Amintirile unui fost cititor

Când eram adolescent, citeam compulsiv, în reprize interminabile, până spre dimineață. Ore și ore înnodate, cu pauze minime pentru a mă hrăni (nu pot spune că „mâncam”, asta implică un ritual și o anumită etichetă care se cere respectată) și a mă hidrata (și aici simt nevoia să fac distincția, băutul e altceva, treabă serioasă, care nu se lasă amestecat cu alte treburi serioase). Precizez, ca să-l scandalizez (și să-l fac să reacționeze printr-un articol în următorul număr al „Timpului”) pe prietenul meu Valeriu Gherghel, care e un adept al lecturii lente, că topeam în felul ăsta și câte o carte pe zi. Înfulecam tot ce apărea, (a)mestecam clasicii cu scriitorii contemporani; când rămâneam singur, eu cu mine, fără nici o carte între noi, intram în panică, mi se părea că timpul devine cleios și atunci făceam planuri paranoice, îmi promiteam că nu o să mai pierd vremea, gata, de mâine mă apuc și citesc toată literatura, fie în ordine cronologică, fie în ordine alfabetică. Nătărău cum eram pe atunci (și am rămas, țin la asta), chiar mă porneam, îmi făceam liste interminabile, pe care le parcurgeam apoi în buclă, cu pulsul ridicat, ca un narcoman căruia i se promite substanța visată, ca un erotoman care a zărit posibilitatea unei noi promisiuni. Cititul nu a fost niciodată o problemă intelectuală, nici măcar educativă, ci una viscerală: citeam că să mi se alinieze acceptabil celulele în creier, somatizam lectura. Într-o vară, am stat într-o casă la țară, într-un sat dobrogean, Siminoc și am înghițit toate cele 12 volume din Operele lui Dostoievski, plus romanele lui Umberto Eco (abia apăruse atunci Insula din ziua de ieri, în traducerea exemplară a Ștefaniei Mincu). De la Dostoievski făceam febră, Eco mă relaxa, mă făcea să mă simt inteligent. Pauzele le țineam pentru poezie. Și, între timp, îmi imaginam că am să scriu cândva zeci și sute de cărți, dar nu îndrăzneam nici măcar să încerc. Cu puține ieșiri, așa a trecut o vară. Acum mă amuz amintindu-mi de ridicolul situației (mai deschid o paranteză ca să spun că eu mă atașez de ridicolul propriu, mi-l asum, cred că mă arată așa cum sunt, de ce să-l ascund sau să-l falsific?): aveam 18-19 ani și, cum eram și am rămas timid și stângaci, nu îndrăzneam să mă iau de guler și să mă scot la plimbare pe ulițele prăfuite, ca să cunosc „ale satului mari fete”, prin urmare, erotizat, mă aruncam în literatură ca într-o poveste pe viață și pe moarte, mă amorezam fatal de Nastasia Filippovna sau de Grușenka. Și funcționa. 

Ajuns absolut din întâmplare la Iași, un oraș în care nu mai călcasem niciodată (nu am, după atâția ani, un răspuns logic la întrebarea cum am ajuns eu din Constanța tocmai aici: adevărul e că nu știu; uneori lucrurile cele mai importante din viața noastră se așază ele de la sine și ne trag după ele, nu le chitim noi), m-am trezit cu mai mulți bani în buzunar decât avusesem vreodată și am dat iama în librăriile din centru și la tarabele de anticariate care pe atunci se înșirau în Piața Unirii. Umpleam un rucsac cu tot felul de cărțoaie, eram fericit, după care făceam foamea două săptămâni până îmi venea următoarea tranșă de bani de acasă. Nu am uitat nici acum cele câteva prilejuri în care fie nu mi-am permis (asta pentru că nu m-am încăpățânat îndeajuns, scuză nu există), fie m-am zgârcit să-mi cumpăr cutare carte. Am recuperat cu prima ocazie care mi s-a ivit după aia, dar gustul amar al înfrângerii sau al lașității mi-a rămas.

Nu eram singurul, am descoperit imediat. Am început să-mi fac prieteni. O scenă mi-a rămas până azi înfiptă în memorie. Sper să nu comit vreo indiscreție povestind-o, dar a mângâiat-o într-un articol și prietenul pe care-l voi scoate la careu. Abia îl cunoscusem pe viitorul meu coleg de catedră, Toni Patraș. Aveam amândoi plete atunci, citeam ca demenții și ascultam Led Zeppelin. Ne-am lipit imediat. Prietenia aceea caldă și necondiționată care se poate lega la 20 și un pic de ani. Nu știu dacă mai suntem în stare de ea mai târziu. Ne împrumutam unii altora cărți, ne recomandam tot felul de trufandale (mai mult el mie: de la el am aflat atunci, îmi amintesc, de Mishima, cu Templul de aur și de Stig Dagerman, cu un roman special, Urme de pași sub apă). Și uneori băteam împreună anticariatele de pe Lăpușneanu. La un moment dat, răscoleam prin niște cutii pline cu tot felul de minuni, la anticariatul domnului Grumăzescu. Eu găsesc o raritate, un gheșeft, o carte mult dorită, la un preț infim. O scot victorios la suprafață, exultând. Nu observasem că și privirea prietenului meu o decupase din grămadă, dar mâna mea fusese mai rapidă. Ce să faci, așa-i în tenis! Și-i observ expresia încremenită și aud cum îi scapă tandru o înjurătură. Sigur, mai și șarja (sper!). Îi suflasem chilipirul. Prostovan și maniac, nu m-a lăsat inima să-i cedez volumul. L-am dus fericit acasă, era al meu și numai al meu. Gelos, Toni făcea eforturi să se bucure de bucuria mea. Acum mă întorc înduioșat către anii ăia. Ce curați eram! Ce puri, în tâmpenia noastră (rectific: a mea) atât de muzicală! Nu ne păsa de nimic, în afară de cărți. Când am citit Jocul cu mărgele de sticlă, mi s-a părut că e cât se poate de verosimilă Castalia. 

După niște ani, ce m-a legat cel mai strâns de Emil Brumaru a fost patima comună pentru cărți. El trăia efectiv îngropat ca un sobol în hârtie. Dar despre asta am mai povestit. 

Mai sunt azi în stare de astfel de entuziasm? Recunosc direct: citesc mult mai puțin decât o făceam atunci. Viața, deh… Poate că și ecranele… Scriu, în schimb, mult mai mult. Prea mult. Am momente de luciditate când îmi dau seama că proporția corectă este cea inversată. Dar poate că e prea târziu pentru mine și alții ca mine. Acum depind de scris cum depindeam atunci de citit. E o involuție, nu-mi scapă. Cititul e mult mai important decât scrisul. Cititul te duce (sau nu, nu e nici o pagubă dacă e să nu se întâmple) la scris. Altă cale nu e, scrisul nu vine decât dintr-un prea plin al lecturii, dintr-o patimă care e absorbită la nivel organic. 

Gata. Curm textul fără să-l împopoțonez cu vreo morală. Ar fi și mai antipatic.

Sculptură: Aurel Vlad

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Bogdan Crețu

Am visat că eram Tolstoi. Jurnal de carantină

Aprilie 2020 Am citit două cărțoaie despre Tolstoi, despre ultima perioadă, despre criza lui spirituală. I-am recitit și jurnalul. Infernul i-a fost domestic, pentru că

Print
Gabriel Florin Macsim

Cineva va muri

Gabriel Florin Macsim este buzoian și profesor de matematică. Ba chiar doctorand. Și muzician. E o groază de lucruri. Însă cel mai important e faptul

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *