Ziua de azi vrea să fie oricum, dar numai simplă nu. Nimeni n-o să recunoască „negru pe alb” că a dus o viață incompatibilă cu o bună percepție de sine; că a fost prea golit de propria-i persoană, lăsându-i pe ceilalți să-i umple ținerea de minte. Așa că, rememorând, îți pândești eul în decursul scrisului. Totuși, ego-prozatorii nu își propun să se automistifice, chiar dacă îi bănuim deseori că nu și-ar consemna viața ca atare, ci numai câteva amintiri de care au avut, poate, nevoie. Este o mică poetică a includerii spațiului în eul ce i se supune; omul și-l aproprie, în sensul că îl ia vrând-nevrând în posesie, fără să-i promită ceva în schimb. Nici măcar pe sine, căci mintea-i era mereu altundeva față de unde-i era corpul.
Rănile acestea sunt criptogramele trecerii timpului, semnele absconse ale părăsirii unei vârste; ca să revenim într-o alta; și ca să probăm, tot pe pielea noastră, o durată nouă, cu ascuțimi ce ne așchiază corpul ca să ne ajusteze soarta. Timpul e acum mai corporal, mai ușor de pipăit decât de intuit; nu mai e o dimensiune a substanței, este substanța însăși. Oricât de mare le-ar fi conturul, tânjim după obiecte-cip, care intră de-a dreptul în noi; și se îngroapă în corpul nostru ultim. Ne ocupă și ne compun, inoculându-ne un al șaselea simț. Prin el ne adulmecăm pestrițele deghizări ale eului; căci obiectele se pricep bine la asta, punându-ne la îndemână amintiri care ne mai dreg trecutul. Dar mai întâi îl reconfirmă, pe baza reminiscențelor lui materiale; ca să-l reprimim ori ba, ca fiind ori nu al nostru. Se vede din dronă. A scrie despre obiecte e totuna cu a ne impregna în acele lucruri, înscriindu-ne urmele în ele. Re-obiectualizarea lumii e o reacție la criza limbajului, prea închis în el însuși. Or, din mutismul lucrurilor la care ne-am întoarce, am desprinde un exercițiu de reeducare verbală: susceptibilă să redeschidă vocabularul către realitate, să reintroducă lucrurile în cuvinte. Da, se preferă substantivul lucru, dat fiind că el trimite nu numai la obiecte, ci și la situații, conjuncturi, împrejurări; altfel spus, modalități concomitente de a fi, „stări de lucruri”, cum zice clișeul.
Nu toți și-au tihnit viața. Unii chiar și-au contorsionat-o. Pentru că fiecare om e un loc, unde se aciuează trăiri de care el nu se simte pătruns ori poate responsabil; dar cărora nu le refuză, totuși, găzduirea. Astfel spus, n-are decât o singură cale de acces către ceea ce i-a fost dat să fie: pe aici sau pe-acolo, prin el însuși oricum. Acolo unde ar putea fi găsit de-adevăratelea. Dar, până să-l descopere alții, își va fi aflat de unul singur niciundele; ca să câștige timp, să se odihnească de-a binelea într-un ireal al propriei persoane. Povestea vieții cuiva nu trebuie să ne aglomereze cu evenimente, noi urmărind medierile culturale prin prisma cărora evocatorul le aranjează într-o narațiune. Dar exercițiul autobiografic va fi unul artificial dacă le vom cere memorialiștilor să își cronologizeze parcursul. În literatura dramatic marcată de autobiografie, cum este aceea a lui Kenzaburō Ōe, câștigător al Premiului Nobel în 1994, predomină versiunile de viață concomitente, dar total incongruente. Romanul O experiență personală are la origini un fapt real: scriitorului i se născuse, în 1964, un băiat cu diformitate craniană și cu handicap mintal. Așa că Bird, personajul principal al cărții (în engleză pasăre, aici semnificant al evadării din coșmarul cotidian), nu poate decât să creadă, dacă poate, într-o multiplicitate a realului; care să permită o duplicare a trecutului său recent, astfel încât amintirile să fie doar opțiuni, nu daturi ale sorții. Neacceptându-ne eșecul, ne mângâiem cu ideea că, într-un univers anume, am fi exact opusul a ceea ce suntem într-altul. La un prim impuls, omul își devine pustiu sieși, vidându-și existența prin moarte, la un al doilea, revine la sine, perpetuându-se prin viață.
De regulă, punem semnul egalității între amintire și experiență, memoria fiind proslăvită ca arhivă a trăitului; ca depozit sintetic al rupturilor și constantelor resimțite alături de ceilalți, oricare le era generația din care făceau parte. Ținerea de minte se remarcă prin ceea ce nu mai confirmă: după ani și ani în care tu și vechii prieteni nu ați mai împărtășit același cadru referențial – fiecare alegându-și lumea ce i se potrivea –, regăsirea copiilor de altădată nu se consumă în orizontul déjà vu-ului, ci al surprizei. Fizionomiile celor rămași acasă nu-ți mai spun prea multe, sentimentul diferenței față de ei, eternii localnici, indicând, în fond, cât de mult te-ai schimbat tu, fiul rătăcitor; pentru că nu ai devenit altul împreună cu dânșii. Timpul lucrează asupra tuturor, însă maniera contrariantă de a-i recepta efectele se răsfrângea în ce?; în fluctuația reprezentărilor (practic) individuale despre un trecut (teoretic) comun.
Dacă memoriile sunt redactate din perspectiva unui final, de parcă tot efortul s-ar restrânge la istoricizarea acestuia (mai clar, la întocmirea unei istorii subordonate acelui deznodământ), amintirile dau senzația că ar continua oricât de mult relatarea, segmentată în episoade ce nu se condiționează reciproc. Mitul personal este o intuiție retrospectivă a adevărului, exact ca amintirea unui vis premonitoriu. Ne dăm seama că ne-a prevenit după ce faptul prezis s-a instalat deja în realitatea diurnă. Strângând însă destule suspiciuni în cămara noastră cu îngrijorări, e bine să credem sincer în criza auctorială pe care mistificările o pricinuiesc oricui. Dar, cum „viața e făcută din afirmații despre viață” (Wallace Stevens), prudența cu care îi citim pe memorialiști este, cumva, semi-prietenoasă. Le preluăm trecutul și-l retrăim puțin împreună, propunându-le o metodă de a se înțelege mai bine pe ei înșiși.
Odată intrată în timp, ziua de astăzi nu se mai poate retrage dintr-însul. O ia cu el și ne-o restituie mai târziu, sub aluviunea unor amintiri; despre care nu vom mai ști dacă sunt de ieri, de astăzi ori de poimâine. Și nu mai contează în care moment anume timpul o să se întoarcă; oricum n-o să mai fie același. Doar trecutul pe care o să ni-l propună va pretinde că ar fi prezentul furat cândva dintre noi.
Timpul nu duce nicăieri, noi dând însă vina pe el atunci când, dintr-odată, nu ne mai regăsim în natură, în obiecte, în copii, în oglindă. Așa că secunda ce ne traversează acum viața nu vine de niciunde, neîncepută și naivă. O primim deja trăită de altcineva, fie încruntată, fie senină, nu ne dăm prea bine seama. Oare în ce stare o vom da mai departe dacă ne decidem să o punem pe hârtie? O să trebuiască ea cuiva ori o să se strecoare, neobservată și futilă, dintr-un eșec efemer într-o tristețe anonimă? Timpul e discontinuu, flotant, nestatornic, labil. Nu își dă sieși răgaz, dar nici pentru noi n-are vreo vacanță. Șovăie, recidivează, irumpe. Ne înscriem, cu chiu, cu vai, într-unul din fluxurile lui întretăiate, însă nu reușim asta în virtutea inerției. Speculăm mai ușor timpul cotidian: mai omogen, mai ritmat și aparent identic cu sine; dar numai dacă ne târguim cu el, și încă întruna, smulgând astfel un noncombat între morocănosul trecut, prea sedentar, și nerăbdătorul viitor, greu prognozabil. Își reprezintă cineva un timp în șomaj? Ori un timp fragil întrerupt de unul mai vânjos? Sau își reclamă careva un timp pierdut, la care nu mai are nici un acces, iar cei din jur nu îi dau nici un pic dintr-al lor? Culmea, ne vom recunoaște în toate cele trei variante abia pomenite. Cu mijlocirea căror noțiuni ne reprezentăm, așadar, abstracțiunea „nativă” a timpului? Îl extindem, îi tăiem microfonul, îl întoarcem de unde venise; îl împingem fie mult în față, fie mult în spate, ca să nu-i cedăm o anumită variantă de prezent. Îl forțăm să ne-o ia înainte, ca să ne întâmpine la vremea când vom vrea neapărat un viitor pe cale să înceapă. Toate aceste „tratamente” i le aplicăm cu acordul tacit al obiectelor, și ele manipulate discursiv. Timpul este mereu unul adițional: nu subzistă pe cont propriu, necesitând mereu un adaos imagistic, obiectual, semantic. Ca să fie luat în seamă, timpul nu poate fi decât „subiectivizat”; trebuie să accepte o anume intenționalitate, să „meargă” într-o direcție, să se lase calculat, să existe pentru cineva; să dea o vârstă, fizică și simbolică, oamenilor, caselor, vechiturilor. De aceea, îl extindem, îl punem la punct și îl întoarcem de unde venise ca să-i refuzăm o anumită variantă de prezent; ori, dimpotrivă, îl forțăm să ne-o ia înainte, ca să ne întâmpine la vreme, cu o versiune cât mai recentă de trecut. Principala meteahnă a timpului este eterna criză de el însuși; altfel spus, zgârcenia cu care se lasă în voia noastră. Scrisul are deci pretenția că îl readuce de unde plecase prea repede; ca să-i îngreunăm minutarele nu cu gândurile absente cândva, ci cu nostalgiile strânse de atunci. Scriind, cruțăm amintirile loiale nouă. Nu forțăm prezentul să se învecineze cu trecuturi intempestive; din care ele, amintirile, nu au cum să descindă, de vreme ce noi rememorări preiau microfonul și schimbă brusc genealogia aducerilor aminte. Și ripostăm nu întotdeauna inspirat: uneori ni se relatează o întâmplare și, ulterior, o repovestim altora, de parcă noi am fi trăit-o.
Sunt oameni care, adunând un anumit număr de ani, încep să scrie despre ei înșiși; li se pare că, încă de la naștere, suportă vârsta lor actuală; sau că îmbătrânesc de dragul celor de lângă dânșii. Nu contează însă ce trecut ne-au păstrat predecesorii; mai important acum este trecutul în care îi trimitem noi pe ei: acel trecut de duminică, pe care îl vom transmite bucuroși celorlalți, ori acel trecut de vreme rea, pe care îl încredințăm, de obicei, tăcerii. Gata. I-am zis-o timpului verde-n ochi. Vine și rândul micuțelor noastre durate. Ne revizuim întotdeauna trăirile sub imperiul unui prezent extrem de versatil: el nu ne dă niciodată voie să credem că ne-am cunoaște definitiv trecutul. Așa că n-o să mai ajungem niciodată la fix ceea ce-am fost, fascinându-ne ceea ce am dori să fim. Și aceasta cu atât mai mult cu cât prezentul devine din ce în ce mai indolent, protejându-și, însă, aparenta împrăștiere. E din toate câte ceva, fără a fi cu precizie nimic; e parte a multor întreguri, dar niciodată întregul însuși. Parcă ar vrea să fie oriunde, numai acolo unde-i acum, nu. Este machiajul unei actualități supradozate cu verbe neutre, la infinitiv.
Aici și acum-ul e un melanj de reminiscență și prognoză; și din acest motiv, cele ce se petrec astăzi sunt puse numai în contul trecutului sau al viitorului. Dragului nostru prezent nu i se întâmplă nimic. Să ne certăm puțin și cu trecutul. Care nu moare niciodată. Și nici măcar nu este realmente un trecut. Despre un memorialist sau un diarist am putea afirma că este, pur și simplu, ceea ce scrie? Că în toate momentele vieții rememorate își corespunde întru totul și nu își contrazice defel precedentele? Se înțelege, despre nici unul. Trecutul descrește, fiind parcă sustras sieși; e un fanatic al propriei lui absențe; și etern devotat neputinței de a mai fi vreodată ceva. Îl căutăm prin scris, pentru ca el să primească o posteritate, acum-ul nostru; și să zămislească, în acest prezent diluat, mici insule ale ținerii de minte; cărora le dăm roată cu o nostalgie evazivă, cu pulsul scăzut, cu o satisfacție timidă. Egograful își împinge viața dintr-o zi într-alta; creează impresia că o poartă în spate ca pe un sac; pe care îl pune jos din oră-n oră, ca să răsufle un pic sub greutatea anilor acumulați. E mulțumit totuși că opinteala îi iese; și că mâine o să curteze iarăși melancolii nerezolvate. Trecutul întârzie iar și amnezia ne iese prea bine; sau nu ne prea entuziasmăm cine știe ce de vizita lui.
Vremea ne presară pe chip mai mulți ani decât am trăit, furând însă, la fel de mult, și din memoria acestora. Și cădem astfel într-o solitudine deplină: nici propriul nostru trecut nu ne mai însoțește. De dragul dezmințirii, Roberto Bolaño se întreba, de parcă știa răspunsul: cine să fi fost oare prima ființă umană care apărea la o fereastră? Ne deprindea astfel cu o idee anume: aceea că fostele noastre identități nu își nimeresc prea ușor un trecut complezent; noi neprivindu-l în ochi, credem că nici el nu ne privește: „În orice caz, memoria este imobilizată în acest trecut imediat ca un tip fără chip în scaunul dentistului”(Boris Vian). Vârstele nu au deci o stradă a lor, care să le poarte numele.
Iar amintirile noastre, neajungând în fotoliul din sufrageria adevărului, se mulțumesc cu taburetul din bucătăria realității: „Am îmbătrânit de mine însumi, iar asta lasă semne” (Antonio Gamoneda). Sau, și mai dramatic, trecutul poate să fugă obstinat de prezent, iar cel din urmă să nu vrea deloc să-l prindă. Nu ne mai vrem pe nicăieri în mod special. Traversat de prea multe autostrăzi sentimentale, eul nu mai are direcții, destinații, puncte cardinale. Identitatea topografică îl cazează, aceea topofilă îl atribuie. Una e să fii un punct pe o hartă și alta e să fii harta care decurge dintr-un punct. E ca diferența dintre a fi repartizat la și a face parte din; doi poli semantici aflați la o mare distanță interioară; închingată între o fadă navetă către ceea ce ești deja, pe de o parte, și un aventuros pelerinaj către ceea ce ai fost cândva, pe de alta. Corporalmente, străbatem, din obișnuință, o zonă oarecare, habituală; o conturăm la pas din reflex și ea se ia pe urmele noastre, reînvățându-ne cine și cum suntem. Afectiv, nu noi o populăm și nu o ținem în viață. Memoria acelui perimetru pulsează, cum vrea ea, în noi toți, astfel încât trecutul lui din prezent să învie prezentul nostru de odinioară. Dar prea sunt complicate toate. Și nici nu merită osteneala: oriunde ne-am îndrepta, noi suntem unicul invitat la masă. Într-un același pustiu de clipe; călare, și el, pe un mare nesaț de spațiu. Cum nu ne oferim nici o concluzie, o supărare pe toată lumea este oarecum procedurală. Căci singurătatea are ureche muzicală, o știm. Datorită ei, o să învățăm mult; îndeosebi, ce-i aceea să ascultăm; o să deprindem, de minune, intonația răsuflărilor noastre.
