Alchimia pandemiei în misiunea isihastă. „Cumplit de frica morții murim” (Ps. 48)

Una dintre cererile rostite la sfințirea templului ridicat de Solomon în Ierusalim sună astfel: „De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepsește, sau vreo boală molipsitoare, sau foamete, și noi vom sta înaintea templului acesta și înaintea feței Tale – căci numele Tău este în templul acesta – și vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculți și să ne izbăvești’ (II Paralipomena 20:9).

 Izbăvirea de boală a fost considerată dintotdeauna apanajul puterii dumnezeiești. În „atotputernicia” care a invadat ca un delir lumea noastră modernă, a fi puși acum (paradoxal, din cauza unui microorganism), în situația de a conștientiza limitele posibilităților noastre, pare ceva de neconceput. Este o experiență inedită, care implică societatea în plinătatea sa, dar și omul în întreaga lui complexitate: cu emoțiile, cu sentimentele, cu relațiile și cu credința sa personală. Cu alte cuvinte, întrebările care apar sunt atât de natură științifică, cât și existențială, interpelându-ne credința într-un Dumnezeu Creator. Dacă libertatea cunoașterii este primită pentru desăvârșirea ființei noastre, dacă aceasta este motivația fiecărei clipe de viețuire, atunci talanții oricui vor rodi în acord cu voința celui care ni i-a dăruit. Abaterile (de exemplu, această pandemie) sunt pentru a ne înțelege rostul și că esențele date omului dintru început sunt, de fapt, vindecătoare.  

 Răul ca numitor comun al științei și al religiei

Aflate dintotdeauna la poli opuși, știința și credința dezvoltă în permanență un soi de relație, având răul ca numitor comun (a cărui prezență în lume nu poate fi înțeleasă încă pe deplin) și care este interpretat în forme diferite, specifice fiecăruia dintre cele două domenii.

Oamenii de știință explică, pe baza teoriei evoluției, că lumea se află într-un continuu proces evolutiv; lumea este imperfectă (ca urmare a existenței răului). Afecțiunile și bolile au afectat omenirea încă din primele sale zile. Natura, acest meșter neobosit, prin multiple încercări (nu de puține ori eșuate) continuă să o finiseze, în speranța că o va aduce, într-un final, la stadiul de capodoperă. Ca urmare, epidemiile înregistrate de-a lungul istoriei, calamitățile naturale ridică întrebări asupra sensului unui rău fizic cauzat de anumite procese ale naturii din care facem parte. În paralel cu natura, omul își dezvoltă propriul sistem de perfectare; după ce comerțul și comunitățile agrare s-au dezvoltat, răspândirea acestor boli infecțioase a crescut dramatic. Comerțul larg răspândit a creat noi oportunități pentru interacțiunile umane și animale care au stimulat astfel de epidemii. Malaria, tuberculoza, lepra, gripa, variola și altele au apărut pentru prima dată în perioada dezvoltării comerțului. Cu cât oamenii au devenit mai civilizați – orașe mai mari, cu rute comerciale mai exotice și cu un contact crescut cu diferite populații de oameni, animale și ecosisteme – cu atât mai probabil vor apărea pandemii. Nu de puține ori, în cazul evoluționiștilor, neexistând un dușman concret care să poată fi înfruntat, foarte repede se poate ajunge la concluzia că Dumnezeu este vinovat.

 Cine este vinovat de răul nostru? Dumnezeu sau diavolul?

Abordând subiectul din punct de vedere religios, boala sau cu atât mai mult o pandemie, sunt aproape sinonime cu răul. Pe de altă parte, răspunsurile oferite de tradiția creștină de-a lungul veacurilor, au fost diferite, depinzând de cultura specifică diferitelor perioade istorice. Vechiul Testament pomenește despre cele zece urgii care au lovit pământul, interpretate ca fiind pedepse divine (apa plină de sânge, invazia lăcustelor şi a broaştelor, moartea pruncilor Egiptului). În același timp, în Psalmi ni se prezintă îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului: „Și i-a scos pe ei cu argint și cu aur și nu era în semințiile lor bolnav” (Psalmi 104:36). Sfinții Părinți au interpretat ieșirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat un sălaș al răului și al patimilor. Așadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curățirii de păcate, al nevinovăției și purității, dacă îl contrastăm cu bolile și pedepsele teribile de pe urma cărora au avut de suferit egiptenii.

Hristos declamă însă asemenea soluții: „Au venit unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El le-a răspuns: credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă pocăiți, cu toții veți pieri la fel. Sau credeți că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloea și i-au ucis erau mai vinovați decât toți ceilalți care locuiau în Ierusalim? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă pocăiți, cu toții veți pieri la fel” (Luca 13, 1-5).

Deci nu este vorba despre a accepta o cantitate de rău pentru a dobândi o cantitate mai mare de bine, ci de a accepta trecerea prin ceea ce, limitați fiind, noi vedem ca fiind rău. Știm că bine este ceea ce duce spre un scop de mântuire, iar rău este ceea ce împiedică realizarea ei. În sfânta Scriptură îl regăsim pe dreptul Iov într-o poveste biblică foarte bine cunoscută în care el rezistă suferinței și ajunge să fie surprins de măreția lui Dumnezeu, care întrece oricenchipuire!

Particularizând relația monahului cu credința și cu biserica, în contextul acestui virus (cel mai mediatizat din câte a cunoscut omenirea), ar fi potrivit să enunțăm pe scurt ideea că monahismul este slava Bisericii, iar monahii, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa, constituie coama trupului Bisericii, cu adevărat podoabă a capului, pentru că monahii, la fel ca firele părului, sunt morți pentru lume și strălucesc și iradiază lumina lui Hristos. Viața monahală este cu adevărat viața profetică, apostolică și martirică. Citind faptele Apostolilor și Epistolele acestora, ne încredințăm de faptul că primii creștini, urmași ai cetei Apostolilor, trăiau în rugăciune, viață comună, insuflare, sărăcie de bunăvoie, așteptând venirea Împărăției lui Dumnezeu, pe care o trăiau ca pe o arvună duhovnicească. În vremea persecuțiilor, creștinii trăiau intens, întru insuflarea lui Dumnezeu, coborând până întru cele mai de jos ale pământului – în catacombe – pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Firește, nu trăiau autonom, ci erau în legătură cu clericii și cu episcopii lor, dar și cu mai-marii orașelor, ai satelor, ai țărilor. Aceștia din urmă, înaintea oricărei decizii capitale, mergeau la mănăstiri, în munți, își cercetau duhovnicul, se sfătuiau și primeau binecuvântare. Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt, care a devenit de-a lungul veacurilor un luminos simbol al nețărmuritei dragoste de țară și de biserica străbună, este un exemplu în acest sens: întruchipare a curajului oștenilor, a credinței poporului de pe meleagurile moldave, voință neclintită în fața primejdiilor ce îi amenințau poporul, gândire înaltă de strateg și de adevărat creștin pusă în slujba apărării și integrității independenței vetrei și bisericii, încrezător fără de margini în capacitatea de luptă a poporului și în puterea credinței ortodoxe.

Sunt doar câteva dintre atributele pline de elogiu care ilustrează chipul și personalitatea lui Ștefan cel Mare, intrat în conștiința poporului nostru ca simbol al neînfricării și al spiritului de jertfă în apărarea libertății și credinței străbune. Însă nu trebuie să uităm că părintele Daniil Sihastru i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Este doar un model de conlucrare între cei care ocârmuiesc și Biserică.

În ce privește bolile, acestea sunt omniprezente în istoria umanității. Nu e om care să nu se îmbolnăvească în cursul vieții sale. Explicate cât mai simplu cu putință, epidemiile sunt boli deosebit de contagioase care se răspândesc rapid în rândul populației. Pandemia cauzată de coronavirus a produs (continuă să producă) teama față de îmbolnăvire și teama față de moarte, cum spune PF Daniel.

Conspirație sau drept la liberă exprimare?

Vreau să accentuez asta: este o infecție, nu o pandemie”[1]

Nu cred că există locuitor al planetei care, în ultimele luni, să nu fi simţit sau măcar să nu fi descoperit în jurul său, frica dezlănţuită (dacă tocmai pomeneam, mai sus, despre Ștefan cel Mare, ca simbol al neînfricării…). Nu cred că există pământean care să nu fi fost marcat de dispariţia ultimului său refugiu – speranţa. Consecinţele acestei situaţii stranii, devastatoare pentru generaţia actuală şi întunecate pentru generaţia ce vine, sunt abia bănuite. Surprinzător, deşi ne declarăm cu toţii preocupaţi de sănătatea fizică şi mentală a cetăţeanului îngrozit, urmările reale ale pandemiei, în toată complexitatea lor, n-au fost studiate în profunzime. Nu știm cauze, nu știm remedii, nu știm practic nimic. Plutim, încă, în oceanul incertitudinii. Oare nu este asta o atmosferă specifică războaielor? Când, în loc de solidaritate, la care teoretic facem apel cu toții, noi practicăm distanțarea socială (care nu se identifică în niciun caz cu distanța fizică)? Distanțarea socială conduce la izolare, la singurătatea care vine cu toată pleiada ei de afecțiuni, pornind de la anxietate, depresie, suspiciune, atacuri de panică, răzbunare, în oricine vedem un dușman etc.

„Această epidemie nu este una de virus, ci este o epidemie de teamă imensă și stres[2]. Avem cu adevărat informații exacte – vorbim despre o pandemie sau despre o infecție? Virusul chiar ucide oameni? Dacă da, cum sunt afectate de coronavirus diferitele organe și sisteme din corpul uman? Au fost mai mulți participanți din Italia, Spania, Germania, Suedia, iar principala întrebare a fost: ce se întâmplă cu infecția cu coronavirus – nu cu pandemia. Vreau să accentuez asta: este o infecție, nu o pandemie. Principala concluzie a fost că autopsiile efectuate în Germania, Italia, Spania, Franța și Suedia au concluzionat că virusul NU este mortal”.

IPS Petru, Ep. de Nisporeni, afirmă în același context: Dispoziția de a interzice Sfânta Împărtășanie contravine Constituției Republicii Moldova, Drepturilor Omului și Dreptului la desfășurarea liberă a Bisericii. Această poziție o considerăm a face parte dintr-o dictatură antihristică. Și nu exagerăm cu nimic, atunci când spunem că este o dictatură, pentru că, a intra brutal în Familia Bisericii este o violare a Sacrului; este un genocid spiritual prin care omorâți sufletul poporului drept credincios; atacați seva, esența neamului nostru, care este Hristos Euharistic, Sfânta Împărtășanie. Observăm la voi un spirit post-umanist, în care vreți să reduceți omul la un animal dresat care să execute comenzile, vreți să alungați Biserica din societate și atunci atacați esența Ei – Sfânta Împărtășanie și tradițiile Ei în parte[3].

Astăzi, în plină campanie electorală a SUA, Donald Trump exclamă: „Nu lăsaţi virusul să vă domine. Nu vă temeţi de el. O să îl învingeţi. Avem cel mai bun echipament medical. Avem cele mai bune medicamente, toate dezvoltate recent. M-am simţit minunat, mai bine decât m-am simţit de multă vreme încoace, mai bine ca acum 20 de ani. Eu am biruit virusul, puteţi şi voi![4]

Așadar, mass-media contribuie din plin la diseminarea unor informații/cunoștințe menite să instaureze teama și incertitudinea, folosind inclusiv manevrarea unor simboluri care să fie sădite adânc în mintea cititorului. Simboluri care se adresează direct subconștientului nostru, pentru a ne influența mințile fără ca noi să fim conștienți de acest proces. Este unul dintre motivele pentru care scriitorul american Michael Hoffman afirmă explicit: „Prelucrarea alchimică a oamenilor se realizează cu recuzită de timp și spațiu: ce se întâmplă ritualic într-o serie de locuri semnificative poate modifica realitatea”.

Care este adevărul? Cum oprim această scindare a populației? În ce temei pe unii îi numim conspiraționiști, iar pe ceilalți nu? Dacă e conspirație, de cine e inspirată, atâta vreme cât îndeamnă la curaj și speranță? Dacă închiderea în case este de la Dumnezeu, din purtare de grijă față de oameni, de ce atâta suferință? De ce atâta inducere a fricii de moarte, când una din menirea creștinismului, a celor care invocă apărarea drepturilor omului în general, caută să pună cetățenii acestei lumi într-o lumină a demnității morții, fiecare clipă a vieții fiind o pregătire pentru aceasta?

Iar această pregătire se face prin comuniune între semeni, prin dragoste unul față de altul, prin împărtășirea deopotrivă a suferințelor și a bucuriilor, prin primirea Sfintelor Taine, în particular, referindu-ne la Biserica noastră Ortodoxă. Cât de mult suferim când cei dragi nouă pleacă din această viață „neîmpărtășiți?” Iar acum, acest lucru pare să ne fie impus…

„Cumplit de frica morții murim” (Ps. 48). Frica și anxietatea sunt la fel de contagioase ca virusul

Nu este vorba despre conspirație sau critică. Ci noi, ca monahi, dată-ne fiind misiunea de rugători, mai cu seamă în vreme de restriște, descoperim în rânduiala Bisericii la vreme de boli molipsitoare, una din rugăciunile alcătuite de Sfântul Patriarh Filotei al Constantinopolului[5] care relevă foarte clar acest aspect:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, izvorul cel nesecat al îndurărilor, noianul cel nepătruns al iubirii de oameni, adâncul cel nemăsurat al îndelungatei răbdări și al bunătății, Care aduci multe feluri de bătăi și de răni asupra neamului omenesc spre folosul lui, prin marea Ta iubire de oameni, pentru ca neînfrânarea și pornirea noastră spre păcat, fiind stăpânite ca de un râu de frica Ta cea dumnezeiască, să nu se pornească împotriva chipului cel dumnezeiesc, nici să batjocorească firea cea aleasă a sufletului nostru, oprește, Te rugăm, această armă ascuțită și neașteptată a morții, adusă asupra firii noastre, ca să nu ne împuținezi mai mult decât pe toate neamurile, nici să ne dai spre batjocură vrăjmașilor celor care lucrează cu mintea și a celor care lucrează cu simțurile. S-au pustiit cetățile, s-au stricat târgurile; praznicele cele sfințite și slujbele și frumusețea cântărilor dumnezeiești, în bună partea, au tăcut. Case frumoase și mari cum zice Scriptura, au pierit și nu este cine să locuiască în ele. Frică și cutremur au venit peste noi și negura întunecată a acestei morți înfricoșătoare ne-a acoperit pe toți. Nu apucăm, Stăpâne, noi, rudele, să jelim pe cei răposați, precum este obiceiul (…). Nu ne mai încredem în noi înșine bănuind fiecare din nou că are în sine semnul și rana morții și, înainte de moarte, cumplit de frica morții murim.

Aceasta este răsplata răutății noastre…[6]  

„Viața fără Hristos moarte este, câtă vreme moartea pentru El înseamnă viață, nicidecum moarte”, a rostit Sfântul Zenovie, forțat să aleagă între viața lui și lepădarea de Hristos, în timpul persecuțiilor anticreștine.

Rugăciunea Sfântului Patriarh Filotei al Constantinopolului este practic o oglindire fidelă a plânsului Psalmilor:

1.

Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume:

2.

Pământenii şi fiii oamenilor, împreună bogatul şi săracul.

3.

Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.

4.

Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu.

5.

Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?

6.

Ei se încred în puterea lor şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă.

7.

Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare,

8.

Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face,

9.

Ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea.

10.

Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor.

11.

Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor.[7]

Este un alt mod de a spune că frica și anxietatea sunt la fel de contagioase ca și virusul[8]. Teama, care este de la diavol, poate fi chiar mai rea decât boala. Prelungirea acesteia, în termeni incerți (nu se cunoaște sursa, nu i se descoperă antidotul etc.) este tot o amprentă a celui rău.

Un sondaj efectuat la sfârşitul lunii martie 2020 a scos în evidenţă că 45% dintre cei intervievaţi simt că „neliniştea şi stresul în legătură cu coronavirus are un efect negativ asupra sănătăţii lor mentale”, iar 19% au declarat că „acest impact este unul major”. Se întâmpla acum patru luni! Acum, comparate cu realitatea de azi, cifrele acestea ar părea insignifiante.

Noi, ca naţiune, suntem într-o situaţie complet diferită de oricare alta cu care ne-am confruntat anterior (…). Moartea a devenit  o realitate mai prezentă ca niciodată înainte şi există atât de multă incertitudine încât o simte toată lumea”.

Apanajul puterii dumnezeiești

Asemenea dreptului Iov, starea în care ne aflăm în prezent ne determină să reflectăm mai mult la importanța vieții și a sănătății noastre. Tradiția creștină ne-a învățat ca, întâi de toate, să avem grijă de om și astfel au fost înființate spitalele în orice colț al pământului, în orice timp al vremilor noastre, de la începutul secolelor. Această atitudine izvorăște din solidaritatea și dragostea față de aproapele, care în alte cuvinte poate fi interpretată drept rugăciune.  

Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare, în general, ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia” (Epistola 189, 1). Mai înainte, Sfântul Zenovie (284-305), de profesie medic, este cunoscut ca fiind descoperitorul cancerului de sân și vindecător al acestuia.

Deci nu disperarea sau resemnarea se constituie în soluții ale momentului, ci atitudinea cu adevărat creștină este aceea de luptă și speranță. Ne amintim cu toții pilda lui Iisus, când aflându-se în prezența unui orb, ucenicii l-au întrebat: „Cine a păcătuit, acest om sau părinții lui?” „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui”, a răspuns Mântuitorul. „El s-a născut astfel pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 1-3)”. Cu alte cuvinte, pedeapsa nu mai corespunde neapărat ideii de rău. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne trimite pedepse pentru răutatea noastră, pentru păcatele noastre sub formă de pandemii.

Dimpotrivă, El a creat toate bune (cf. Cartea Facerii, cap. 1). Mai mult, Dumnezeu și-a încredințat întreaga creație în grija omului, care trebuie să se folosească de ea și s-o stăpânească. Însă înțelept! Și ceea ce omul nu trebuie să uite este că nu el este creatorul a ceea ce i s-a dat spre stăpânire, ci Dumnezeu. Și atunci, parcă miracolul în cazul acestei pandemii nu ar mai fi vindecarea de această boală infecțioasă, ci conștientizarea (ne)putințelor noastre.

Un microorganism face acum legea într-o societate aflată în plin progres al tehnologiei, al medicinei, al previziunilor pentru viitor. Un virus ne-a îngenuncheat alertându-ne că viața noastră, după întâlnirea cu el, nu va mai fi niciodată la fel. Un corp microscopic produce haos și teamă; ne readuce[9] la conștientizarea fragilității și a precarității noastre, adică a stării noastre de rugăciune (prex în limba latină înseamnă rugăciune).

Cu alte cuvinte, suntem readuși la normal cu ajutorul rugăciunii, prin care să implorăm harul lui Dumnezeu.

 Monahismul și boala

Ce să faceţi când sunteți bolnavi cu trupul? a fost întrebat Sfântul Teofan Zăvorâtul. Răspunde astfel la această întrebare[10]: răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu; dacă aţi fi fost sănătos, dacă v-aţi fi hotărât să vă daţi osteneala pentru mântuirea dumneavoastră, aţi fi fost nevoit să ţineţi posturi aspre, să faceţi privegheri, rugăciuni lungi, să staţi la slujbele bisericeşti de obşte şi încă alte lucruri anevoioase să întreprindeţi. Acum însă, în loc de toate acestea, vi se socoteşte răbdarea sănătaţii şubrede. Răbdaţi, deci, şi de nimic nu vă tulburaţi. Atâta doar: să ţineţi sufletul în starea cuviincioasă. Partea duhovnicească vă e întreagă. Ca atare, cu ea trebuie să slujiţi lui Dumnezeu întru toată deplinătatea: să vă trezviţi şi să privegheaţi să aveţi duh înfrânt şi smerit, să petreceţi în rugăciune (a minţii şi a inimii, în a-L avea pe Domnul pururea înainte), să alungaţi gândurile, să hrăniţi smerenia, să nu osândiţi, să vă bucuraţi cu cei ce se bucură, să vă necăjiţi cu cei necăjiţi, să vă aduceţi aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii, şi toate cele de acest fel… Iată-vă mântuirea! Iar cât priveşte cele ce mi-aţi scris despre mâncare şi băutură, cu ele nu e nicio împiedicare dacă totul este întrebuinţat cu măsură. Mântuiţi-vă!

Bolile, epidemiile sunt recurente și ciclice în istoria umanității. Desigur, ceea ce trăim acum e inedit. Deoarece, dacă am participat „în direct” până acum la revoluții, la dărâmări de ziduri, la invazii armate, acum „pentru prima dată în istoria omenirii vorbim despre o pandemie comunicată în direct. Avem de-a face cu un virus ce se răspândește simultan în toate colțurile lumii, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În secolul XVII, ciumei i-au trebuit decenii ca să ajungă dintr-o țară în alta. Este consemnată revenirea ei în 1629 la Paris, în 1665 la Londra, la Marsilia în 1720, unde a decimat jumătate din numărul populației, iar la Toulon, mai mult de două treimi”[11]. Trăim sub imperativul măştii chirurgicale şi ne simţim ca şi cum o operaţie complicată ar fi efectuată pe creierul şi mai ales pe psihicul nostru.

 Sfintele Taine și pandemia. Sfânta Împărtășanie în izolare

Privitor la lipsirea de Împărtășanie se pot spune mai multe lucruri. Cei care sunt obișnuiți să se împărtășească săptămânal (sau mai des) și primesc puteri înnoite pentru viața lor suferă mult în această situație.

Sfânta Maria Egipteanca, pe care o sărbătorim în a cincea duminică a Postului Mare nu s-a împărtășit decât o dată în viața sa, chiar înainte de moarte. În mărturiile despre viața ei, este menționat obiceiul ca monahii care trăiau în obște să se retragă singuratici în pustie, la începutul Postului Mare și să nu revină în mănăstire decât în Joia Mare, pentru a se împărtăși. Se mai poate spune că Părinții care trăiau în pustie se împărtășeau cel mult o dată pe an. Noi suntem acum supuși la aceeași vitregire de Împărtășanie și putem astfel, datorită izolării în apartamentul nostru (care a devenit pentru mulți, în lumea noastră, necontenit în agitație și în ocupații exterioare, la fel de auster ca și un pustiu), să împărtășim un pic experiența lor. Monahii din spațiul românesc au avut dintotdeauna un rol deosebit de important în desfășurările istorice din Țările Române. Activitatea misionar-creștină a acestora era în strânsă legătură cu viața comunităților locale și teritoriale, o împărtășeau pe aceasta, împreună duceau greul și învingeau dificultățile și vicisitudinile care au planat asupra arealului românesc în diferite perioade istorice[12]. Timpurile s-au schimbat; călugării s-au retras, rugându-se, tocmai pentru a fi mai mult alături de noi. Neinvazivi, discreți, nu transmit niciun sentiment de încorsetare sau îndatorare, nu impun nici măcar binele, darmite punctele lor de vedere, nu creează dependenţe maladive. Deci dau dovadă de adevărate coordonate ale nobleţei lăuntrice. Bunătatea sfinţilor pune în valoare tot ceea ce este mai demn şi frumos din sufletul omului. Lucrarea lor afirmă libertatea noastră şi de aceea, aşa cum se spune în slujbe, avem îndrăznire către ei. Astfel, se poate spune cu suficientă convingere că lângă sufletul înglodat în mocirla patimilor, tu, ca fiinţă înzestrată cu libertate, nu ai puterea de a te simţi liber, pentru că patimile înseamnă privare de libertate. De peste tot te înăbuşă inhibiţia, crisparea şi blocajul, atunci când eşti în compania celui pătimaş.

Respectul vieții constituie principiul cel mai des invocat, ca o justificare a normelor morale, a regulilor de drept, a politicii sociale și a drepturilor omului[13]. Acest principiu își are originile din timpuri străvechi, în religiile orientale (în special hinduse), în tradiția iudeo-creștină, precum și în jurământul lui Hipocrate. Nu și-a pierdut însă importanța atunci când morala și dreptul s-au detașat de religie. Este un principiu care exprimă faptul că viața (a omului, în mod particular) are o valoare inestimabilă, de aceea trebuie apărată și protejată, recunoscându-i-se astfel caracterul ei sacru.

Sfintele Scripturi ne spun că viața și sănătatea oamenilor sunt daruri ale lui Dumnezeu, însă aceste daruri trebuie păstrate. Trebuie cultivate cu responsabilitate. Ceea ce trăim prin această pandemie poate fi înțeles și ca un test. O verificare a stării spirituale a oamenilor, mai ales ca intensitate a iubirii lor față de Dumnezeu și față de semeni[14]. Rugăciunea devine izvor spiritual de pace și speranță, iar solidaritatea spirituală și materială cu cei aflați în suferință este izvor de curaj și de bucurie.

Rugăciunea către Dumnezeu Vindecătorul, izvor de tămăduiri ale sufletelor și trupurilor noastre, mijlocitori fiindu-ne Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și toți sfinții Bisericii noastre, este menită să ne întărească credința, să ne înmulțească iubirea față de Dumnezeu și față de semeni și să ne dăruiască speranța că vom trece prin această încercare cu ajutorul lui.

[1] Dr. Stoian Alexov, președintele Asociației Bulgare de Anatomopatologie.

[2] Idem, într-un interviu luat de Dr. Stoycho Katsarov, președinte al Centrului pentru protecția drepturilor cetățenilor, în urma participării la un webinar internațional pe tema: Infecția cu coronavirus și punctul de vedere al patologilor din diferite țări din Europa.

[3] IPS Petru, Episcop de Nisporeni și Ungheni, al Bisericii Ortodoxe a Republicii Moldova, în contextul epidemiei de coronavirus, dezbate hotărârea nr. 13 a Comisiei Naționale Extraordinare de Sănătate Publică privind restricționarea tainei Sfintei Împărtășanii și alte decizii, precum termoscanarea care, în opnia sa, încalcă toate libertățile umane ale credincioşilor ortodocşi, decizii anticonstituţionale şi lipsite de temei juridic.

[4]https://stirileprotv.ro/stiri/international/donald-trump-declaratii-controversate-dupa-externare-znu-va-temeti-de-coronavirus.html

[5] Sfântul Filotei Kokinos, Patriarhul Constaninopolului, a fost un important apărător al dreptei credințe în timpul „controversei isihaste” de la sec. XIV. Este prăznuit de două ori în timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie și în duminica a cincea din Postul Mare. A participat la „Sinodul Isihast” în Constantinopol, semnând actele acestuia. În 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului, însă după numai un an a fost depus din funcție. În 1346 a fost reinstalat în scaunul patriarhal constantinopolitan.

[6] Molitfelnic, Rânduiala la boli molipsitoare.

[7] Psaltire, Psalmul 48.

[8] Dr. Anna Yusim, psihiatru american.

[9] IPS Aurel Percă, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, Covid, colivia noastră.

[10] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Despre boală.

[11] Doina Azoicăi, Întoarcerea la realitate în vremuri de pandemie.

[12] Monahismul ortodox românesc, Istorie, contribuții și repertorizare.

[13] https://www.romaniatv.net/vasile-astarastoae-sars-cov-2-este-un-virus-care-respecta-recomandarile-autoritatilor-a-lasat-populatia-sa-participe-la-alegeri_539497.html

[14] PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mesaj spiritual în timp de pandemie.

Foto: Francisco Goya, Nebunia fricii

Publicat în Idei, SpiritualitateRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag