Amza PELLEA: „Dacă am avea posibilitatea să comunicăm de la suflet la suflet, poate am fi mai senini.”

Cine-și mai amintește despre actorul Amza Pellea, care a jucat în filmele: „Neamul Şoimăreştilor“, „Haiducii“, „Dacii“ sau „Nea Mărin miliardar”, cu zdrobitorul succes la publicul românesc? Actorul generos, nobil și modest, care avea talentul de a ajunge la inima oricui, s-a născut în 7 aprilie 1931, la Băilești, Dolj și a decedat în 12 decembrie 1983, la București.

Lumea îl iubea, îl urmărea în tren, pe stradă, la cinema, la teatru. Actor, profesor, fost director al teatrului din Craiova (1973-1974), Amza Pellea face parte din generaţia dăruită de Dumnezeu, cu har, numită „promoţia de aur a teatrului românesc”. I-a avut colegi de clasă pe Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, C. Rauţchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu.

Am avut ocazia să o cunosc pe Draga Olteanu Matei, la Piatra Neamț, la pensiunea Tohani, unde și-a trăit ultimii ani din viață. Mă invitase acolo, după ce teatrul unde sunt angajată, Metropolis, organizase ceremonia de dezvelire a unei stea pe Aleea Celebrităților. Pe lângă placheta orașului București, steaua, buchetul de flori, a mai primit un tablou cu poza actriței. Nu știu cum s-a întâmplat, actrița rătăcise tabloul și urma să i-l duc. Știa că vin într-un festival de teatru în zonă, mă invitase la masă. Vocea sa mi-a rămas imprimată, voi povesti într-un alt articol întâlnirea cu marea actriță.

Țin minte că atunci mi l-a evocat pe Amza Pellea ca pe marele ei prieten extraordinar. Mi-a dăruit o poză cu amândoi. Îmi povestise că era popular, tonic, plin de umor spontan şi de bună calitate. Și-a amintit despre cum mergeau în turneu, făceau vacanțe împreună cu familiile. Mi-a subliniat despre cum Amza te făcea să râzi cu lacrimi. Conştiincios, muncea până la epuizare. Prietenos şi cald, la fel ca o zi luminoasă de vară.

Amza Pellea a slujit arta Thaliei cu răbdare pătimaşă, perseverenţă şi muncă. Mergea înainte indiferent cât de greu i-ar fi fost. Strălucitor cap de afiş, îmbogăţea rolurile cu amprenta sa, demonstrând, de-a lungul timpului, că poate juca orice, indiferent că e rol de comedie sau dramă, cu o superbă degajare, evitând clişeul de comportament.

Se bucura de succesele celorlalţi, ca de o reuşită a lui. Stăruia ca la un spectacol să mulţumească în totul, nu numai ce desăvârşea el. La numele lui n-a fost nevoie să-i aleg localităţile. Am jucat prin toate satele, rupte de drumurile principale, pe coclauri. Cu mic, cu mare, populaţia asalta căminul cultural, de fiecare dată neîncăpător. După primele spectacole făcute de el la Oneşti – era şi Domnica – am plecat a doua zi spre Bucureşti. Amza la volan, în dreapta soţia, în spate eu, boscorodind despre rampele aprinse. Lăsăm în urmă Valea Trotuşului. Maşina care nu era nici Mercedes-ul lui Spiess, nici Ford-ul lui Birlic, ne face figura. I se face bucăţele cureaua de transmisie. Rămânem în câmp. Bucureştiul, urbe iluzorie, cu spectacolul de seară, ameninţat. Olteanul Amza născocitor umflă ciorapii Domnicăi, răsucindu-i, umple cu ei lipsa curelei. Motorul accelerat de cureaua întinsă se porneşte. După care începe să miroasă a ars… Cu o brişcă îi retează de unde lasă scrum şi răsucindu-i îi întinde în locul curelei de transmisie. Vehiculul ne duce. Din nou firele de mătase fumegă. Iarăşi brişca. Şi aşa, ieşind în şoseaua principală, la Adjud, în faţa unui autoservis, ciorapii cedează definitiv, povestește Gaby Micailescu, în „Cuşca sufleorului. Însemnările unui impresar”.

Întâlnirea întâmplătoare cu teatrul și forța lui în sufletul actorului

A absolvit cursurile Colegiului Național „Nicolae Bălcescu“ (actualmente Carol I) din Craiova, apoi a urmat o şcoală electrotehnică, obţinând diploma de „specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“.

Lucra la uzina electrică din Craiova, când a descoperit un afiş care anunţa ultima zi a probelor eliminatorii pentru examenul de la IATC, secţia cinematografie. S-a prezentat din curiozitate, mai mult, ca să se intereseze despre soarta unei prietene, care dăduse examen la secţia „actorie”. Membrii comisiei i-au pus întrebări, apoi i-au dat un exerciţiu de actorie şi i-au cerut adresa. Când l-au declarat admis la probele eliminatorii, l-au căutat pentru examenul final. Întâlnirea cu teatrul a fost întâmplătoare și nu bănuia cineva că va fi al său drum. Intenţia lui era de a urma regia, însă membrii comisiei l-au propus pentru secţia „actorie”, unde a avut doi străluciţi profesori şi mari pedagogi: Mihai Popescu şi Alexandru Finţi.

Avea 21 de ani şi era timid, dar Mihai Popescu a fost profesorul deschizător de drumuri pentru Amza Pellea, despre care va spune:

Omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie: <<Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere>>. Şi mai spunea: << Sufletul artistului trebuie să fie o rană permanent deschisă, pentru că numai aşa va putea el să deştepte sensibilitatea spectatorului. Altfel, se aşază o rugină, o cocleală în tine şi ajungi la un moment dat să te întrebi: cum dracu’ se face? Acum câţiva ani, pus într-o asemenea situaţie, mă cutremuram şi nu simţeam nimic! În acel moment, între tine şi spectator, a căzut zidul greu al lipsei tale de sensibilitate…>>  Aşa spunea Mihai Popescu. Dar o spunea frumos.

Obține simpatia colegilor prin poantele și poveșile oltenești, accentuate cu mult haz. A absolvit Institutul de Teatru în 1956, iar după absolvire a jucat la teatrul din Craiova.

Am început să-mi iubesc meseria în timp ce eram la Craiova, în timpul unui spectacol cu Hamlet. Jucam Horaţiu. După moartea lui Hamlet, Horaţiu are un monolog care încheie piesa. În timp ce îl debitam am simţit dintr-o dată liniştea nefirească a sălii. Ştiam că nu e datorată exclusiv interpretării mele. Înţelegeam exact mecanismul: era un spectacol bun şi toată emoţia acumulată pe parcurs se concentra în mod firesc pe final. Dar liniştea aceea m-a făcut să realizez marea forţă a cuvântului rostit de pe scenă, să înţeleg legăturile secrete care se încheagă între noi şi oamenii din sală, psihologia spectatorului şi a spectacolului. Forţa şi utilitatea artei… oamenii se nasc, trăiesc şi mor copii. Au nevoie de exemple, de modele şi ei caută – de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori, buni şi frumoşi, într-o imagine ideală – pe scenă. De aici cred că vine şi fascinaţia pentru spectacol. Pentru că, altfel se întâmplă lucruri senzaţionale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin la teatru. Sau la film.

În 1959, se întoarce în Bucureşti şi joacă la Studioul Armatei  (Teatrul I.C. Nottara), pentru ca din 1961, actorul Radu Beligan să îi propună să se angajeze la Teatrul de Comedie. M-am simţit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: <<nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă>>. Dacă aş fi întrebat, de un rol pe care l-aş dori, ar fi Petrucchio din „Femeia îndărătnică“. În două distribuţii paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.

La Craiova își cunoaște viitoarea soţie, Domnica Mihaela Policrat. S-au căsătorit și au mers pe acelaşi drum până când moartea i-a despărţit. Împreună au avut o fiică, Oana Pellea, care este în prezent actriţă, născută în 29 ianuarie 1962.

La naşterea fiicei sale, Amza i-a dedicat acesteia o impresionantă poezie: Te-ai întrupat din stele, /Din pulbere, din vânt,/ Din gândurile mele, /Din apă, din pământ,/ Şi din iubirea noastră, /Clocotitoare, vie…./ Ai înflorit albastră, /Gingaşa bucurie, /Aluneci ca o rază de soare jucăuş,/ Eşti apa dintr-o rază, /Eşti pumnul meu căuş,/ Din care însetat, /Sorb viaţa-adevărată, /Şi bucurie multă, /Şi lacrima curată…. /Prin tine devin veşnic,/ Şi capăt sens şi ţel, /Prin tine sunt puternic, /Sunt piatră, sunt oţel,/ Şi datorită ţie, /Fetiţa mea cea mică, /De-acuma lui tăticu…. /De moarte nu-i e frică….

Ataca personajul de pe toate flancurile, ţinând cont de toate detaliile pentru gest, mers, ţinută, vorbă, privire. Aşa cum a procedat şi pentru spectacolele memorabile: „Prietena mea Pix”, „Ultima generaţie”, „Gâlcevile din Chiogia”, „Ani de pribegie”, „Umbra”, „Şeful sectorului suflete”, „Interesul general”, „Croitorii cei mari din Valahia”, „Nic-Nic”, „Procesul”, „A treia ţeapă”.

Desigur, repertoriul de roluri interpretate este mult mai mare. Aşa cum spunea, pentru dânsul era foarte importantă comunicarea: Trăim o viaţă şi nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea prilejuită de un spectacol de teatru. Sau de un film.

Între 22 martie 1973 – 24 septembrie 1974 a fost directorul Teatrului Național din Craiova. Sporadic, a fost profesor la Institutul de Teatru.

În București, a jucat la: Teatrul Mic, Teatrul I.C Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti.

Televiziunea l-a făcut popular prin revelioanele cu „Nea Marin”, emisiuni care ne-au ţinut pe toţi în faţa ecranului plângând de atâta râs spontan şi ne-au ajutat să trecem optimişti şi plini de speranţă, puntea dintre ani, în perioada de tristă amintire a comunismului.

Despre debutul său în televiziune va spune peste ani, într-un interviu, în 1981 pentru revista Teatru: Eu m-am dus cu inima îndoită, ca sa fiu sincer. Mă gândeam că ele au efect într-un cadru restrâns. M-am dus, ei au primit nişte scrisori, şi aşa au început apoi emisiunile la televizor.

Creator de personaj în film

A devenit cunoscut datorită filmului. Debutează în cinematografie, în 1965, cu rolul din „Neamul Şoimăreştilor”, relevându-şi faţete noi, iniţial nebănuite, fie din registrul comicului, fie din registrul dramaticului, pentru care rămâne neuitat: Decebal, Mihai Viteazul, Nea Mărin.

Plin de farmec, nu este un simplu interpret de rol care rămâne în anonimat; devine un creator de personaje.

Spre sfârşitul anilor ’70, a inventat personajul Nea Marin din energia şi viaţa de la Băileşti, oraşul natal, care îi aduce o imensă popularitate prin simplu fapt că personajul „era de-al nostru”: olteanul cu prazul şi zaibărul, cu nelipsita paporniţă şi maniere fruste.  

Neuitând de unde a plecat, Amza aprinde scânteia umorului oltenesc, în public. Năstruşnică născocire: Nea Mărin. Este al doilea tip, în tot teatrul românesc, inventat de un actor, după travestiul <<Coana Manda>> al altui oltean, Ştefan Iulian, care însă nu vorbea în dialect; şi-a risipit geniul prin berării. Din capul locului, apariţia lui Nea Mărin stârneşte mulţimile, care în trombă, se duc după el. Secretul veseliei îl arată măsura în hohote. Răsar acoliţii şi îi complică tîlcul – Sucă, Veta, naşul Pandelică…, scrie Gaby Micailescu în „Cuşca sufleorului. Însemnările unui impresar”.

Scrie scenariul filmului „Nea Mărin miliardar” (1979), în colaborare cu Vintilă Corbul și Eugen Burada. Constantin Fugaşin, preşedintele AFR, spunea despre filmul „Nea Mărin miliardar” – regizat de către Sergiu Nicolaescu, ce l-a avut în rolul principal pe Amza Pellea – că a adus circa 7,5 milioane de români în sălile de cinema, înainte de 1989; celelalte 200 de filme româneşti, realizate după Revoluţie, au strâns împreună sub 7 milioane de spectatori. (www.AmzaPellea.ro)

Cineva spunea că pentru a dobândi succes în tragedie, trebuie să reuşeşti în comedie. Dacă ne gândim la Amza Pellea şi exemplele de roluri din spectacolele amintite, cu siguranţă se încadrează cu succes în schemă. A fost un actor cu un talent cum puţini se nasc într-un secol. Limpezimea expresiei, din jocul actoricesc nuanţat, demonstrează că Amza era, de fiecare dată în rolul pe care-l avea de interpretat, altul:

E de preferat să strici un rol bun, decât să ai talent excedentar pentru unul prost din capul locului. Asta e viaţa noastră. Jucăm o viaţă şi rămânem într-un rol, două… Pe mine, <<Mihai Viteazul>> nu mă urmăreşte pe stradă. L-am făcut – am avut norocul ăsta mare- şi gata. Înţeleg foarte bine mentalitatea spectatorului care se ataşează de o imagine şi m-am ferit, cât am putut să-l dezamăgesc. Am încercat să împac personajul-erou cu rolurile de pe scenă şi chiar cu surprizele. De asta am spus bancuri cu olteni, la radio. Pe unii s-ar putea să-i fi supărat. Alţii poate că au simţit că aici se ascunde o nevoie a mea de a face lucruri foarte diferite. Nu pot, oricât de tare mi-ar fi plăcut rolul, să rămân toată viaţa <<Mihai Viteazul>>. Şi una din satisfacţiile pe care mi le-a adus <<Mihai Viteazul>>, a fost aceea că nimeni n-a spus că semăn cu <<Decebal>>…

Dacă am avea posibilitatea să comunicăm direct, prin sensibilitate, de la suflet la suflet, poate am fi mai senini. Avem atâta nevoie de comunicare… Poate aşa se explică faptul că, în epoca noastră violentă e la modă „pumnul şi pistolul”, apariţia unei licăriri de umanitate, de sensibilitate e sesizată imediat şi apreciată. Poate aşa se explică intrarea liberă pe care o au melodramele la sufletul oamenilor.

Meseria de actor e frumoasă. Superbă. O meserie dumnezeiască, pentru că îşi permite, ca nici una, nici alta, să ajungi la sufletul oamenilor. Sensibilitatea este elementul de bază. Mi se pare încă teribil de pasionant să găsesc drumul de acces spre o imagine pe care mi-o formasem despre personaj. Să găsesc resorturile interioare care să corespundă semnificaţiilor pe care mi le-am propus, în aşa fel încât el, personajul, să fie viabil, să fie adevărat, să emoţioneze, deci: să trezească sensibilitatea spectatorului. (Eva Sîrbu –  Revista „Cinema”)

Un premiu, o stea, o fântână, o carte, o placă comemorativă spre neuitare

Amza Pellea a primit premiul pentru rolul Manolache Preda din filmul „Osânda”, ecranizare după „Velerim și Veler Doamne” de Victor Ion Popa, în regia lui Sergiu Nicolaescu, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei. Moment semnalat şi în Revista „Teatru”, august 1977: Cunoscut şi popular actor de teatru, vedetă a televiziunii, protagonist în nenumărate filme istorice, Amza Pellea a fost distins cu Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul internaţional al filmului, desfăşurat la Moscova 1977.

Şi-a câştigat dreptul la nemurire prin dăruirea sa în rolurile interpretate în teatru şi film, rămânând ca o icoană vie în memoria noastră.

În anul 2003, Fundația Enciclopedică „Amza Pellea” a realizat un film documentar cu titlul „Douăzeci de ani fără Amza”.

În 31 august 2008, cetățenii comunei Băilești au inaugurat „Casa Memorială Amza Pellea” în imobilul construit în 1908, care a fost ulterior extins și renovat.

În aprilie 2011, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la naștere, a fost dezvelită steaua Amza Pellea, pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame – din Piața Timpului din capitală, în prezenţa fiicei sale, actriţa Oana Pellea, a primarului din Băileşti, a Primarului General al Capitalei, a prietenilor și colegilor din teatru și film.

În 2013, la comemorarea celor 30 de ani, fiica sa, actriţa Oana Pellea, i-a îndeplinit ultima dorinţă, aceea de a plasa în centrul Băileştiului o fântână, despre care a declarat: Nu sunt 30 de ani de moarte, sunt 30 de ani de neuitare. Se datorează oamenilor care încă îl mai iubesc, care încă îl mai admiră.

În 22 noiembrie 2014, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, organizat de Radiodifuziune, a fost lansat volumul „Să râdem cu Nea Mărin”, apărut la Editura Humanitas, cu o prefaţă semnată de Oana Pellea. Volumul conține texte inedite ale actorului dintr-o carte publicată de actor în 1973.

În 28 octombrie 2015, a fost dezvelită o placă comemorativă, pe strada Salcâmilor nr. 12 din Bucureşti, locul în care marele actor a trăit în ultimii ani de viață.

Actorul avea 52 de ani când a murit, în 1983, în urma unei boli incurabile și a fost îngropat la Cimitirul „Bellu” din București.

Foto: TVR

Publicat în Actualitate, Cultură, Editorial, TeatruRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *