă în vreo patru ore; bine, mai și săream pasaje și pagini întregi, că din mâzga memoriei se ridicau valuri-valuri firele narative: clanul Candrea, dintr-un oraș transilvan fără nume, e condus de bătrânul Titus, care îl domină până la sfârșit pe liderul nominal, pe fiul său, Coriolan; cei trei fii ai acestuia – Tiberiu, Octavian și Alexandru – urmează destine cât se poate de diferite, care dau carne cărții și care, după umila mea opinie, ar putea s-o salveze de uitare. Tibi este pictor, la fel ca mama lui (soția lui Octavian, infidelă soțului, dar fidelă amantului); Octavian devine mai întâi profesor de istorie, apoi pușcăriaș (pentru omisiune de denunț), iar Alexandru, ca șef de cuib legionar, este mai toată viața când „înăuntru”, când „afară”, închis, pe rând, de toți: și de carliști, și de Antonescu, și de Armata Roșie, și de comuniști… el este, de departe, personajul meu preferat. Alcoolic, șchiop (își pierde un picior în Polonia), antisemit, nu prea deștept, îndrăgostit fără speranță de Roxana, prima soție a lui Tibi… dar neînvins, până la urmă. Non, rien de rien / Non, je ne regrette rien / Ni le bien qu’on m’a fait / Ni le mal, tout ça m’est bien égal / Non, rien de rien / Non, je ne regrette rien / C’est payé, balayé, oublié / Je m’en fou de passé!, ca să zic așa. Mă întreb de ce s-o fi chinuit Radu Ciobanu să-l înnegrească pe Alexandru cu asupra de măsură, de parcă nu era el negru și-așa, după ce legionarii au făcut ce-au făcut; mă gândesc că s-a-ncordat ca să-și ferească romanul de cenzură, deși în anul apariției (1973), șurubul nu se strânsese prea tare. Să revin: Tibi se însoară întâi cu Roxana, care îl naște pe Răzvan, apoi cu Odette, care nu naște pe nimeni, dar îl învață franceza pe copilul Răzvan (născându-l, astfel, a doua oară, ceea ce-mi doresc și mie). Ce fac mai departe personajele (acestea și altele), aflate sub vremi – cele trei dictaturi, războiul din Est, războiul din Vest, take-over-ul comunist, naționalizările și sărăcirea clanului Candrea – nu știu dacă interesează foarte mult; vocea narativă este a lui Răzvan, ultimul Candrea (Octavian și Alexandru n-au copii), care se face comunist (din convingere? din oportunism? din francofilie?), iar vocea asta pare filtrată ideologic. Răzvan e foarte atent în a-și cenzura gândurile, se luptă ca un erou sovietic cu ascendența lui „mic-burgheză”, dar, cu toate astea, reușește să fie viu sau aproape viu, cam cum trebuie să fi fost și Radu Ciobanu în realitate, în anii respectivi (aproximativ „obsedantul deceniu”, dacă am înțeles eu bine). 

Pe urmă am stat de vorbă, după o lansare de carte, cu Cristian Teodorescu, mentorul meu literar (Florin Iaru este altceva, mi-este o figură mai degrabă paternă, deși într-un mod ciudat), și am aflat că Radu Ciobanu a avut un rol cu totul discutabil la apariția volumului colectiv Desant ’83, despre care trebuie dezbătut serios într-un număr viitor al revistei. Eu de unde să fi știut? Astea-s chestii vechi, pe care nu le mai știe nimeni. Și atunci, de ce am consumat prețiosul meu spațiu din Târcoale cu romanul ăsta?

Din două motive. Unu: orice general acoperit de glorie își trage puterea din viețile a mii sau zeci de mii de infanteriști anonimi. Cărtărescu, Preda sau Rebreanu sunt mari romancieri, de acord, dar n-au fost singuri. Ei sunt prădătorii supremi, vârful lanțului trofic, iar sub ei putem întrezări o piramidă ca la Caritas, cu scriitori din ce în ce mai mici, până ajungem la cei de la bază, la pălmașii meseriei. Autorii de cărți uitate – iar ei sunt legiune! Când un student de la Litere se proiectează în viitor și se vede scriitor („maestrul Nectarie Popeață”), ar putea să cugete oleacă, citind articolul ăsta: Ce fel de scriitor se vede? Rechin sau caracudă? Sau, ca să mă exprim ca ultimul Ganea: Delfin sau guvide? Nu-i o întrebare prostească!

Al doilea motiv e mai simplu și mai personal: acțiunea din Treptele Diotimei are loc în acea Transilvanie interbelică, străbătută de multiple tensiuni, da, dar încă multietnică și profund europeană. Praful s-a ales dintr-însa, praful și pulberea! Dacă măcar dintr-un roman ca ăsta (care mi-a plăcut mai mult prin ce nu spune decât prin ce spune), o mai putem imagina, atunci o reeditare merită.

Foto: Ion Cucu

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *