Interviu cu scriitorul și traducătorul Cristian Fulaș, laureat al Academiei Franceze cu „Medaille de Vermeil, Prix du Rayonnement de la Langue et de la Littérature Françaises“
La o zi (22 iunie) după ce Academia Franceză a anunțat premiul pentru scriitorul și traducătorul Cristian Fulaș, am refăcut în acest interviu legăturile lui Cristian Fulaș cu spațiul francez și am vrut să aflu cât te schimbă, în evoluția de scriitor, un premiu prestigios. Este vorba, în acest interviu acordat în exclusivitate revistei Timpul, despre traducerea din Proust, În căutarea timpului pierdut, realizată pentru Editura Cartier, și despre publicarea și difuzarea, în spațiul de limbă franceză, a romanului Ioșca (ediția românească a apărut la Editura Polirom în 2021). Recent, lui Cristian Fulaș i-a apărut încă un roman la Editura Polirom, Specii.
Când și cum ai aflat de Premiul acordat de Academia Franceză și care este semnificația premiului, pentru tine?
Am aflat în 25 mai, era seară și stăteam la o coadă într-un magazin, a sunat telefonul și am aflat scurt că am primit acest premiu. M-am clătinat puțin, recunosc că m-a copleșit emoția, între timp m-am vindecat și sunt bine, sănătos din nou. Confirmarea premiului, prin anunțul public pe site-ul Academiei Franceze, a fost făcută joi, 22 iunie.
În lumea mea mică orice recunoaștere contează, totuși scriu și traduc în literatura română, un loc foarte mic și lipsit de semnificație. În plus, e prima dată când primesc recunoaștere pentru munca mea de traducător, nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva și nu traduc de ieri, de azi. E totuși ceva și e o frumoasă ironie că a trebuit să primesc recunoaștere din partea Academiei Franceze, aici nu mi s-a oferit. Cum spuneam, în spațiul nostru cultural orice e ceva, orice gest e un fel de gest de sprijin psihologic, pentru că altfel e foarte ușor să începi să îți închipui că lucrurile pe care le faci nu au nicio importanță, pur și simplu muncești și creezi degeaba. Nu mă întreba cum s-a ajuns aici, știu prea puține despre istoria culturii noastre postdecembriste, dar asta e senzația pe care o am.
Știi când e festivitatea? Știi care sunt alte rigori și obligații, pe care să le respecți, la acordarea premiului?
Din câte am înțeles va fi o festivitate în Cupola Academiei Franceze în 5 sau 7 decembrie, voi primi o invitație scrisă, atunci voi ști exact. Cât despre rigori și obligații, da, aici e partea ciudată, cred că va trebui totuși să mă îmbrac în ceva ce ar trebui să semene a costum, în orice caz în sacou, lucru care nu-mi e tocmai la îndemână. Am o întreagă filosofie care mă ține departe de cuvântul elită, iar sacoul, costumul, morga asociată acestor elemente de vestimentație sunt pentru mine simboluri ale căderii în „codul vestimentar”, în „haina îl face pe om”. Le detest, dar ca excepție le port și eu, numai că atunci când o fac mă mișc ciudat și am senzația că mă port straniu, că nu mă încap hainele și dintr-odată lumea din jur se lovește de mine și-și dă coate și râde. Mă rog, apucături de om neobișnuit cu lumea bună.
Ce alte personalități au primit acest premiu, anul acesta?
Am să-i enumăr, e mai simplu:
dna Valentina Hristova (de origine maghiară), dl Bernard Michel, dl Stenio Solinas (Italia), dna Thi Hao Tran (Vietnam). Aș adăuga aici și Premiul pentru Teatru obținut de dna Alexandra Badea – la altă categorie. Cu această ocazie o și felicit, deși nu ne cunoaștem.
Dacă vrei să refaci traseului traducerii tale din Proust. De ce ai dorit sa traduci Proust, unde ești cu traducerea, câte volume au apărut și când vor apărea următoarele?

Intrăm în istorie, traducerea lui Proust a început cu o mică glumă, un mic pariu, s-a transformat într-o muncă teribil de serioasă care, iată, durează din 2019. Am predat editurii primele 6 volume, nădăjduiesc ca anul acesta să închei și volumul 7, Timpul regăsit. Au apărut 4 volume, următoarele 3 vor apărea probabil cu frecvența de până acum, câte un volum la fiecare târg de carte, primăvara și toamna, la Bookfest, respectiv Gaudeamus.
De ce apare traducerea la Chișinău, la Editura Cartier, și cum ai lucrat cu editura?
Traducerea apare la Cartier pentru că în realitate, dincolo de idiosincraziile noastre locale, Editura Cartier e o mare editură. Sunt acolo oameni (Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun), care țin sus ștacheta literaturii și înțeleg foarte bine lucruri care în general scapă în peisajul literar. Să amintim aici fascinanta lor colecție de antologii de poezie contemporană, „Cartier de Colecție“, o uriașă realizare într-un spațiu cultural care altminteri exilează poezia fără nicio ezitare și o transformă încă o dată în Cenușăreasa culturii. Pentru mine e foarte frumos că traducerea lui Proust apare în aceeași colecție, în condiții grafice extraordinare, ca pentru a rămâne în timp.
Anul trecut, ai avut, in franceză, tradus de Florica și Jean-Louis Courriol, romanul Ioșca, la care ai făcut un turneu de lansări in Franța și Belgia. Cât crezi ca a contribuit Ioșca la acordarea Premiului Academiei Franceze?

Efortul doamnei și domnului Courriol rămâne fabulos, în mintea mea a devenit aproape mitic. La fel ca prietenia Domnului Dan Burcea, ca sprijinul Editurii La Peuplade, oameni (în spatele editurilor sunt întotdeauna oameni) care au pariat pe cartea mea și au publicat-o în limba franceză fără sprijinul ICR, pe cheltuiala lor, un lucru foarte rar când vorbim despre literatura română în traducere. Cât despre contribuția acestei traduceri, cred că nu a fost tocmai mică. În lumea asta începi să însemni ceva când devii cunoscut, când diverse elemente din viața și cariera ta se adună la un loc și creează ceea ce și Proust ar fi numit un Nume. Sau un Loc. Devii un Nume, un Loc, unul pe care oamenii și-l aduc aminte mai des decât pe altele, prin asta începi să ai acces și la onoruri, în acest caz, iată, un premiul al Academiei Franceze. Mă îndoiesc că dacă nu aș fi avut un oarecare succes ca scriitor în Franța lucrul acesta s-ar fi întâmplat, deși premiul vine mai ales pentru activitatea mea de traducător. Nu doar al lui Proust, ci și al altora (Stéphane Mallarmé, Mathias Enard, Nicholas Mathieu, Jean-Christophe-Rufin).
Ar trebui să amintesc aici că turneul de prezentare a cărții Ioșca în Franța s-a desfășurat cu sprijinul ICR, e cazul să le mulțumesc, nu e puțin ce au făcut.
Cristian Fulaș, te schimbă un premiu al Academiei Franceze? Voi și vom sta de vorbă, de acum înainte, cu un înfumurat? Mai răspunzi la telefon, mai ieși la o limonadă, îți mai duci câinele in parc sau te vei izola și vom face cerere să te vedem?
Cum bine vedem amândoi, în ultima lună acest premiu nu m-a schimbat. Am rămas același cetățean din Ștefăneștii de Jos (hai să glumim, sunt cel mai mare scriitor și traducător din satul meu).
Și nu, nu cred că pot deveni altceva decât sunt, decât am fost mereu. Trăiesc convins că oamenii se nasc cu un anumit caracter și îl păstrează indiferent de situațiile în care îi aruncă viața, foarte rar am văzut ca vreun om să se schimbe radical, să devină altfel. Iar eu sunt așa cum sunt, dinainte izolat, prea puțin înclinat spre băi de mulțime (nu că mi s-ar oferi așa ceva, hai să nu mințim) și sentimentalisme mondene sau altfel de sentimentalisme. Ca să ducem răspunsul mai departe, telefonul nu-mi suna nici înainte de asta, nu mă căuta aproape nimeni, sunt destul de sigur că nu se va schimba mare lucru. Lumea noastră, lumea literară mai ales, are un talent deosebit când e vorba de marginalizare, de tăcere, de a ignora oamenii care nu intră în categoria „prieteni foarte buni”, „oameni importanți, cu funcție”. Eu voi continua să îmi plimb câinele, eventual putem organiza o scenetă ciudată (cu ședință foto) în care un cetățean din mediul rural își pune la gât o medalie de aur și iese în șlapi și pantaloni scurți să plimbe câinele, ar avea o valoare de document, așa arată lumea ciudaților cărora li se urcă faima la cap, nu crezi?
Putem spune că este și un premiu pentru cultura română?
Sigur că putem spune, cultura română e locul în care se întâmplă aceste traduceri, aceste cărți ale mele. Evident, din poziția mea de marginal ar fi prea mult să spun că însemn ceva pentru cultura mondenă, pentru lumea culturală, cum i se spune, dar iată că în substrat, acolo unde contează, ceea ce fac are reverberații și chiar o anume importanță. Când un autor român primește o distincție, aceasta e și a României. A limbii române, a acestui fel de gândire de sine stătător care e vorbirea noastră, felul nostru de a fi în lume ca oameni vorbitori de limbă română în România. În general „Sălbatici din Est”, cum mai spun în glumă în rarele ocazii când ajung în Occident, în particular și foarte rar oameni de cultură. Eu unul i-aș oferi această medalie și României, dar sunt destul de sigur că nu va fi foarte încântată să o primească din mâinile mele. Îmi vei ierta umorul amar, dar știm amândoi cum stau lucrurile și știm că spun adevărul, orice o mai însemna cuvântul ăsta astăzi.
Te rog să ne recomanzi doi autori – unul de la noi și unul din lumea largă – pe care să-i citim și noi în această vară. Autorul străin poate fi sau poate să nu fie tradus în limba română.
Am să recomand doi autori români, doi oameni noi pe care eu pariez enorm și de care sunt destul de sigur că foarte puțină lume a auzit: dna Daniela Rațiu și dnul George Dumitru, prozatori solizi care au ceva de spus printre platitudinile obișnuite. Poate nu sunt așa de cunoscuți, în cultură drumul cunoașterii trece aproape întotdeauna prin Iadul prieteniei literare și al admirației reciproce, dar valoroși, de citit.
Autorul străin pe care îl recomand e Mathias Enard, un uriaș stilist care spune lucruri esențiale despre relația generală dintre Est și Vest, dintre Occident și Orientul în care noi încă ne situăm.
Interviu realizat de
Ovidiu Șimonca
Un răspuns
Felicitari lui Cristian Fulas pentru performanta de exceptie pe care a realizat-o in lumea literara! E impresionat si emotionant sa vedem ca munca sa este recunoscuta si pe plan international. Suntem mandri si onorati sa contribuim la difuzarea si raspandirea cartilor sale in limba franceza si sa fim parte din aceasta poveste!