Actorul Emil Boroghină, Doctor Honoris Causa al U.N.A.T.C (2021)

Actorul Emil Boroghină a primit, pe 14 iulie 2021, cel mai înalt titlu academic – Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. Numele și reputația de manager și de om de teatru ale lui Emil Boroghină, din multiple posturi, ca actor, Societar de Onoare al Teatrului Național „Marin Sorescu”, Director Fondator al Festivalului Internațional Shakespeare, Președinte al Fundației Shakespeare și Vice-Președinte al Rețelei Europene de Festivaluri Shakespeare, fost director al Teatrului Național din Craiova, au fost recunoscute, pe plan național și internațional, de criticii de teatru și shakespeareologi, de jurnaliști, cât mai ales de publicul larg.

Evenimentul oficial de excelență academică a avut loc în Sala „Ileana Berlogea” din cadrul U.N.A.T.C., în prezenţa membrilor Senatului (Bogdana Darie, director al departamentului de Teatru; Anca Ioniță, director al departamentului Studii teatrale; Enri Irodis, studentă la Scenaristică în anul III; Liviu Lucaci, rectorul U.N.A.T.C.; Doru Nițescu, președintele Senatului U.N.A.T.C.), profesorilor şi studenţilor, alături de oameni de cultură și figuri marcante ale spațiului public: criticii de teatru Marina Constantinescu și Ludmila Patlanjoglu, ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, respectiv fostul președinte al României, Emil Constantinescu.

Ulterior evenimentului oficial, actorului Emil Boroghină i-a fost înmânat și Premiul de Excelență, oferit de Regal Literar, „pentru măiestria artistică în artele spectacolului și pentru promovarea valorilor culturale universale”.

În Laudatio-ul citit cu ocazia conferirii înaltului titlu, au fost evidenţiate meritele şi realizările cunoscutului om de teatru craiovean, în calitatea sa de actor şi de regizor, director fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare, preşedinte al Fundaţiei Shakespeare Craiova, vicepreşedinte al Reţelei Europene a Festivalurilor Shakespeare, Societar de Onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, membru al Senatului Uniunii Teatrale din România, pentru contribuţiile de mare valoare aduse teatrului românesc şi universal. Liviu Lucaci a afirmat, în cadrul discursului său:

Sunt oameni care fac istorie, cu un stigmat nobil, iar domnul Boroghină rămâne un gardian al comorilor teatrului. Prin organizarea Festivalului Internațional Shakespeare, Emil Boroghină a dobândit o binemeritată notorietate națională și internațională, făcând din Craiova o adevărată capitală a teatrului european și mondial.

Personalități marcante, regizori recunoscuți pe plan mondial cum sunt Declan Donnellan, Eimuntas Nekrosius, Lev Dodin, Robert Wilson, Silviu Purcărete, Peter Brook, Thomas Ostermeier, Luk Perceval, Romeo Castelucci, George Banu, Philip Parr, Yukio Ninagawa și-au prezentat spectacolele de excepție în cadrul programului festivalier.

În decurs de 10 ani, Emil Boroghină a însumat un număr record de participări la mari festivaluri internaționale, cum ar fi Edinburgh, Avignon, Tokyo, Seoul, Singapore, Melbourne, New York, Montreal, São Paulo, Cairo, Paris, Londra, Belfast, Dublin, Glasgow, Lisabona, Barcelona, Amsterdam, Bruxelles, Luxemburg, München, Viena, Roma, Atena, Istanbul, Ierusalim, Stockholm, Copenhaga, Bergen, Gdansk ș.a.m.d. În această perioadă, Teatrul Național Craiova a fost distins cu 12 premii internaționale și peste 100 de premii naționale de creație.

Pe scurt, dar cu adevărat amplă și complexă, fișa biografică și artistică a actorului făcător de teatru, pe numele său etern Emil Boroghină, are următoarele repere semnificative. Emil Boroghină s-a născut pe 23 ianuarie 1940, în Corabia și este unul din cei mai importanți actori români, dar și unul dintre cei mai mari recitatori ai lui Mihai Eminescu. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, promoţia 1963. Între 1963 şi 1988, a fost actor al Teatrului Naţional Craiova, apoi manager general (1988-2000). Îndrăgostit de opera marelui dramaturg și poet englez, este fondator (din 1994) şi director al Festivalului Internaţional Shakespeare, preşedinte al Fundaţiei Shakespeare (Craiova), vicepreşedinte al Reţelei Europene a Festivalurilor Shakespeare, Societar de Onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova şi membru al Senatului UNITER.

Discursul de acceptare a premiului a fost lung și emoționant, o dovadă a generozității domnului Emil Boroghină, punctând, în cele 45 de minute, nu personalitatea sa complexă, de creator și actor de teatru, ci vorbind despre colegi și colaboratori care i-au fost alături în acest drum unic în istoria teatrului. Portretizarea personalității regizorului Silviu Purcărete a fost, parcă, dorința lui Emil Boroghină de a nu vorbi despre sine, ci însoțit mereu de un prieten. Acesta a fost discursul maiestuos al unui om dăruit și, ca o minune, darnic din cale-afară, confirmând afirmația shakespeariană: a scoate prietenia din viață, înseamnă a scoate soarele din lume.

Video aici

Emil Boroghină și „călătoria” spre lumea (sa) dantescă

Poemul în versuri Divina Comedie descrie călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieţii de apoi”, în care se proiectează Răul şi Binele din conștiința omenirii. Titlul inițial dat de autor a fost Comedia, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Cultura medievală atât de profundă a lui Dante i-a permis să înglobeze în poemul său marile teme filosofice, teologice şi politice ale vremii, fiind o operă eminamente alegorică, conform celor patru sensuri amintite în Banchetul (Convivio): literal, alegoric, moral şi anagogic (mistic). De altfel, în Infernul, Dante îşi îndeamnă cititorii să caute sensul ascuns: Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!

Simbolismul poemului se exprimă prin cei trei ghizi sau însoțitori ai călătoriei: Vergiliu (simbol al raţiunii), Beatrice (simbol al credinţei) şi Sfântul Bernard (uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica). Fascinantul prozator argentinian, Jorge Luis Borges, în volumul Nouă eseuri danteşti, scoate în evidență o temă mai puțin discutată de hermeneuții lui Dante: „Socotesc că Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera cîteva întîlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recîştigat. Mai bine zis, bolgiile pedepselor şi Purgatoriul dinspre miazăzi, cele nouă cercuri concentrice şi Francesca, şi sirena, şi grifonul, şi Bertrand de Born sînt inserări; un surîs şi o voce, pe care el le ştie pierdute, sînt adevăratul temei”

De la literatură până la teatru nu a fost nevoie decât de o mare voință și căutare de sine, căci aprofundarea textului lui Dante într-un spectacol tematic de recitare reprezintă o premieră și o „lume” parcă intangibilă. Biograful lui Dante, redat fragmentar în caietul-program al Călătoriei lui Dante (teatrul Nottara) se adresează, parcă, nu numai autorului florentin, cât mai ales, dacă parcurgem un proces al efectului lăsat după spectacol, omului, actorului și călătorului Emil Boroghină. Tangențele biografiei lui Dante ating astfel, cu sensibilitate, portretul umilului (a se citi smerit) său urmaș, care a preluat versificația din traducerea endecasilabică a truditoarei Eta Boeriu, până la carnația proprie, în mod statuar și răvășitor.

Iubirea sa ideală, pasiunile puternic umane, profunda, intensa vibrație în fața frumuseții l-au ridicat pe Dante Alighieri ca pe un munte înalt, către ceruri, în imensitatea literaturii medievale. Extraordinar prin grandoarea sentimentelor și a gândirii, prin arta înaltă a poeziei și rigurozitatea precisă a științei, prin inteligența speculativă cu care a spart porțile închise ale ignoranței. (…)

„În esență, Divina Comedie nu este altceva decât mirifica poemă a iubirii infinite și a durerii de patrie. Nimeni nu și-a idolatrizat mai mult patria ingrată, dar totdeauna adorată, ca Dante Alighieri, pasionat cântăreț al magnificelor ei frumuseți, care o înscriu între minunile planetei Terra ori a glorioasei ei istorii trecute. Nimeni nu a deplâns-o mai profund pentru nenorocirile-i prezente. Acest glas puternic de italienitate, adăugat frumuseților armonice ale poemei, a făcut din Divina Comedie o poemă națională și universală în același timp.” (Alexandru Balaci)

Călătoria lui Dante nu a fost numai un recital extraordinar al actorului Emil Boroghină, pe scena Teatrului Nottara, eveniment prin care s-au comemorat 700 de ani de la moartea lui Dante, cât mai degrabă dovada clară a modalităților prin care arta scrisului și artele spectacolului (teatrul) fascinează imaginarul modern. Emil Boroghină reușește pe scenă, în timp real, sincron, ceea ce Tarkovski a săvârșit în film, cu ajutorul montajului: să intre în Zonă, în Spațiu, să-l locuiască, pentru a suspenda Timpul și a oferi acea clipă de Iubire, Nădejde și Adevăr. Această ipostază a Credinței este, la Emil Boroghină, o călătorie cum greu se mai poate închipui: ea (credința sau călătoria, la alegere) nu începe când reflectoarele se nasc pe chipul său, nici nu se termină după exact 100 de minute (număr cu valențe magice, sinonim cu numărul cânturilor dantești), când întunericul locuiește spațiul sacru.

El, Emil Boroghină, nu a depus numai un efort de memorie, de timp alocat lecturii și documentării, dar mai ales s-a oferit pe sine până la final. Până când, de fapt, clipa sa finită – așa cum este hărăzit -, să devină infinită, imemorială, iar noi, martorii ei, să o ducem mai departe și să devenim, chiar și în parte, promisiunea rostirilor sale recitative. În sala George Constantin, mică și întunecată, dar nu mai puțin intimă, am fost martorii unei rugăciuni murmurate, nestrigate, fără emfază, un soi de transgresiune a planurilor și lumilor perceptibile. Ce text și câtă mărturisire despre sine, câtă încărcătură care plasează actul artistic al maestrului Boroghină în zona miracolului, divinului!

Ceea ce a desăvârșit actorul nu a fost teatru sau monospectacol, ci o sinteză unică a expresiei ideatice, pornind de la „corpul” textual la propriul trup, apoi spre noi, niște jurați seduși de un candidat la fericirea eternă. Risc să afirm, după atâtea prezențe la alte călătorii ale dlui Boroghină, că am asistat la ceva fascinant și incredibil: intrarea lectorului-actor în text și înfășurarea până la inefabil a spiritului de „acolo”, în Logos. Nicio punere în scenă, nicio „teatralitate” sau recitare formală, ci parcurgerea unui drum în esența Spiritului, în Adevărul care nu a dispărut vreodată.

Emil Boroghină se sacrifică, în consecință, precum un martir, devenind din Artist un Preot, un sacerdot și nu, în ultimul rând, o Călăuză. În niciun moment, actorul-preot nu a abdicat de la tensiunea transfigurantă a misiunii oferite. S-a înfăptuit, de fapt, ceea ce Cornel Mihai Ionescu denumea cândva, menținerea contactului psihologic cu personajele, căci Emil Boroghină peregrinează, ca în transă, în plin efort fatic, pentru a ne reda relația dintre personaje, dar mai ales relația sa, somatizată și spiritualizată, cu textul literar, cu poezia topită în poezie, într-o revelație absolută a infinitului spațial și a psihicului abisal.

Mărirea Celui care-atot pătrunde

mișcând întregul tot și dând splendoare

mai mult-aici și mai puțin-altunde!

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare…

(Cantul I, Paradisul, traducere Eta Boeriu)

Pe scenă, în călătoria spre Dante, actorul a devenit un înger, coborând în Infern, găsind Purgatoriul și împlinindu-se în Cerul cel mai înalt, în Paradis. Imobilitatea sa scenică, de la primul până la ultimul acord, este un fapt nemaiîntâlnit în monospectacol (și poate chiar în istoria teatrului!), Emil Boroghină depășind momentul prezent și devenind intangibil, nefiresc. Când călătoria s-a terminat, aplauzele au apărut natural, ca un izvor de fericire și mulțumire. Spectacolul a mai avut un final, cel mai emoționant, când cuvintele de bucurie ale omului Emil Boroghină s-au îndreptat atât spre medicii care l-au salvat, cât și spre criticul Marina Constantinescu, rămasă în aura sa, asemeni unei Beatrice moderne, care îl însoțește pe magister și îl salvează din ne-viața care pândește la colțul existenței.

„Cînd l-am cunoscut pe Emil Boroghină, avea cu cîțiva ani mai puțin decît am eu astăzi, la aniversarea lui de 80 de ani. Continuă să mă țină prizonieră în cea mai vrăjită poveste din teatrul românesc, acolo, în teatrul din Craiova, acolo unde el a crezut cu toată ființa lui că Silviu Purcărete este Prospero. Între timp, datorită omului cu dosarul la subraț din vîntul de pe treptele Teatrului Național din Craiova, precipitat în dialectul lui cu perfectul simplu, a aflat asta întreaga planetă.

În rest, nimic nu s-a schimbat la Emil Boroghină. Poate doar albul părului lui să fie mai strălucitor.”

(Boroghină 80 – Marina Constantinescu, „România literară”, nr. 6/2020)

Emil Boroghină a fost însoțit neîncetat în călătoria sa de regia și muzica Alinei Hiristea, iar imersiunea în Cânturi și lumi s-a realizat perfect simbiotic datorită conceptului video (montaje din Bérenger, picturile lui Gustave Doré etc.) purtând numele lui Ciprian Duică. Iată, o altă călătorie în trei! Și, totuși, Gratitudinea noastră imediată este prea puțină față de harul și altruismul cuminecate de Actor! Se aud, însă, într-o tăcere interioară, la finalul cântului XXXIII, cuvintele profetului Ezechiel: Dixi et salvavi animam meam (Am spus şi mi-am izbăvit sufletul!).

Asemeni roții ce-i egal mișcată,

Iubirea care mișcă sori și stele.

(trad. Eta Boeriu)

Emil Boroghină sau revenirea la Poesis

Marcant în teatru și modest în caracter, Emil Boroghină a creat, în ultimii treizeci de ani, un nou univers în teatrul românesc, mai ales în locul drag sufletului său: Craiova. Acolo, împreună cu Silviu Purcărete, s-a creat o alianță inexpugnabilă a teatrului, căci Emil Boroghină este posedat de un foc interior, de o credință puternică de a se pune în slujba celorlalți, mai întâi în calitatea să de director al teatrului craiovean, încă din 1988, până în prezent. Apoi, sub semnul sacrificiului mai puțin vizibil, dicibil, care rămâne revenirea sa, la senectute, în fața publicului.

Acum, de pe scenă, se întâmplă un miracol: Emil Boroghină, recitând câte 90 de minute, în spectacole tematice din universul liric românesc și universal. Azi, când pare singurul care a aflat taina lor, redând magia către cei aleși și neștiutori, dincolo de prezentul amețitor. Mâine, în demersul sau unic în peisajul teatral românesc, în calitatea de Societar de onoare al Teatrului Național „Marin Sorescu”, acela de a lăsa posterității un dar inspirat de faptul că în Europa există de mai mult timp câteva astfel de teatre, precum Maison de la Poésie din Paris sau Teatrul Poème din Bruxelles. Astfel, conceptul Teatrului Poesis, lansat în data de 25 septembrie, la Craiova, respectiv 30 septembrie, la București, se naște la întâlnirea artelor, a vizualului cu auditivul, oferind, deja, spectatorilor o experiență culturală sacră, de Renaștere.

Peste toți cei de azi ca valoare artistică și alături de les monstres sacres, apărut târziu în recitările publice, Emil Boroghină creează, alături de regizoarea Alina Hiristea, o punte cu Poezia adevărată, lăuntrică. O întâlnire magistrală cu teatrul ab origine, care aduce oamenii aproape, în context alienant, de îndepărtare. Ferici sunt aceia care au ascultat, la teatrul Nottara, poemul divin Cântarea Cântărilor, la care s-au adăugat armonios sonetele lumii, din Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare și Eminescu. Emil Boroghină, intrat recent în cea de-a opta decadă a vieții, a deschis, vocal și vizual, porți către credințe ce azi par impure, solitare.

El mă sărută din sărutările gurii sale

căci mai bună-i iubirea ta decât vinul.

O, mirosul mirurilor tale câte e de bun!

Mir înviorător este numele tău

de aceea te iubesc fecioarele.

Cântarea Cântărilor, la fel ca celelalte incursiuni din seria Poesis – cu spectacole de recitare din Ovidiu și Eminescu (De la Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin, la Mihai Eminescu, luceafărul din ţara mioriţei), din folclorul local (Cântecul vârstelor), din poeții neamului (Sunt suflet în sufletul neamului meu. Limba română este patria mea), din Treptele Unirii, ori Shakespeare – rămâne un spectacol-trăire pe care ar trebui să îl vadă toți actorii ce cred despre sine că sunt la apogeu, că știu taine. Aici, tuturor le vor cădea măștile, iar cu puțin curaj și îngăduință, li se vor oferi daruri inconturnabile. Ideile izvorâte din caietul-program sintetizează perfect nu doar opera biblică Cântarea Cântărilor, ci, în subsidiar, portretul uman și artistic al lui Emil Boroghină.

Nemântuit – încă – şi pătimaş îndrăgostit de poezie, slujite cu un rar devotament de peste şase decenii, provocator, cum a rămas, Emil Boroghină propune, acum, un fel de pariu cu un substrat de sfidare a memoriei noastre suferinde sub asediul unui ev marcat de o generalizată liberalizare a superficialităţii şi cancanului mediatic. Pariul subînscrie o interogaţie, cu substrat retoric, anume dacă, în paradigma atâtor dezavuări, sub pretextul derobării de marile lecţii ale tradiţiei, Poezia mai este şi în ce fel posibilă. Şi cum mai poate fi autentificat un astfel de test orgolios dacă nu asociind-o, mai ales sub semnul uneia dintre speciile sale cele mai exigente, sonetul, Iubirii.

Gândit astfel, spectacolul propune un parcurs oarecum singular de la neobişnuitele versuri ale „Cântării cântărilor”, cu senzualismul lor amoros integrat, cu un gust încă misterios, Sfintei Scripturi, trecând prin Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare şi sfârşind cu Eminescu. Un ceas şi ceva de flux al unei recitări cu o impedanţă în aparenţă egală întreţin atenţia la acelaşi palier de acuitate.

(George Popescu Cuvântul libertăţii, 16 martie 2015)

Cei necunoscuți sunt cei mai buni, se pare. De pildă, Sir Laurence Olivier rămâne în conștiința mondială cel mai mare actor, dar cine îl mai știe pe Paul Scofield, considerat genial și peste măsură de talentat? În același raport de uitare-valoare se află și imensul actor Emil Boroghină, actor cum nu a existat vreodată, în sensul mistic și grecesc al izvorului artei dramatice, illo tempore… El însuși declara că „toată viața mea am trăit sub steaua lui Radu Beligan, mentorul meu, dumnezeul meu, un model de intelectual și, în plus, un model de director.”

George Banu, prietenul său și hermeneut al teatrului mondial, identifica la Emil Boroghină nuanțe ce merită redate aici, ca într-o ultima tușă de culoare ce rotunjește un portret uman bine ponderat și aureolat de trăirea în Frumos și Lumină:

La Emil Boroghină ceea ce captivează e o sonoritate de violoncel, căci el se exprimă prudent, fără contrastele cultivate de Caramitru: în spatele versurilor identificăm discreția subtil modulată a unui interpret ce se expune în toată umanitatea sa ! Recitalul e și o radiografie afectivă.

George Banu

Publicat în Cultură, TeatruRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *