interviu realizat de Ovidiu Șimonca
Anca Vasiliu – o româncă născută la București, studiind și lucrând în România în timpul comunismului la Institutul de Istoria Artei, trăind, apoi, de 30 de ani în Franța – a primit Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze, unul din cele trei premii mari ale prestigioasei instituții franceze.
Pentru Anca Vasiliu, anul 1990 a fost unul de cotitură. Putea rămâne în România, angajată la Ministerul Culturii, Direcția Patrimoniu sau să plece în Franța cu o bursă doctorală. Convinsă că nu are abilități de om care să facă munci administrative și birocratice, a refuzat oferta de atunci a ministrului Culturii, Andrei Pleșu, și a plecat în Franța unde a făcut performanță filosofică, unde publică la Vrin, cea mai importantă editură de studii filosofice din Franța, unde este director de cercetare la Sorbona, conduce doctorate şi ţine cursuri de filosofie antică. Franța acordă filosofiei un statut important: este studiată în liceu, este probă obligatorie la bacalaureat, are multe ramificații universitare, în institute de cercetare și facultăți.
O carte a Ancăi Vasiliu, Architectures de l’image. Monastères de Moldavie, XIVe-XVIe, care este legată de România și de mănăstirile din Moldova a fost bestseller, s-a vândut în peste 10.000 de exemplare, în Italia și Franța. Nu există și o ediție în românește a acestei cărți. În România i-a apărut Despre diafan, Polirom, 2010.
Anca Vasiliu este legată de România și prin alte două proiecte: revista Chôra și Vocabularul european al filosofiilor, unde a coordonat partea de filosofie românească împreună cu profesorul Alexander Baumgarten. Cum a aflat că a obținut Marele Premiu al Academiei Franceze, ce înseamnă să faci filosofie, azi, ce înseamnă proiectele românești în care este implicată? Despre toate acestea, într-un interviu realizat la sfîrșitul lunii iulie 2022, în scris, pentru siguranța formulărilor filosofice.
Fotografia din pagină este o exclusivitate pentru revista Timpul, oferită de Anca Vasiliu. Râul din imagine e Vienne, înainte de a se vărsa în Loire. Fotografia a fost făcută în localitatea Chinon.
Cum și când ați aflat de Premiul Academiei Franceze acordat dvs.? Va fi și o festivitate, un laudatio, aveți de pregătit un cuvânt de mulțumire?
Am aflat pe 30 iunie, imediat după ce s-a încheiat ședința Academiei Franceze despre care nu știam că are loc. M-au informat editorii (Vrin, Sorbonne Université Presses) care primesc imediat știrile despre premierea autorilor lor. În aceeași seară, anunțul premiilor acordate în 2022 era pe site-ul oficial al Academiei. Am primit câteva zile mai târziu, prin poștă, o „diplomă” și o scrisoare de la Secretarul perpetuu al Academiei, doamna Hélène Carrère d’Encausse. Decernarea premiilor va avea loc pe 1 decembrie, într-o ședință festivă sub cupola Academiei. Pentru premiile numite „Les grands prix de l’Académie”, cum sunt marele premiu al Francofoniei, al Poeziei sau al Filosofiei, unul din academicienii de specialitate prezintă laudatio. Nu cred că voi avea de rostit un cuvânt de mulțumire, dar nu sunt sigură. Voi primi toate informațiile în septembrie. Decernarea este un moment impresionant: arhitectura impecabil păstrată de la mijlocul secolului al XVII-lea, corpul de gardă și „compania” celor 40 de academicieni, toți în uniformă de paradă, o coregrafie foarte precisă a gesturilor într-un ritual instituit de creatorul Academiei franceze în 1635, cardinalul de Richelieu – sunt aspecte care respectă riguros tradiția instituțiilor oficiale franceze. Nu este un cult, ci o manifestare a respectului menit să arate responsabilitatea pe care o are prezentul.
Cine decide acest premiu? Ce laureați au fost în anii trecuți? Care este relevanța în Franța?
Premiul este decis prin vot de ansamblul academicienilor, la propunerea unuia dintre ei. Procesul este opac. Nu se dezvăluie nici cine l-a propus, nici câte propuneri au fost. Nu e un concurs, e o alegere a academicienilor, iar ședințele Academiei Franceze nu sunt publice. Acest procedeu este valabil pentru toate premiile Academiei (cca 60, dar nu toate sunt acordate în fiecare an). Sunt premiile „mari”, premiile „speciale”, premiile „punctuale” (pentru o lucrare, o operă, o revistă), premii ale fundațiilor afiliate sau instituite prin donații.
„Marele premiu de filosofie” a fost creat în 1987 pentru a încununa un ansamblu de lucrări perceput ca fiind o „operă”. De la crearea acestui premiu, au fost distinși: Paul Ricoeur, Gilles Deleuze, Emmanuel Lévinas, Jean-Luc Marion, Pierre Hadot, Didier Franck, Isabelle Stengers, Alain de Libera, François Jullien, René Girard, Jean-François Courtine, Barbara Cassin, Jacques Bouveresse, Rémi Brague și alții. De remarcat că toți laureații sunt autori născuți în Franța. După Emmanuel Lévinas, sunt primul cetățean francez născut în afara Franței care ia acest premiu. Și sunt a treia femeie care primește această distincție.
Relevanța lui în Franța este relativ importantă. Sunt foarte puține distincții acordate filosofiei, spre deosebire de literatură, unde premiile mici și mari sunt mult mai numeroase. Ca toate premiile, acesta aduce o anumită vizibilitate, benefică în special editorilor. Publicațiile literare sau cele de sociologie, istorie și politică sunt mult mai vizibile. Filosofia, mă refer la cea academică, este prin natura ei discretă, rezervată mediului în care autorii își desfășoară activitatea de cercetare. Editurile de specialitate sunt puține, tirajele mici și vizibilitatea în presă este extrem de redusă. Un premiu de acest calibru aduce în prim-plan un ansamblu de lucrări care se distinge prin coerență și originalitate.
Ați primit premiul pentru întreaga activitate. Academia Franceză premiază și cărți apărute cu un an înainte?
Academia Franceză premiază și cărți, la un an după apariție. În 2013 am primit un astfel de premiu, Premiul „Montyon”, distins cu o medalie de argint cu chipul zeiței Athena, patroana Academiei. Era pentru o carte intitulată Image de soi dans l’Antiquité tardive, publicată de Vrin în 2012. Acum este vorba de un ansamblu de lucrări, zece cărți proprii editate la Vrin, PUF, Garnier, Sorbonne Univ. Presses, mai multe volume coordonate la Brepols, Cerf, Vrin, Honoré Champion, peste o sută de articole de specialitate, traduceri, coordonarea unei reviste de filosofie timp de 20 de ani, toate fiind dedicate studiului filosofiei antichității clasice și târzii, gândirii bizantine și filosofiei medievale. Activitatea mea nu s-a încheiat (mai am o carte aproape finalizată și alte proiecte), dar s-a considerat că tot ceea ce există deja constituie un ansamblu coerent și reprezentativ pentru cultura franceză actuală.
Regretați vreun moment că, în 1990, n-ați rămas să faceți administrație în Ministerul Culturii și ați venit cu o bursă în Franța (bursă care s-a prelungit, până la angajarea dvs. definitivă)?
Este evident că nu eram potrivită pentru o activitate ministerială. Am simțit acest lucru de la bun început. Bursa primită în 1990 din partea Institutului Francez de la București nu a durat decât doi ani, nu s-a putut prelungi până la încheierea doctoratului, cum era prevăzut inițial. Am primit apoi alte două mici burse, una europeană (un an) și una acordată de Académie des sciences (6 luni).
Ce limbi străine cunoașteți? Cât de importante sunt greaca și latina în cariera dumneavoastră?
Nu sunt poliglotă. Sunt aproape bilingvă, română-franceză, la care se adaugă inconturnabila engleză și italiana, care s-a impus prin colaborările foarte numeroase cu colegii italieni și coordonările duble de doctorat. Limbile clasice sunt evident foarte importante, cu precădere greaca. Am însă și o mică pasiune pentru anumiți autori din Antichitatea târzie care, latinofoni fiind, introduc concepte grecești în latină și discută diferitele variante de traducere, aratând discrepanța dintre două viziuni lingvistice și filosofice. Percep dialogul latinei cu greaca la autori precum Aulus Gellius, Apuleius, Marius Victorinus, Boethius și, mai târziu, Erigena și Alanus de Insulis, ca o dovadă a modernității pe care o constituie filosofia limbii și teoria traducerii față de disciplinele filosofice tradiționale: fizica, etica, metafizica. Lucrând la Vocabularul european al filosofiilor am devenit foarte sensibilă la capacitatea de invenție a fiecărei limbi, care se manifestă cu precădere atunci când este confruntată cu traducerea unor noțiuni-cheie ale gândirii.
Filosofia se învață toată viața
Ce înseamnă a fi filosof, astăzi, în lumea franceză, în lumea contemporană?
Sunt multiple modalitățile de a fi filosof astăzi, în lumea franceză și pretutindeni în lumea contemporană. Dintotdeauna modalitățile au fost multiple, de când a apărut cuvântul care desemnează o anumită practică a limbajului capabil să traducă gândirea și să conducă acțiunile spre cunoașterea riguroasă a ceea ce face obiectul și scopul acestor acțiuni. Există o filosofie a acțiunilor bune, o filosofie a legilor și a dreptului, o filosofie a cunoașterii, o filosofie a limbii, o filosofie a producției și a creației, o filosofie a frumosului, o filosofie a interpretării miturilor și a istoriei și, desigur, o istorie a conceptelor, doctrinelor și sistemelor filosofice – lista nu e completă. Le numesc astfel pornind de la ceea ce îmi este mai familiar, domeniile filosofiei în antichitate și în epoca medievală, dar toate acestea se pot reduce la o formulă: știința posibilităților umane. Exercițiul filosofiei corespunde cu ceea ce este filosofia: o știință. Se învață, dar spre deosebire de alte științe, filosofia se învață toată viața, așa cum arta limbajului se învață toată viața, chiar dacă știi să te exprimi, să comunici, să scrii într-una sau mai multe limbi. Ca și limba, filosofia este știința viului. Dar nu te naști cu ea. Filosofia are reguli precise precum gramatica și logica, și are scopuri la fel de precise, determinate de domeniul în care se desfășoară. Filosofia este deci omniprezentă și face parte din parcursul fundamental al educației în Franța, se studiază în liceu și este probă obligatorie la bacalaureat. Profesia de filosof nu este o profesie independentă de cunoașterea altor științe, precum științele exacte, științele naturii, științele juridice, științele limbajului, ale istoriei, ale citirii și interpretării textelor vechi, sau științele care se numesc „antropologie” și care, așezând omul în lume, analizează relațiile lui cu lumea, cu el însuși și cu ceea ce omul proiectează ca fiind dincolo de regimul necesității imanente biologicului. Fiind o știință, filosofia este deci o disciplină. Această disciplină intră în rezonanță, cel puțin în Franța, cu una din cele mai vechi definiții ale filosofiei. In Theaetetus (172a-177c) și în Sofistul (253c), Platon definește filosofia drept „știința oamenilor liberi” (τῶν ἐλευθέρων […] ἐπιστήμην). Dar atenție: libertatea este fructul acestei științe, iar știința (respectiv dialectica și geometria, în cazul lui Platon) se învață. Libertatea fără disciplina științei este doar o iluzie a libertății.
Ce poate aduce nou Anca Vasiliu în filosofie?
E mult spus că cineva poate aduce ceva nou în filosofie. Exersarea unui contact continuu cu textele marilor filosofi și cu cele ale exegeților lor, erudiți, specialiști, eseiști, te conduce în mod inevitabil la modestie. Dar modestia nu e o frână, ci un pariu cu tine însuți: te obligă la o autodepășire permanentă, fără a te lăsa orbit de convingeri absolute și adevăruri de nedepășit pe care un filosof sau un text anume le-ar putea deține. Practica filosofiei nu e o căutare a noului, ci a îmbunătățirii. Cu excepția domeniului strict al descoperirilor arheologice care scot, uneori, la iveală manuscrise ale unor texte necunoscute, studiul filosofiei așază „noul” nu în necunoscut, ci în ceea ce este deja prezent, uneori chiar în fața ochilor, alteori nevăzut. Asa se face că citim și azi texte vechi de peste două mii de ani, poate trei mii, și că învățam ceva de la ele și despre ele, un anume ceva care corespunde căutării noastre de azi, de aici și acum. Căutarea aceasta a fost și va fi întotdeauna formatoare: ne situează în contact cu structuri de gândire, cu forme și cu sisteme care ne obligă să ne structuram noi înșine gândirea și să dezvoltăm spiritul critic.
Ceea ce am făcut în toate lucrările mele a fost să caut un echilibru între respectul literal și contextual al textului filosofic și ceea ce îmi dă de gândit textul respectiv. Cu alte cuvinte, să restitui textului nu sensul lui originar, despre care rar putem avea o certitudine, ci sensul și rostul lui pentru omul de azi. Pentru a folosi o metaforă inspirată din dialogurile platoniciene: până să ajungi să stai la umbra marilor spirite trebuie să înveți să mergi pe urmele lor. Textele filosofice sunt puteri formatoare ale gândirii. Exercițiul la care te supui citindu-le este infinit. Dar nu e vorba doar de o hermeneutică, o artă a interpretării. Mi-am pus la contribuție prima mea formație, aceea de istoric al artei și de practician al unei anumite științe a văzului, pe care am descoperit-o prezentă și în textele filosofice ale Antichității și ale Evului Mediu. Un fir traversează toate lucrările: acela care mă conduce în căutarea unei convergențe între știința limbajului și arta de a crea imagini. Acestea sunt de diferite naturi: imagini vizuale, literare, conceptuale, figuri și forme inteligibile. Convergența dintre limbaj și persuasiunea imaginii, puterea ei de impact emoțional și cognitiv, are un scop: depășirea caracterului secvențial și temporal al limbajului prin imagine, aceasta dând iluzia totalității și a imediatului. Dar convergența dintre cuvânt și imagine are un teren privilegiat, tocmai bun pentru studiu, și anume intelectul, ale cărui mijloace sunt desigur strâns legate de structurile limbajului, dar într-o permanentă concurență și căutare a înlocuirii limbajului lingvistic cu un limbaj propriu, detașat de determinările lingvistice. Logos-ul grecesc exprimă relația ambivalentă dintre limbaj și rațiune. Dar el are și o conotație ființială, pentru că logos-ul este creatorul realității lucrurilor care se văd cu ochii și a celor care nu se văd decât cu mintea. Demiurgic, logos-ul lucrează cu imagini. În toate studiile, am încercat să surprind diferite fațete ale acestei conlucrări a limbajului și a imaginii în procesul gândirii, asa cum este el analizat și definit în textele de filosofie veche, de la Homer (Ulise este prototipul căutării) la Platon si Aristotel, sau de la exegeți alexandrini la teologii capadocieni și latini din antichitatea târzie. E ceva nou? Nu știu. Doar cei care au curiozitatea să citească pot decide.
Inspirația nu cade gata coaptă din cer
Există un curent de idei – detectabil la București – ca, de fapt, filosofia ar trebui să fie sondarea în propria ta ființă. Că trebuie să abandonezi concepte, să renunți la filosofia academică (considerată aridă) și să încerci să vezi care este rostul tău în lume, cum poți să te construiești pe tine, dincolo de lectura unor filosofi? Este filosofia, în ultimă instanță, abandonarea a tot ce ai citit până la un moment dat?
Da, filosofia este o sondare în ființa proprie, conform preceptului delfic sau socratic, dar nu poți exersa această sondare a ființei proprii după cum te taie capul. Filosofia, repet, e o știință și se bazează pe o stapânire riguroasă a conceptelor și a domeniilor lor. Ce este ființa? E identică cu eul? Ce caut sondându-mă? Care e diferența dintre contemplarea narcisică a eului și cunoașterea resorturilor care determină acțiunile mele? Cum pot ameliora relația cu mine însămi astfel încât acțiunile mele să corespundă clipă de clipă idealului meu uman? Care e diferența dintre etică și psihologie? Sunt ele independente de științele naturii, de matematică, de logică și de politică? Dacă nu stăpânesc știința care delimitează domeniile filosofiei, nu cunosc sensul riguros al termenilor, originea lor și evoluția lor semantică, și nu citesc în permanență textele filosofilor cu care, începând de la un anumit stadiu de cunoaștere, ajung să dialoghez, nu mă pot construi pe mine însămi și nu-mi pot spune mie, nici spune celuilalt, că știu care este rostul meu în lume. E o iluzie să crezi că omul poate descoperi singur și spontan rostul său și că, sondându-se pe sine însuși, omul descoperă că e filosof. Omul se definește în dialog, iar dialogul necesită o stăpânire fină și riguroasă a limbajului, chiar și atunci când este un dialog interior. Cuvintele pot fi considerate uneori drept „inspirate”, dar inspirația nu cade gata coaptă din cer; este o artă a discernământului, o tehnică pe care trebuie să știi să o stăpânești; ea se transmite fără întrerupere, cu condiția de a nu abandona nici o clipă tot ceea ce ai citit, trăit și experimentat. Tot ce ai citit se transformă continuu, se reformulează și se regândește pe măsură ce avansezi. Efortul e infinit pentru că ființa, ținta pe care omul o caută în el și în lume, este infinită. Pe măsură ce avansezi, orizontul e tot acolo, adică departe, dar știi cel puțin că nu-l vei atinge și ajungi să știi și de ce. Filosofia academică nu e aridă; dimpotrivă, e fascinantă pentru că este dificilă și atrăgându-te prin dificultatea ei te ajută să nu te plictisești niciodată atunci când pătrunzi în istoria și în grădinile ei nesfârșite știind ceea ce cauți, sau având măcar o intuiție.
Nu-mi place să întrerup ritmul, urăsc dispersia
Aveți publicat și un volum de poeme? De ce ați scris poezie? De ce nu mai scrieți?
Am publicat un volum de poeme în 2020. Sunt texte scrise în urmă cu 20-25 de ani, într-un moment de cumpănă; texte scrise pentru mine, fără intenția de a le publica. M-am hotărât să public o selecție pentru a o dărui tatălui meu. Din păcate, volumul a apărut cu câteva luni întârziere. Nu am mai putut decât să i-l dedic. Știa însă că urma să apară și era curios. Nu pot răspunde la întrebarea de ce am scris, de ce nu mai scriu. Nevoia de a scrie e imperioasă, la fel ca și absența acestei nevoi. Nu știu dacă voi mai scrie asemenea gen de texte. Dacă se va întâmpla, rezultatul va fi desigur cu totul altfel. Ne schimbăm în permanență, ne reînnoim, ține de natura viului, iar scrisul este o expresie a vitalității intelectuale reactive la solicitarea lumii exterioare.
Sunteți un om ordonat? Sunteți un om care drămuiește bine timpul?
Da, sunt ordonată. Nu pot lucra în dezordine sau sărind de la un domeniu la altul. Îmi drămuiesc cât se poate timpul, îmi ordonez spațiul și lucrez în realitate tot timpul, zi de zi. Nu-mi place să întrerup ritmul, urăsc dispersia și chiar dacă sunt obosită pot face anumite activități mecanice (paginare, bibliografie, corecturi) care să-mi economisească timpul de lucru creator pe care îl rezerv în general dimineților, când sunt odihnită și atmosfera e mai calmă. Mă scol adesea foarte devreme.
Diaphane și Dor, propunerea mea pentru ediția franceză
Cum ar putea fi caracterizat Vocabularul european al filosofiilor? În ce a constat contribuția dumneavoastră originală?
Vocabularul este o carte deschisă și vie. Fiecare cuvânt este gândit simultan în mai multe limbi, plecând de la contextul apariției lui și de la tentativele succesive de a-l defini și de a-l traduce sau transpune într-o altă limbă și adesea într-un alt context. Limba este expresia vie a gândului, el însuși viu. Vocabularul european, a cărui titlu inițial este, de fapt, Dictionarul intraductibilelor, nu este un lexicon modernizat al conceptelor. Este transpunerea sistematizată și analiza riguroasă a unor constelații terminologice gravitând în jurul unor sori tematici, care constituie, la rândul lor, constelația din care s-a născut disciplina filosofiei. Este forma prin care unicitatea se întâlnește cu universalul și felul în care marginalitatea indică o cale către centralitate. Este, de asemenea, un manifest împotriva ierarhiilor generic constituite între limbi, școli, teme. Este în ultimă instanță o nouă și amplă definiție a ceea ce a fost și este filosofia.
La ediția franceză, contribuția mea a constat în redactarea a două articole: Diaphane și Dor. Am participat la câteva din discuțiile pregătitoare și mi s-a propus să scriu articolul Diaphane (tocmai îmi susținusem doctoratul pe acest subiect). La rândul meu am propus integrarea unui cuvânt filosofic românesc, Dor. Pentru ediția română, am avut trei contribuții de natură diferită. Am tradus mai bine de 15 articole lungi (termeni cu intrare proprie) din ediția franceză. Am inițiat introducerea unui număr important de articole despre termeni românești cu impact filosofic, termeni cu intrare proprie sau integrați în diferitele constelații terminologice grecești, latine, franceze, italiene, germane etc.; am selectat terminologia românească și am coordonat echipa de filosofi și lingviști de la București, Iași și Cluj, care au redactat articolele, optând împreună cu ei pentru o viziune puțin diferită de cea a ediției franceze, dar mai adaptată arealului cultural românesc: o viziune mai degrabă istorică decât strict lingvistică a limbii, integrarea terminologiei provenite din sursele folclorice și prezentarea sinoptică a traducătorilor în română a marilor texte de filosofie universală, începând cu Cantemir (Categoriile lui Aristotel) și punând accentul pe traducătorii din secolul al XIX-lea, puțin cunoscuți dar esențiali în introducerea și sistematizarea învățământului filosofic în ceea ce urma să devină România secolului al XX-lea. Apoi, după prima revizuire pe articole realizată de Alexander Baumgarten în tandem cu redactorii de la Polirom, am asigurat ultima revizuire pe litere a ansamblului celor peste 1.500 de pagini pe doua și trei coloane. Realizarea ediției românești a durat aproape 10 ani.
Filosofia este o forma mentis pentru mine
Cum a apărut ideea revistei Chôra, care implinește 20 de ani în 2022? Cu ce colaboratori o faceți? În ce limbi? Cine o coordonează, cine propune sau solicită articole? Unde o distribuiți? Din ce fonduri?
Ideea revistei Chôra a apărut cumva spontan, în 2002, într-o discuție informală cu doi colegi mai tineri, Bogdan Tataru-Cazaban și Alexander Baumgarten, acasă la mine, la Paris. Era vorba, la început, de o revistă românească, având colaborări internaționale, care să prezinte prioritar lucrările în domeniul istoriei filosofiei antice și mai ales medievale ale generației de tineri pasionați de acest domeniu de studii, o generație care și-a făcut doctoratul în acei ani fie la Paris, fie la Cluj, fie la București. Primul număr al revistei a aparut la Editura Meridiane în 2003. Anul următor revista s-a mutat la Polirom. Am preluat direcția ei încă din anii 2006 sau 2007, apoi am construit încet-încet o revistă cu adevărat internațională, cu numere tematice, cu o arhitectură precisă și cu o regularitate a apariției pe care nu o avea la început. Am revizuit comitetul de redacție, comitetul științific și secretariatul, am instituit obligativitatea expertizelor anonime și am reușit să afiliez și să acreditez revista la CNRS, ea fiind recunoscută de CNRS și adoptată de Centrul Léon-Robin de filosofie antică de la Sorbonne Université, care participă, câteodată, cu o subvenție mai mult sau mai puțin simbolică. Articolele publicate sunt în franceză, engleză, italiană și uneori, mai rar, în germană. Am patru colaboratori principali cu care pregătesc revista, doi colegi de la Centrul Léon-Robin, o colegă de la universitatea de la Rennes, asociată Centrului Léon-Robin și o colegă de la Institutul de Studii Sud-Est Europene de la București. Revista e structurată astfel: un dosar amplu de studii tematice (între 10 și 20 de articole, în funcție de temă, dând naștere unui număr simplu sau dublu), o serie scurtă de 3-5 articole diferite selecționate dintre cele primite spontan și expertizate pozitiv, articole clasate în secțiunea Varia, unul sau două studii de manuscrise de texte antice sau medievale în secțiunea Codicologica, și recenzii (între 4 și 12 în fiecare volum). Un volum simplu are 350-400 de pagini, un număr dublu între 550 și 740 de pagini. Dintre temele ultimelor volume: Principiul Binelui, Despre plăcere, Ousia: esență sau substanță?, Cauzalitate, Providență, Dualisme, Despre suflet și logos etc. Pentru numărul 20 care apare la începutul lunii august, tema este chiar noțiunea care a dat numele revistei: chôra, la Platon, în Timaios, în critica aristoteliciană, în neoplatonismul antic și medieval, și în modernitate. Tot în acest numar jubiliar apare și un index al tuturor autorilor și al articolelor publicate timp de 20 de ani: sunt peste 300 de articole, peste 250 de autori din aproape 20 de țări, însumând peste 6.500 de pagini. Propunerile tematice sunt fie inițiativa mea, fie propunerea colectivului redacțional. Revista fiind destul de cunoscută în ultimii ani, și chiar râvnită aș îndrăzni să spun, am primit și propuneri de dosare tematice din afara redacției. Dar selecția și coordonarea se face, cum este și firesc, în redacție. Distribuția revistei este încă dificilă. În România revista este puțin sau chiar deloc cunoscută. Este mult mai cunoscută în Occident, deși nu avem un distributor instituționalizat. Editura Vrin asigură vânzarea revistei, asigură în parte abonamentele și face publicitate punând-o în vitrina noutăților când apare un număr nou. E deja bine să fie în vitrina din fața Sorbonei și în vitrina Centrului Léon-Robin în interiorul Sorbonei. Dar nu e suficient. Revista este și în bazele de distribuție online a periodicelor de specialitate. De anul trecut este în depozitul legal la Bibliothèque nationale de France. Dar un efort mai trebuie făcut în direcția distribuției, cu atât mai mult cu cât revista e tot mai apreciată printre specialiștii din domeniul studiilor antice și medievale. Ar trebui ca Editura Polirom să intre într-una din bazele de distribuție franceze, așa încât revista să fie vizibilă pe rețele și să poată fi comandată prin librării. Cât despre fonduri, în afară de o contribuție modestă a Centrului Léon-Robin, tipărirea ei este finanțată de Polirom. Sunt plină de recunoștință față de această editură extrem de profesională, cu care colaborez admirabil de aproape 20 de ani.
Ați dorit vreodată să abandonați filosofia și să deveniți scriitor, de poezie sau de roman? Sau, pur și simplu, să nu mai aveți nici o tangență cu filosofia?
Nu, nu pot abandona filosofia. Este o forma mentis pentru mine. Am scris texte care au o formă literară mai pregnantă decât în cazul studiilor, dar care au un fond filosofic și chiar o inspirație, aș spune, filosofică. Nu știu dacă voi mai scrie asemenea texte, dar știu că nu voi putea abandona niciodată lectura textelor de filosofie și meditația pe marginea lor.
Poți să trăiești decent, în Franța, ocupându-te de filosofie?
Deocamdată da, se poate, câtă vreme există „agrégation de philosophie”, se predă filosofie în licee, există o probă obligatorie de filosofie la bacalaureat, iar facultățile de filosofie sunt relativ numeroase în Franța, chiar dacă sunt cuplate cu sociologie, litere, drept sau teologie în anumite universități. Și apoi există în „Centrul național al cercetării științifice” (CNRS) o secțiune (35) în care filosofia este disciplină principală (cu 3-4 posturi scoase la concurs anual) și alte câteva secțiuni (Mondes anciens, Mondes modernes, Linguistique) în care filosofia intră în dialog cu discipline aplicate (antropologie, filologie, codicologie și ediție de texte clasice, traduceri etc.). Vorbesc desigur doar de filosofia care se definește ca o disciplină academică. Ea atrage încă foarte mulți tineri, dar selecția este drastică și munca în acest domeniu implica un angajament profund, de ordin existențial. A trai decent din filosofie, în Franța, înseamnă a accepta un trai modest, chiar dacă ai un salariu de profesor universitar confirmat. Dar a avea asigurat un trai dedicat pasiunii și nu unul strict subzistențial este un lux, dincolo de aparențe.
