Amintiri cu George Enescu: marea lui iubire și „Oedip”

Prințul modestieï”, cum i se spunea, a fost unul dintre marii interpreți ai lui Bach, considerându-l „pâinea cea de toate zilele”. S-a născut într-un cătun situat între dealurile Dorohoiului, în 9 august 1881, a urmat studiile Conservatorului din Paris (1895–1899) şi ale Conservatorului din Viena (1888–1894). A fost căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu, a zămislit opera vieţii sale, „Oedip”. Genialul George Enescu a murit într-o zi de 4 mai 1955, la Paris.

Așa cum scria eruditul Nicolae Iorga, compozitorul și dirijorul George Enescu s-a ridicat din bunii moldoveni din părțile de sus, pline de trecut și poezie, un copil care a minunat pe cei cunoscători ai unei arte pe care o avea din instinct și a înfiorat strunele viorii cu atingerea sufletului său.

La discursul de recepție de la primirea în Academia Română, în 1933, George Enescu rostea printre altele:

Pentru a lucra continuu, trebuie să fii modest și autocritic la extrem. În ceea ce mă privește, caut să rămân cu sufletul și cu obiceiurile unui veșnic student. Mă întâlnești prin tramvaie, locuiesc și mănânc la Hotel Bratu, pe Calea Griviței, alături de oameni modești. Munca mea necesită o atmosferă simplă. Unde lucrez nu trebuie să fie niciun fel de lux. Mă simt mult mai bine într-un simplu scaun decât într-un fotoliu, prefer o masă goală de brad, nu sufăr în cameră prea multă căldură și am nevoie în mod special de aer, mult aer. Simplitatea mea e o eliberare de necesități materiale. Să-ți creezi cât mai puține necesități, iată filosofia vieții. Sunt pregătit pentru orice nevoi nestabile ale vieții prin care trecem. Eu personal caut întotdeauna să mă conving că onorurile nu mi se adresează chiar mie, ci către o stare de lucruri pe care o reprezint”.

Curtenitor cu cei din jur, George Enescu găsea o vorbă bună pentru aceia care se apropiau de el, iar cei care l-au cunoscut au găsit în marele compozitor și interpret un „frate al oamenilor”. Umanitatea sa caldă era cuceritoare.

Ore trăite cu George Enescu

Era prin 1916, într-o zi de septembrie. Țara trăia un act din drama Primului Război Mondial pe scena istoriei. În București, la Școala Centrală de Fete, era improvizat un spital. Bătălia de la Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) s-a desfășurat între 10 și 24 august 1916, iar înfrângerea era dureroasă. Ambulanţele, camioanele, automobilele, trenurile, căruţele aduceau de la Turtucaia răniții. În școală se opera pe bănci, pe mese, pe lăzi de campanie. Oriunde.

Memorialistul Vintilă Russu-Şirianu povestește în ale sale memorii despre orele trăite cu Enescu. Avea 18 ani, făcuse un curs de infirmiere, era secretar la „Liga” lui Nicolae Iorga şi ajuta la spitalul amenajat în Şcoala Centrală de Fete.

Într-o dimineaţă strălucitor de luminoasă mă aflam în sala mare cu multe mese chirurgicale, curăţam răni cu benzină iodată. În faţa mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălţa frumosul cap de efigie antică al lui George Enescu. Ţinea o tavă albă cu instrumente în mâna lui albă, printre răni, pense şi siringi, era ciudat de graţios. Mână şi braţ păreau un gât de lebădă întins peste ape pure… Îl priveam, ca un îndrăgostit. Căci din fragedă copilărie, eram îndrăgostit de geniul său, de magia lui, de vioara lui. Îl cunoscusem în 1905, în casa naşului meu, Ştefan Sileanu, arhicunoscut meloman. Două săptămâni, manevram în aşa fel încât să pot fi cât mai aproape de Enescu, infirmierul de Cruce-Roşie”.

Un tânăr cu frisoane şi cangrenă trebuia operat urgent. Medicul colonel plasează piciorul bolnavului pe genunchiul pianistului, apoi îl amputează cu un fierăstrău. Muzicianul îşi muşcă buzele, i se face rău, e livid, este scos afară și pus să respire.

Se rezemase cu încredere de braţul meu, era slăbit – povestește memorialistul –, primise să-l conduc acasă la locuinţa lui, lângă Hotel <<Metropol>>, în blocul din colţul străzii Academiei cu Piața Palatului. Am urcat un etaj. Am intrat într-o odaie simplă, un raft cu cărţi, partituri, un dulap. Voiam să spun că valoarea clipelor însemna bucurie că sunt acolo. Cuvintele mi s-au încurcat. I-am spus că la Turtucaia a fost ucis fratele meu, Mircea. În clipa aceea, am văzut un Enescu necunoscut. Omul genial, sobru în comportament, cu gesturi line, armonioase, vorbire măsurată, umbla agitat prin cameră.

Enescu a scos o legătură de chei, a descuiat un sertar unde era vioara. A privit o clipă în gol. A ridicat arcuşul. Şi, de pe coarde a zburat prima notă, ca o pasăre mică argintie. Cântă Enescu. Pură, aeriană, muzica lui Bach pluteşte ca o lumină sonoră în noaptea aceea plină de dureri, cu lumea, cu războiul. Că pentru mine cântă. E o condoleanţă dedicată inimii. Am cutreierat multe muzee de atunci. Nicăieri n-am văzut un tablou mai frumos. Cu jumătatea trupului pe marginea fotoliului, uşor aplecat pe vioară, cu pleoapele lăsate. Luna bătea în silueta lui, decupând-o romantic. Făptura lui era de-o frumuseţe rară în sensurile superioare: sculptural, pictural, spiritual. Artistic. Prin fineţea trăsăturilor, prin nobila mască a chipului sau prin armonia culorilor lui, prin gest şi atitudine, prin privirea aceea unică, pierdută dintr-un vast orizont interior.

Bach a devenit hrana mea spirituală zilnică – îi spune dirijorul memorialistului –, apa limpede care potoleşte setea. Nu cred că va mai putea scrie cineva, vreodată, un întreg desăvârşit pur, ca de pildă Sonata a II-a pentru violoncel solo.

Muzicianul a închis vioara în dulap, a scos o sticlă şi două pahare de vin „Madera”, a turnat în pahare, apoi a vărsat câteva picături din pahar pentru cei căzuţi la Turtucaia, pentru fratele lui Șirianu.

Noiembrie 1917. E toamnă pe frontul Mărăşeştilor. Chemat de la baterie la Comandament, transportat la Iaşi cu plicuri urgente, după ordinul executat, Vintilă Russu-Şirianu poposeşte în casa Teodorenilor. În faţa eruditei profesoare de pian, Florica Musicescu (sora doamnei Sonia Teodorescu), la un ceai aromat, biscuiţi şi marmeladă, în acorduri de Brahms, destinul a vrut din nou ca memorialistul să ajungă în fața miracolului Enescu. Spălat de menajera casei, Babeta, Șirianu apare în faţa gazdelor, în salon, îmbrăcat în veston, pantaloni bufanţi, cizme roşii. Cella Delavrancea mă luase pe loc în furcile ironiei ei amuzante în timp ce se aşază la pian să interpreteze o sonată. Enescu, într-o mare formă, îşi acorda vioara. Am uitat de război. Ascultam. La final, reculegere generală. Se aud tropote de cai pe stradă, coboară din trăsură domnul Osvald, şeful familiei, renumit avocat încărcat de bunătăţi pe care le vedeam doar în vis: şuncă, brânză de burduf, struguri, vin. A urmat o masă rară. Enescu a lăsat să cadă două picături din pahar pentru cei căzuţi în Tatra.

Când am ciocnit un vin de Porto cu Enescu, care era bine dispus, mi-a spus: «eu, care nu sunt băutor, de două ori am ciocnit cu dumneata şi de amândouă dăţile am vărsat pe pământ tristele picături ale pomenirii şi vreau să cred că niciodată nu vom mai avea ocazia să picurăm vinul spre pomenirea celor dispăruți în război».

Cei doi nu s-au mai văzut niciodată de atunci.

Maruca, marea iubire a lui George Enescu

În salonul prinţesei, pe care l-a deschis în palatul Cantacuzino din Bucureşti, se întâlnea toată protipendada bucureşteană, dar și Regina Maria.

Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte: Nineta Duca, mama mea, îmi spunea despre Maruca Cantacuzino: «Nu era frumoasă, era belle». Elegantă şi distinsă. Avea un fel maiestuos de a-şi ţine capul, un gât lung, cu umerii uşor căzuţi – semn al aristocraţiei. Purta tocuri înalte şi rochii lungi. Pentru că avea tendinţa de a călca cu talpa întoarsă spre interior, îşi corectase mersul, făcând exerciţii în faţa oglinzii, încă din adolescenţă. (Ilie Kogălniceanu – „Destăinuri despre George Enescu”)

Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele, – scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele”, – înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip, era ciudată. Era întotdeauna o excelentă companie, prea originală, ca să poţi suporta să te vezi cu ea regulat. Trăia doar pentru sine. Zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Căsătorită cu Mişu Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Cantacuzino, poreclit „Nababul”, era bogată şi trăia după placul ei, fără să-i pese de critici. Îi plăcea să ne adunăm la ea acasă, ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii. Petrecurăm astfel, nenumărate seri plăcute în obscuritatea salonului ei. Maruca avea manii, şi una dintre ele, era gustul de a sta aproape în întuneric. Aprindea în vatră focul şi nu permitea altă lumină. Acest obicei dădu naştere unor întâmplări hazlii. Musafirii neobişnuiţi cu odăile pe jumătate întunecoase se împiedicau de scaune în drumul spre locul unde erau plasaţi. De obicei, ne întâlneam, ca să-l ascultăm pe George Enescu, mare prieten al casei. Cânta şi se făcea o tăcere desăvârşită. Trebuie să mărturisesc că prietena mea avea o dragoste ciudată pentru absurd în toate formele sale. Se apuca de năzdrăvănii şi toată lumea era nevoită să ia parte la râsetele ei, chiar şi diplomaţii serioşi.

Din eşecul căsătoriei Marucăi cu Mişu Cantacuzino au rezultat doi copii, Bazu și Alice, un titlu nobiliar şi destulă avere. Nefericita prinţesă a trecut cu vederea peste escapadele amoroase ale soţului, şi peste faptul că a înşelat-o cu sora ei. Căsătorită fiind, îl invita să cânte, în salon, pe George Enescu. Îl ştia de la Sinaia, dar apropierea lor intimă a avut loc după mulţi ani.

Când a ajuns în palatul şi salonul prinţesei, George Enescu era violonist de prima mână, pianist impresionant, un mare compozitor (compunea de la cinci ani). Avea în înfăţişare un aer ca sufletul operelor sale. Era o figură mai puţin distinsă decât impunătoare, cu ochi strălucitori şi fruntea largă, păr bogat şi lăsat în voie, cu entuziasm în glasul vibrant şi gesturi dulci care aveau ceva muzical.

Enescu venea de la Paris în august să petreacă zilele de vară în ţară. Şederea de la Sinaia era întreruptă o lună, dedicată părinţilor, în Moldova sa dragă, în casa de la Cracalia. Iar noi am avut acest noroc să trăim în preajma lui, să creştem, să ne dezvoltăm, adăpate la acest izvor de fumuseţe, să cunoaştem muzica prin Enescu. Invitaţii se înşirau pe scaunele roşii, italieneşti, care erau aşezate  împrejurul său. Enescu la vioară. Enescu la pian. «Copilul sufletului meu» îl alinta Regina, ascultându-l întinsă pe «chaise longue» lucrând neobosită la dantelă. Bach, Haendel, Vivaldi, Corelli, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms, Mendelssohn, Grieg, Dvorak, tot ce exista ca muzică de cameră. Din muzica franceză: Franck, Fauré, Saint-Saëns erau admişi, iar Debussy cu multă greutate. Compozitorul perseverent dorea să o determine pe regina muziceană să aprecieze şi şcoala la care el se formase. Pentru amândoi, Bach era cea mai înaltă culme a muzicii. (Zoe Cămărăşescu – “Amintiri”)

George Enescu i-a dat lecţii de pian Ninetei Duca. Au corespondat mulţi ani şi i s-a confesat. Prin mama sa, Ilie Kogălniceanu, care mai trăieşte încă la Paris, l-a cunoscut pe autorul lui „Oedip”. Apoi a scris o carte cu amintiri, care a cuprins şi referiri la mariajul cu prinţesa nevrotică, Maruca. După moartea lui Mişu Cantacuzino, Maruca s-a îndrăgostit de Nae Ionescu, profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti. Nimeni nu poate contesta personalitatea deosebită a acestui distins intelectual, ziarist apreciat, profesorul marilor români: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Cu o inteligenţă de Daimon, în sensul grecesc al cuvântului, prin anvergura şi puterea de pătrundere de-a dreptul demoniace,- aşa-l descria Maruca, în ale sale memorii –  Nae Ionescu fusese invitat în Palatul din Calea Victoriei, (azi Muzeul „George Enescu”) la concertele lui Enescu. Filosoful intra în contact cu o societate din care nu făcea parte, dar făcea noi cuceriri. Separat de soţie, de care n-a divorţat niciodată, acesta îşi trăia într-o tihnă sublimă iubirile ilicite. Pe unele femei care i-au traversat inima şi marcat sufletul le-a impus în cercul de cunoscuţi şi prieteni.

Văduva Maruca s-a îndrăgostit nebuneşte de el, chiar dacă era mai mare cu 12 ani decât filosoful Nae Ionescu. Imaginaţia ei înflăcărată visa un mariaj minunat. Fidel şi răbdător, George Enescu aştepta să-i treacă Marucăi „puseul” îndrăgostirii. După 7 ani, filosoful a părăsit-o brusc, fără explicaţii, pentru o duduie mult mai tânără decât ea. Maruca îşi dă foc, aruncă vitriol pe faţă. Geroge Enescu află, vine de la Paris, și pe cheltuiala lui, o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena. După externare, ea rămâne desfigurată toată viața, iese în lume cu un voal negru pe față.

Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv, spunea Enescu în timp ce dădea concerte şi spera la reînsănătoşirea prinţesei lui dragi. Revenindu-şi, după atâta grijă şi cheltuieli excesive, ea acceptă gândul mariajului încolţit de mult în mintea compozitorului. În 1937, o slujbă religoasă sfinţii căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua locuinţă din Bucureşti, apartamentul cu vedere spre Cişmigiu. În acest prim timp al legăturii noastre – se confesa în jurnal – existau doar bucuriile grave, sacre prin amploarea şi intensitatea lor. Asta este fericirea?… Nu, este răul sacru care se numeşte dragoste!

Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă, spunea George Enescu.

După căsătorie, viaţa Marucăi se confundă cu cea a marelui compozitor. Este femeia care, după moartea lui Mihai Cantacuzino, ţine morţiş ca titlul de prinţesă şi numele fostului soţ să apară şi după căsătoria cu George Enescu. „Prinţesa Cantacuzino- Enescu”, aşa cum se prezenta în societate, era o femeie cheltuitoare, avea darul să mobileze casa după gust, toane şi lux. Cuplul era des tulburat de certuri dese. Dormeau în camere separate.

Enescu se trezea dimineaţa devreme. Zilnic, câteva ore, repeta. Toată viaţa m-au condus aceleaşi instincte. N-am linişte interioară până nu mă achit faţă de mine. Prin muzică, compozitorul vorbea magnific. Cei care l-au ascultat pe mag, puteau să suporte senini pacostea pâinii cu gărgăriţe, tancurile, războaiele; sufletele lor puteau suporta toate încercările, treceau peste toate suferințele.

Timpul trece, sănătatea lui se înrăutăţeşte. Claudia Rogalski era doamna recomandată de către Nineta Duca pentru masaj şi îngrijiri medicale ale picioarelor pline de varice ale violonistului. Ca recompensă, îi oferă bani şi o lojă la Ateneu. Maruca crede că este înşelată, îl umileşte public, după concert, apoi îi pune în vedere că nu va mai ocupa loja ei cât timp doamna Rogalski va fi în sală. Econom până la avariţie, talentatul soţ strânge bani şi construieşte Vila Luminiş din Sinaia pe care i-o dăruieşte. Împăcare costisitoare!

Geniul Enescian zămisleşte opera vieţii, „Oedip”

Odihneşte-te de muncă şi prin muncă” îşi spunea, în timp ce dădea concerte, recitaluri, audiţii. Artistul câştigă bani, are succes. Cu o zvâcnire de condei pe hârtie, cu o pagină scrisă pe vapor şi cu alta în tren, mai năştea câte o partitură, printre concerte… . Aşa au trecut 16 ani. Mânat de instinct, ros de umilinţele unei căsnicii funebre, cu o nevastă nebună și ciudată, zămisleşte „Oedip” – opera vieţii lui.

George Enescu a fost un ales, unul dintre marii aleşi, chemaţi să fie în acelaşi timp compozitor şi executor. Săgeţile dureroase ale iubirii se sublimau în fericirea pe care i-o producea muzica izvorâtă din piuiturile dureroase ale viorii sau din chemările tânguitoare ce răspundeau pianului. S-a desprins de omenesc şi s-a ridicat la înălţimea geniului în muzică.

A ştiut cum să facă să vibreze sufletele francezilor, ca aceştia să-l recunoască şi să-i preaslăvească talentul. Avea 50 de ani, în 1936, când a avut loc premiera „Oedip”, cu succes răsunător, la Paris.

Anii trec, vine al Doilea Război Mondial, dispare o lume ce-i face loc alteia: comuniştii preiau puterea. Marele George Enescu este din ce în ce mai neclintit în poziţiile sale apolitice. Ajunge chiar să-mi interzică să solicit o întrevedere cu Stalin, cu toate că ardeam de dorinţa de a-l cunoaşte pe actualul Ţar al tuturor ruşilor, scrie prinţesa, în jurnal.

În 1946, soţii Enescu pleacă în Statele Unite şi trăiesc din concerte. Apoi, se stabilesc în Franţa. A plecat definitiv din țară din cauza bolșevicilor. Pentru că așa cum spunea în interviuri, rămâne fidel „Orașului Luminilor”: Parisul e mediul artistic necesar mie, fără de care nu pot trăi. E centrul artei care-mi satisface cu prisosinţă cererile mele artistice („Doljul”, în februarie 1912)

Stabilit la Paris, după nişte ani, compozitorul îi scria lui Petru Groza: Mă gândesc întruna la ţara mea, sunt toată inima, în fiecare clipă, alături de poporul meu. Imediat ce mă voi restabili, vreau să mă întorc în ţară. Dar nu s-a mai întors.

Autorul tragediei „Oedip” a îndurat multe într-un veac agitat de două războaie mondiale, venirea comuniștilor la putere, apoi exilul său la Paris, reușind să-și păstreze independența morală. Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt. Ceea ce mă interesează în artă este să vibrezi tu însuți și să-i faci pe alții să vibreze, spunea adesea, chiar și atunci când s-a aplecat ultima dată asupra mesei sale de lucru, spre a compune Simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, opus 33.

În timp ce compunea, se adresă lui Bernard Gavoty: Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei, și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu în marele oraș, am apucat-o pe un drum prăfuit, mărginit de copaci care se duc, se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum, dar cât de scurt mi s-a părut! (Bernard Gavoty – „Amintirile lui George Enescu”)

În 1947, Mircea Eliade soseşte la Paris. În jurnalul său, discipolul lui Nae Ionescu evoca momentele trăite în casa din Bellevue. Prin ruda ei, Andrei Costin, Maruca îl invită pe Eliade acasă la ea. Vrea să-l cunoască. Nerăbdătoare, îi reaminteşte cât de mult l-a iubit pe Nae Ionescu, iar în conversaţia lor apar cuvinte de genul: Ideal, Spirit, Viaţă, Absolut. Eliade o ascultă, o descrie ca pe o femeie vanitoasă ce se crede superioară. O închipuia ca pe o femeie numind miniştri, schimbând guverne. La plecare, eruditul român dă cu ochii de Enescu, gârbovit. Cobora de la etajul întâi, unde se izolase.

Andrei Costin îl conduce la gară şi-i oferă bani. Fiind conştient că sunt banii lui Enescu munciţi din greu, Mircea Eliade refuză ajutorul. (Ilie Kogălniceanu – „Destăinuri”)

În noaptea de 4 spre 5 mai 1955, în apartamentul 40 de la etajul IV al Hotelului „Atala” din Paris, inima lui George Enescu încetează să bată. Nu era îngropat, când Maruca a chemat notarul. Dorea ca lumea să ştie că este unicul moştenitor al averii. Cu dorul de țară în suflet, grav bolnav, cu o mână paralizată, compozitorul a murit la 74 de ani, lângă o nevastă nebună pe care o iubise până la nebunie.

Aflată la Paris, după mulţi ani, Martha Bibescu îi face o vizită neconsolatei văduve. În amintirea acelui spectacol strălucitor de odinioară, ea descoperă un spectacol îngrozitor. Maruca era o bătrânică neputincioasă care plângea şi repeta, ca pentru ea: tu eşti singură. Dar n-a făcut vreodată ceva, ca să apropie pe cineva de ea.

Înfirmiera întervine: toată lumea e singură în întregul Univers. Cu o privire tulbure, cu bărbie dublă şi mâini grele, repeta des cu o voce copilărească: Baz vine deseori aici, ca şi Alice… Toate acestea arătau ca trecerea în revistă a amintirilor făcute de o fantomă… nota Martha Bibescu în al ei „Jurnal” .

În Cimitirul Père Lachaise, de la Paris, pe piatra unui mormânt scrie: George Enescu şi Maria Enescu, născută Rosetti Tescani. Doar atât!

(Sursa: George Sbârcea – „Veșnic tânărul George Enescu”, Editura Muzicală)

Publicat în Cultură, Editorial, MuzicăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *