Aprilie 2020
Am citit două cărțoaie despre Tolstoi, despre ultima perioadă, despre criza lui spirituală. I-am recitit și jurnalul. Infernul i-a fost domestic, pentru că nu a putut să împace credința lui și valorile lui cu familia (tot a lui). Și nici nu a avut curajul să le despartă. Și în fiecare dimineață l-am visat pe Tolstoi, m-am certat când cu el, băi, dementule, nevastă-ta aia a născut 13 copii, i-a alăptat, pe unii i-a și înmormântat, te-a îngrijit, ți-a copiat textele, s-a ocupat de toate, ce mai contează credința ta pe lângă asta. Dar după aia m-am certat și cu ea, Sofico, nu face pe nebuna, lasă omul în pace, nu-i citi jurnalele, că nu e fair play, e Tolstoi și a scris Război și pace, el le-a scris, orișicât, altul nu ar fi putut. Mă rog, doi nebuni, de fapt, unul un temperamental care încerca să fie blând, cealaltă paranoică, fiecare cu dreptatea lui. Dar uneori, spre sfârșitul somnului, când defulez eu multe, m-am crezut Tolstoi, adică am intrat în mintea lui, am o scuză, visam, și m-am întrebat așa: cum e ca binele în care tu crezi până la capăt să fie răul celorlalți? Și cum faci atunci când e imposibil să le împaci? OK, Tolstoi avea principiul că nu răspunde cu rău la rău, dar asta tot nu rezolvă lucrurile. În fine, acum recitesc povestirile lui din ultima perioadă, de la Sonata Kreutzer încolo, m-am apucat și de Învierea. Și ce constat? Ceea ce știam oricum. E rău pentru un scriitor să aibă convingeri. Să aibă o credință, numai una, să creadă că tot binele lumii și adevărul cel mai adevărat se află într-un singur loc și că numai asta e calea. Când nu scrii e treaba ta pentru ce militezi; când scrii, asta îți va strica inevitabil literatura. Acum, dacă ești un autor de trei parale, nu e mare pierdere. Dar când ai scris Anna Karenina, care acum ți se pare un păcat și crezi că vei mântui lumea cu fabule, cred că lumea mai mult pierde decât câștigă din binele ăla pe care vrei să i-l faci. Asta e pricina pentru care nu mă pot atașa de nici o ideologie și nu cred în soluții universale. Să nu se înțeleagă că mă cred Tolstoi. Eu sunt un biet om conștient că bovarismul e mult peste posibilitățile lui sau cel puțin peste disciplina de care e în stare. Mai e și un defect de caracter: sunt inconstant, nu sunt de acord cu ideile mele, nu cred în convingerile mele. Nu am încredere în ele, sunt primul care le relativizează. Nu pot crede până la capăt în nimic, tot ce nu poate fi contestat nu mă interesează. De-asta ce scriu e uneori schizoid. Observ, în schimb, că mă interesează tot mai mult suferința altora, dar mă irită carierele care se fac în numele ei.
Foto: Zamfira Zamfirescu
