Odată cu apariția volumului – Elogiul eșecului. Patru Lecții de Umilință ‒ la Harvard University Press, în ianuarie 2023, Costică Brădățan, profesor la Tech University din Texas și profesor cercetător al Universității Queensland din Australia, introduce o perspectivă surprinzătoare și radicală în gândirea secolului al XXI‑lea, filosofia și psihologia eșecului. Cele două cărți ale profesorului Brădățan, aceasta, apărută la inceputul acestui an, Elogiul eșecului. Patru Lecții de Umilință și A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor (Bloomsbury Academic, 2015; ediție românească la Humanitas, in 2018) merită citite împreună, ca două volume ale acestui veritabil tratat de sublimare a eșecului și a fricii de moarte. Ambele volume sunt pătrunse de o viziune gnostică asupra cosmosului, viața este concepută ca un „cvasi‑neant” (next‑to‑nothingness), „Eșecul ține de esența noastră ca ființe umane”, scrie autorul în Prolog. Autorul își destăinuie admirația față de Cioran și Beckett de la primele pagini ale cărții: „Beckett nu a fost prietenul lui Cioran degeaba… Elogiul eșecului este o carte beckettiană”.
„Mă scald în eșec de când mă știu, provin din România”
Într‑un articol publicat în New York Times, pe 2 ianuarie 2023, care anunța publicarea cărții Elogiul eșecului, profesorul Brădățan mărturisește, „Mă scald în eșec de când mă știu ‒ chiar și înainte de asta… Provin din Romania, o țară la fel de neînsemnată pe cât pare de blestemată, un loc scufundat în eșec de la începutul existenței sale… Eșecul pare să fie pretutindeni: în aerul pe care îl respiră oamenii, în apa pe care o beau, chiar și în limba pe care o vorbesc… experimentul utopic a fost condus de o haită de gangsteri… La școală, disciplina cea mai frecvent predată era arta disonanței cognitive… Odată ce ai trecut prin utopie, ești osândit. Porți neantul utopiei în oase oriunde te‑ai duce”. (New York Times, 2 ianuarie 2023)
Și totuși, profesorul Brădățan demonstrează cu argumente convingătoare că viața privită ca o alunecare în abis poate fi recuperată și reconfigurată de magia sublimă și paradoxală a eșecului. Pentru a‑și convinge cititorii, profesorul Brădățan oferă exemple concrete de personalități celebre ale istoriei și filosofiei care și‑au transformat eșecurile în apoteoze.
Cioran, eșecuri și rătăciri
Dacă în primul volum, autorul se ocupa de filosofi specializați în „îmblânzirea și domesticirea” fricii de moarte, precum Heidegger și Montaigne, în al doilea volum, Costică Brădățan lărgește orizontul cercetării sale hermeneutice la patru tipuri de eșec, cel fizic ilustrat prin biografia exemplară a enigmaticei Simone Weil, eșecul politic întruchipat în destinul lui Mahatma Gandhi, eșecul social desăvârșit încarnat in opera și viața lui Emil Cioran și în final, eșecul biologic al romancierului japonez Yukio Mishima, care și‑a pus capăt vieții printr‑un spectaculos act de seppuku, fiind apoi decapitat în public de discipolii săi samurai. În paralel, sunt prezentate viețile catarilor, calviniștilor și cazul straniu și contradictoriu al lui Seneca pentru a sublinia destinele exemplare evocate în cele patru capitole. Capitolul consacrat lui Cioran fusese publicat într‑o primă variantă ca eseu în Los Angeles Review of Books in 2016. Biografia filosofului franco‑român este prezentată de autor ca un catalog de eșecuri și rătăciri da capo al fine în toate cele trei perioade ale sale, cea românească, germană și franceză. Ceea ce l‑a salvat pe Cioran, subliniază Costică Brădățan, a fost tocmai nonconformismul său, alunecarea sa în abisul decadent și crepuscular al Parisului inter și postbelic și reflecțiile sale asupra condiției asumate de exilat într‑un univers straniu și incomprehensibil.
Farsa macabră a unui zeu pus pe șotii
Cele două volume ale profesorului Brădățan, odată asimilate și puse în practică, promit să stimuleze, în mod paradoxal, pofta de viață și dorința de succes. Volumul publicat in 2015, A muri pentru o idee, ar fi trebuit să se numească Filosofia ca artă de a muri – acesta a fost titlul propus de autor –, dar Editura Bloomsbury a preferat să mute accentul pe cazurile unor filosofi precum Socrate și Giordano Bruno, care au ales să‑și sacrifice viața pentru ideile lor. Lectura volumului ar putea da impresia unei călătorii prin cele nouă cercuri ale infernului lui Dante, dacă nu ar fi presărată cu intermezzouri pline de ironii și sarcasme, care au un efect de distanțare asemănător procedeului utilizat de Bertolt Brecht în piesele sale de teatru. De altfel, postfața, „Să mori de râs”, confirmă viziunea autorului asupra vieții filosofilor ca farsă macabră sau comică în care au fost distribuiți, fără a li se cere permisiunea, de către un zeu pus pe șotii – deus ludens – și, ca atare, singura reacție demnă de un gânditor inteligent este să pufnească în râs înainte de a‑și da ortul popii la porunca Marelui Inchizitor.
În „Introducere” și în capitolul 1, „Filosofia ca automodelare”, autorul prezintă primul personaj al dramei, filosoful, și remarcă paradoxul în care cad filosofii în încercarea de a construi o nouă viziune asupra vieții, când descoperă că filosofia lor se ocupă, de fapt, de problema raportului vieții cu moartea. Primul exemplu este filosoful renascentist Giovanni Pico de la Mirandola care, în manifestul „Orație pentru demnitatea omului”, remarcă faptul că omul este o operă neterminată și este de datoria lui de a finisa ceea ce a început Dumnezeu. „Întrebarea, atunci, este: ≪ Într‑o lume unde nimic nu e cert, un univers fără contururi ferme, cum am putea finaliza proiectul care suntem noi? Față de ce ne vom afirma noi? ≫ Răspunsul: față de moarte. Moartea este întotdeauna certă chiar și în cele mai incerte dintre lumi”, scrie Costică Brădățan spre sfârșitul primului capitol.
În capitolul 2, „Primul strat”, trei filosofi, Montaigne, Heidegger și Paul‑Louis Landsberg, fost student al lui Heidegger, abordează, la nivel abstract, al doilea protagonist al cărții, moartea, „un personaj alunecos, viclean”. Filosofii acceptă faptul că moartea este un eșec inevitabil, dar caută formule pentru ca frica de moarte să nu vicieze viața și să nu ducă la ratare. Landsberg critică răspicat modul de argumentare al fostului său profesor, Martin Heidegger, iar conceptul Sein‑zum‑Tode (ființa‑către‑moarte) îi apare ca o contradicție în termeni, deoarece moartea i se înfățișează ca o intruziune în sfera vieții or viața umană transcende biologia. „Ceea ce ne definește pe noi, nu este mortalitatea noastră, așa cum ar vrea Heidegger să credem, ci setea noastră de absolut. Dacă săpăm suficient de adânc în condiția umană, ceea ce descoperim nu este neantul ci o pulsiune primordială spre auto‑trans‑cendență”. (Landsberg 1936; citat de prof. Brădățan). Astfel, Landsberg se distanțează atât de Montaigne, care voia să îmblânzească moartea invitând‑o ca pe-un oaspete în viața noastră, cât și de Heidegger, care credea că suntem ostatecii morții. Premoniția morții îi apare ca o mare oportunitate de a ne transcende finitudinea, de a ne afirma sinele și unicitatea, de a ne depăși barierele temporale, de a atinge eternitatea prin perfecțiunea actelor noastre și astfel, de a intra în sfera transcendentă.
Landsberg contestă principiul fundamental al metafizicii heideggeriene: „Metafizica nu își are originea în neantul pe care ni‑l revelă angoasa, ci în ființa la care participă Erosul filosofic chiar prin natura sa”. În consecință, în loc să se conformeze societății în care trăiește așa cum a făcut eroul lui Tolstoi din povestirea „Moartea lui Ivan Ilici”, individul însetat de viață și libertate este invitat să urmeze exemplul cavalerului medieval Antonius Block din filmul lui Ingmar Bergman, A șaptea pecete, care, căutat fiind de Moarte după revenirea din cruciade, se încumetă să propună Adversarului o partidă de șah, deși este conștient că va pierde. Viața ca joc de șah cu moartea rămâne imaginea emblematică și bântuitoare a acestei cărți.
În următoarele două capitole, moartea este confruntată, la nivel concret, în cazurile filosofilor Socrate, Giordano Bruno, Hypatia, Thomas More și Jan Patocka. Aceștia sunt filosofii care sunt dispuși să moară pentru ideile lor, ba chiar mai mult, să se dea în spectacol înainte de moarte. Scopul lor? De a intra în memoria mitică a omenirii prin martirajul care le asigură triumful ideilor pentru care s‑au sacrificat în mod spectaculos.
Un arbitru: Sigmund Freud
Rămâne întrebarea, de ce sunt viețile filosofilor atât de primejdioase? Pentru că ideile lor contestă status quo‑ul societăților în care viețuiesc și, ca urmare a nonconformismului lor, se expun oprobriului autorităților inchizitoriale, riscând astfel pedeapsa cu moartea.
În studiul profesorului Brădățan, arbitrul în această dispută între viață și moarte ar putea fi fără îndoială Sigmund Freud care, în studiul Civilizația și neajunsurile ei, s‑a ocupat de cele două pulsiuni fundamentale, Eros și Thanatos, principiul plăcerii, al vieții și principiul morții sau al extincției. În viziunea lui Freud, cele două principii sunt consubstanțiale, deși viața este dominată de principiul plăcerii sau ceea ce Jacques Lacan numea jouissance, ființa este programată genetic să se dezintegreze, să‑și piardă individualitatea și să se întoarcă la stadiul omogen al materiei, elanul vital fiind doar o scurtă evadare din mineralitate.
Dacă acceptăm teoria freudiană, s‑ar putea merge mai departe decât merge acest studiu, afirmându‑se că filosofii‑martiri nu doar se dau în spectacol când aleg moartea, ci acționează dintr‑un impuls autodistructiv, ca răspuns la sadismul autorităților inchizitoriale, care îi condamnă la moarte.
În realitate, nu există o legătură organică între filosofii care explorează moartea la nivel teoretic, precum Montaigne sau Heidegger, și cei care mor pentru ideile lor, precum Socrate sau Giordano Bruno. Cei din prima categorie explorează moartea tocmai pentru a o ține la distanță, pentru a o îmblânzi sau domestici, în timp ce filosofii care acceptă sacrificiul suprem se aruncă singuri cu voluptate în brațele morții pentru a asigura nemurirea ideilor pentru care renunță la viață.
Ideea, vicleană și alunecoasă
Studiul profesorului Brădățan, conceput cu tentă ironică ca un spectacol dramatic în mai multe acte, cu intermezzouri în care se confruntă două personaje, filosoful și moartea, explorează, în al doilea volum, Elogiul eșecului. Patru Lecții de Umilință, câmpul de luptă, acolo unde eșecurile aparente se preschimbă în noi și neașteptate revelații. În timp ce aceste bătălii fac ravagii, al treilea și cel mai important personaj anunțat în titlul primului volum, ideea ‒ pentru care filosofii sunt dispuși să moară, acesta fiind, de fapt, mărul discordiei în această încleștare de forțe ‒ dă la iveală transformări alchimice. Ideea este mai vicleană și alunecoasă decât eșecul și moartea, iar spațiul abstract al ideilor, conceptelor, intuițiilor sau imaginilor oferă refugiul în care gânditorii își pot găsi sanctuar. Cu alte cuvinte, ideile pentru care filosofii sunt dispuși să moară conțin în esența lor sâmburele unor noi și surprinzătoare idei, care le justifică strădaniile și aspirațiile. Ideea se afirmă ca protagonist în volumul al doilea al tratatului, Elogiul eșecului, care continuă tema alunecării în neant și o extinde la eșecul general al ființei umane pe multiple planuri, individual și colectiv, din care cititorii pot extrage efecte terapeutice nebănuite la prima vedere.
Dihotomiile viață‑moarte sau succes‑eșec, explorate de gânditorii citați în acest studiu, au la bază prejudecăți sociale, istorice și religioase, pe care aceștia încearcă să le rezolve apelând la formule terapeutice, care, în ultimă instanță, nu rezistă fluxului istoriei. Soluțiile oferite de Montaigne și Heidegger sunt provizorii și speculative. Pentru Platon, misticii orientali, pentru matematica și fizica modernă viața și moartea fac parte din dimensiuni diferite, iar ideile sau inteligența transcend opozițiile ajungând la o coincidentia oppositorum. La Eliade, accederea la sacru înseamnă ieșirea din curgerea periculoasă a timpului. La Meister Eckhart, ființa și neființa se contopesc în unio mystica. În Yoga lui Patanjali, samadhi transcende toate opozițiile, la fel ca meditația bazată pe wu‑wei în Taoism. Pentru un filosof ca Elias Canetti, de pildă, care, la fel ca Freud, a ales exilul în fața spectrului nazist, moartea este inacceptabilă sub orice formă. Așadar a nu muri pentru idei, a alege calea exilului sau a refugiului într‑un turn de fildeș sau într‑o Castalia ca personajele lui Hermann Hesse pot fi acte la fel de eroice, puse în serviciul ideilor și filosofiei, precum sacrificiul suprem.
Existența ironică, netranscendentală
Deși citează un număr impresionant de filosofi idealiști sau mistici, terapia pe care o propune profesorul Brădățan, în postfața „Să mori de râs”, nu este de natură transcendentală:
„Filosoful se poate astfel găsi singur cu fantasmele sale, prins intre lumea reală, care nu mai este și una ideală, care e prea greu de vândut. Uneori mințile mai aventuroase prefac această viziune de neant într‑un program filosofic cu toate drepturile proprii: adică, un program conform căruia lumea este fundamental ireală, iar existența umană este obscură și fantomatică în esența ei. O formă de existență mai elevată – susține acest tip de filosofare – ar putea fi posibilă, dar noi nu vom avea acces la ea niciodată. Rămânem veșnic izolați de ea. Și, într‑adevăr, dacă un oarecare zeu ne‑a plăsmuit și ne‑a aruncat aici, a făcut‑o probabil în bătaie de joc, doar pentru a se amuza. Faptul că nu suntem decât jucăria lui Dumnezeu este o intuiție veche de când filosofia; chiar Platon spune asta in Legi” (p. 199).
Și atunci, ce‑ți mai rămâne de făcut când îți dai seama că ai fost păcălit și ridiculizat? Să faci haz de necaz, să‑l ironizezi pe creator, să râzi de cel care te‑a luat în derâdere. Ironia are darul de a nu‑i permite morții să contamineze viața cu tenebrele ei și cu dansul ei macabru.
Terapia propusă de Costică Brădățan ne trimite cu gândul la faimosul eseu al lui Henri Bergson, Rasul. Pentru a putea râde, spune Bergson, pentru a descoperi comicul unei situații, trebuie să te afli într‑un spațiu uman, nu poți râde de un peisaj. A doua condiție a râsului este suspendarea emoțiilor, comedia și compasiunea nu sunt compatibile. Pentru că nu știm dacă, într‑adevăr, Creatorul răuvoitor este de sorginte omenească, formula propusă de Costică Brădățan, în postfața cărții, ar putea avea un oarecare efect doar dacă ar fi aplicată ca autoironie, zâmbetul omului care își vede destinul eșuat în oglindă și, în loc să se înspăimânte, pufnește într‑un râs homeric. Maestrul incontestabil al acestui tip de umor absurd este fără îndoială dramaturgul irlandez Samuel Becket, admirat fără rezerve de profesorul Brădățan; personajele celebrei sale piese Așteptandu‑l pe Godot s‑au debarasat de orice iluzie asupra vieții și se amuză de eșecurile sau poticnirile lor și de neputința lor de a mai găsi un rost existenței. Autorul crede că „existența ironică… ar mai putea salva ceva din demnitatea [noastră] în comedia ființei în care am fost distribuiți să jucăm, fără a fi intrebați. Dar acesta este inceputul unei alte povestiri pe care sper că o voi relata altundeva”, o aluzie la următoarea carte a profesorului Brădățan, Împotriva conformismului, reinventarea artei pierdute a cinismului, aflată în fază de lucru, care amplifică subiectele explorate în aceste două volume, revenind la viața și filosofia lui Diogene pentru a sparge totemurile și tabuurile „filosofiei instituționalizate contemporane, schilodită de conformism și osificare doctrinară” (Costică Brădățan, prelegere susținută la a 42‑a ediție a prelegerilor anuale Eunice Belgium, 11 aprilie 2022).
The publication of IN PRAISE OF FAILURE – Four Lessons in Humility – with Harvard University Press in January 2023, enables Costica Bradatan, professor at Tech University in Texas and Honorary Research Professor at Queensland University in Australia, to introduce a novel and radical perspective into the 21st century thought, namely the philosophy and psychology of failure. Professor Bradatan’s two books, DYING FOR IDEAS – The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury Academic – 2015) and IN PRAISE OF FAILURE ought to be read together as two volumes of a work-in-progress, a growing and comprehensive treatise on the sublimation of failure and the fear of death. Both volumes are underpinned by a Gnostic world-view, life is represented as next-to-nothingness, „Failure is essential to what we are as human beings,” writes Costica Bradatan in the Prologue. The author confesses his admiration for Cioran and Beckett on the first pages of the book: “Beckett was not Cioran’s friend for nothing… IN PRAISE OF FAILURE is a Beckettian book.”
In an article published in New York Times on the 2nd of January 2023 which reveals the forthcoming publication of IN PRAISE OF FAILURE, prof Bradatan, confesses, “I’ve been swimming in failure for as long as I can remember – even before that…I come from Romania, a country as insignificant as it seems cursed, a place that has been submerged in failure for as long as it has been in existence. Failure seems to be everywhere: in the air people breathe, in the water they drink, even in the language they speak… The utopian experiment was run largely by a gang of thugs…In school, …the discipline most widely taught was the art of cognitive dissonance…Once in utopia, you are doomed, you carry its nothingness in your bones wherever you go.” (New York Times 02.01.2023)
However, prof Bradatan demonstrates with convincing arguments that life, viewed as a process of drifting into the abyss, can be retrieved and reshaped by the sublime and paradoxical magic of failure. In order to persuade his readers, prof Bradatan offers real-life examples of famous personalities in history and philosophy who transformed their failures into apotheoses. While dealing in the first volume with philosophers specialised in the fear of death like Heidegger and Montaigne, Bradatan widens the horizon of his hermeneutical research in the second volume in order to explain 4 types of failure, the physical type exemplified by the biography of the enigmatic Simone Weil, the political failure embodied by Mahatma Gandhi’s destiny, the consummate social failure incarnated in the work and life of Emil Cioran and finally the biological failure of the Japanese novelist Yukio Mishima who put an end to his life by a spectacular performance of seppuku followed by his public beheading executed by his samurai disciples. In parallel sub-chapters, the Gnostic doctrines of the Cathars and the predestination beliefs of the Calvinists are explained in conjunction with the strange and contradictory case of Seneca in order to emphasize the exemplary destinies described in the four main chapters. The chapter devoted to Cioran had been published in an earlier essay version in The Los Angeles Review of Books in 2016. The biography of the Romanian-French philosopher is presented as a catalogue of failures and embarrassing gaffes from start to finish during all his three periods, Romanian, German and French. What rescued Cioran, Costica Bradatan points out, was precisely his non-conformist attitude, his drifting into the decadent twilight of inter- and post-war Paris and his reflections on the condition of a being exiled in a strange and incomprehensible universe.
The two volumes written by prof Bradatan, once fully taken in and put to work in practice, promise to stimulate, in a paradoxical way, our joie de vivre and craving for success. The volume published in 2015, DYING FOR IDEAS, should have been titled PHILOSOPHY AS THE ART OF DYING – this was the title proposed by the author – but Bloomsbury publishers preferred to shift the emphasis to philosophers like Socrates and Giordano Bruno who elected to sacrifice their lives for their ideas. When reading this volume, one might feel like travelling through the nine circles of Dante’s inferno had it not been for the „intermezzi” wedged in-between, replete with ironies and sarcasms which have a Verfremdungseffekt similar to the technique used by Bertolt Brecht in his theatrical performances. For that matter, the Post-Script „To Die Laughing” confirms the author’s view on philosophers’ lives as a macabre farce or comedy in which they had been cast without being asked for their consent by a sneering God –deus ludens- and as a result, the only reaction worthy of an intelligent thinker is to burst into laughter before kicking the bucket at the behest of the Grand Inquisitor.
In the Introduction and the first chapter, “Philosophy as Self-Fashioning”, the author introduces the first character of the drama, the philosopher, and observes the paradox into which philosophers fall in their attempt to develop a new world-outlook when they find out that their philosophies deal in actual fact with the relationship between life and death. The first example is the Renaissance philosopher Giovanni Pico de la Mirandola who remarks in his manifesto, “Oration to the Dignity of Man”, that humans are unfinished pieces of work and the duty of each human is to complete what had been started by God. “The question, then, is: in a world where nothing is certain, a universe with no firm contours, how can we finish the draft that we are? Against what are we going to assert ourselves? Answer: death. Death is always certain, even in the most uncertain of worlds,” writes prof Bradatan towards the end of the first chapter.
In chapter 2, „The First Layer”, three philosophers, Montaigne, Heidegger and Paul-Louis Landsberg, Heidegger’s former student, deal, at an abstract level, with the second protagonist of the book, death, „an elusive cunning character”. These philosophers accept that death is an inevitable failure but try to find formulas to prevent the fear of death from damaging life and destinies. Landsberg criticises head-on the argumentation framework of his former teacher, Martin Heidegger and his concept Sein-zum-Tode (existence towards death) appears to him as a contradiction in terms because death manifests itself as an intrusion into the reign of life, “but we are much more than biology. What defines us is not our mortality, as Heidegger would want us to think, but a thirst for the absolute. If we dig deep enough into the human condition, what we come across is not nothingness but a primordial drive for self-transcendence” (Landsberg 1936; (41-3) quoted by prof Bradatan. Arguing along these lines, Landsberg distances himself from both Montaigne who wanted to tame death by inviting him as a guest and from Heidegger who believed humans to be the hostages of death. The premonition of death appears to Landsberg as a great opportunity to transcend our finitude, assert our selves and uniqueness, overcome our time barriers and attain eternity through the perfection of actions and thus enter the transcendental sphere. Landsberg disputes the fundamental principle of Heidegger’s metaphysics: “Metaphysics does not have its origin in the nothingness revealed by angst, but in the being into which the philosophical Eros partakes by its very nature” (Landsberg 1936: 41-2; author’s emphasis. Consequently, instead of adjusting to the society in which he lives like Tolstoy’s character in his short-story, “The Death of Ivan Ilych”, the individual thirsty for life and freedom is invited to follow the example of Antonius Block, the mediaeval knight in Ingmar Bergman’s film “The Seventh Seal”, who while being sought by Death after his return from the Crusades dares to challenge the Adversary to a game of chess although he is aware he will lose. Life as a game of chess with Death endures as an emblematic and hauntingly defining image of this book.
In the next two chapters, death is confronted toe-to-toe in the cases of the philosophers Socrates, Giordano Bruno, Hypatia, Thomas More and Jan Patocka. These philosophers are willing to die for their ideas, or go even further and turn their death into a performance. Their aim? To enter the mythical memory of mankind by their martyrdom which insures the triumph of their ideas for which they sacrificed themselves so spectacularly.
The question that demands an answer is why philosophers’ lives are so dangerous. Because their ideas challenge the status quo of the societies in which they live and as a result of their non-conformist attitudes, they open themselves to the opprobrium of the inquisitorial authorities thus risking the death penalty. In professor Bradatan’s research, the arbitration role in this life-and-death dispute could have undoubtedly been taken by Sigmund Freud who, in his book “Civilisation and its Discontents” tackled the two basic drives, Eros and Thanatos, the pleasure or life principle and the death or extinction principle. In Freud’s view, the two principles are consubstantial, although life is dominated by the pleasure principle or what Jacques Lacan called “jouissance”, the individual is genetically programmed to disintegrate, lose his individuality and return to the homogenous state of matter, the élan vitale being just a short escape from the mineral layer. If we accept the Freudian theory, we could go further than this study and assert that martyr-philosophers do not only stage a performance when they choose death, they also act from a self-destructive impulse in response to the sadistic motives of the Inquisitorial authorities that sentence them to death. In reality, there is no direct link between philosophers that explore death at a theoretical level like Montaigne and Heidegger and those who die for their ideas like Socrates and Giordano Bruno. The former category explore death for the specific reason of holding it at a distance by taming and domesticating it while philosophers that accept the ultimate sacrifice throw themselves into the clutches of death gleefully in order to insure the immortality of the ideas for which they give up their lives.
‘Professor Bradatan’s study, ironically set up as a dramatic performance in several acts with “intermezzi” in which two characters are pitched against each other, the philosopher and death, explores in the second volume the battlefield where apparent failures shapeshift into new and unexpected awakenings. While these battles are raging on, the third and most important character introduced in the title of the first volume, the idea for which philosophers are willing to die, which is in fact the bone of contention in this tug-of-war, works its alchemical formulas. The idea is more cunning and slippery than failure and death and the abstract space of ideas, concepts, intuitions or images provides the refuge in which thinkers can find sanctuary. In other words, the ideas for which philosophers are willing to die contain in their essence the kernel of new and surprising ideas that can vindicate their efforts and aspirations. The idea reveals itself as the protagonist of the second volume of the treatise, IN PRAISE OF FAILURE which is a sequel to the topic of drifting into nothingness opening a wider view of the general failure of the human being on multiple levels, individually and collectively, out of which the readers can extract therapeutic effects hard to detect in the first instance.
The dichotomies life-death and success-failure explored by the thinkers quoted in this research are based on social, historical and religious prejudices which they try to resolve by seeking therapeutic formulas which are ultimately unable to withstand the tide of history. The solutions offered by Montaigne and Heidegger are temporary and speculative. For Plato, Oriental mystics, for modern mathematics and physics, life and death belong to different dimensions and ideas or intelligence transcend oppositions and reach a coincidentia oppositorum. In the case of Mircea Eliade’s view, once you enter the sacred, you escape the dangerous flow of time. For Meister Eckhart, being and non-being merge into unio mystica. In Patanjali’s Yoga, samadhi transcends all oppositions and so does meditation based on wu-wei in Taoism. For a philosopher like Elias Canetti, for instance, who chose, as Freud did, exile when faced with the Nazi spectre, death is unacceptable in any form or shape. Therefore, not dying for ideas, choosing the road of exile or refuge in an ivory tower or in a Castalia like Hermann Hesse’s characters in The Glass Bead Game, can be equally heroical acts performed in the service of philosophy as valid as the ultimate sacrifice. Although he quotes an impressive number of idealist and mystic philosophers, the therapy proposed by professor Bradatan in his Post-Script “To Die Laughing”, is not a transcendental one.
“The philosopher can thus find himself alone with his phantasms, caught up between a “real” world that no longer is and an “ideal” one that is too difficult to sell. Sometimes, more adventurous minds turn this vision of emptiness into a philosophical program in its own right: that is, a program according to which the world is fundamentally unreal, and human existence is shadowy and phantasmatic in its nature. A higher form of existence – this line of philosophising goes – may be possible, but we never have access to it. Indeed, if some god created and placed us here, he must have done it in mockery, just for amusement. That we are nothing but God’s plaything is an insight as old as philosophy itself: Plato for one says as much in the Laws.” (p. 199).
In that case what else is to be done when you find out that you have been taken for a fool and ridiculed? To make fun of your troubles, to sneer at your creator, to mock the one who derided you. Irony has the gift of not allowing death to contaminate life with its dark shadows and macabre dance. The therapy proposed by prof Bradatan sends us back to Henri Bergson’s famous essay, “Laughter”. In order to laugh, suggested Bergson, in order to discover the funny side of a situation, you must be in a human space, you cannot laugh at a landscape. The second condition of laughter is the suspension of our emotions, comedy and compassion are not compatible. Since we do not know whether the malevolent Creator is of human origin, the formula proposed by prof Bradatan in the post-script of his book could have some effect only if applied as self-irony, the smile of the man who catches sight of his failed destiny in the mirror and instead of being seized by horror, bursts into laughter. The unquestionable master of this type of absurd humour is undoubtedly the Irish playwright Samuel Beckett, for whom prof Bradatan confesses his unreserved admiration; the characters of his famous play, “Waiting for Godot”, have shed all illusions about life and make fun of their failures, gaffes and their inability to find any meaning to their existence. Costica Bradatan believes that “Ironical existence…can preserve some dignity in the comedy of being in which, unasked, you have been cast to play. But this is the beginning of another story, which I hope to tell elsewhere.” (p.200), a hint at professor Bradatan’s next book, “Against Conformity, Reinventing the Lost Art of Cynicism”, which expands the topics explored in these two volumes by returning to the life and ideas of Diogenes in order to break down the totems and taboos of “today’s institutionalised philosophy crippled by conformity and doctrinal ossification”, (Costica Bradatan – 42nd Annual Eunice Belgum Memorial Lectures – April 11, 2022).
