Andrada Strugaru a publicat poezie în revista culturală „Zona Literară“ (Iaşi) și în dosarul „Supercluster 3” al revistei „Apostrof” (2019). A participat la ediţia a XI-a a Festivalului Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa“ și la festivalul de poezie „Poets in Transilvanya” (2019). A citit poezie la „Zoon poetikon” și „Noaptea albă a poeziei” „FILIT” (2019).
minus minus
nimic nu mă satisface mai multdecât să aflu ceea ce pe alții
îi satisface
întâlnesc oameni și
ca un câine de vânătoare
caut să le aflu obișnuințele
mă imaginez suplă și splendidă
ca un dog german
ating cu lăbuțele pământul reavăn din ei
și caut să le aflu obișnuințele
nimic nu mă satisface
mai mult decât
să fac ceea ce pe alții
îi satisface
îmi doresc un trup
reavăn, maleabil, și mare
în forma lucrurilor care îmi fac
părinții să doarmă mai bine
și iubiții să mă iubească mai tare
un trup pe care să îl atingi
și să nu știe nimic
dincolo de
sunt minus minus ok
și minus minus încântătoare
noi suntem minus minus sănătoși și fericiți
viața mea e minus minus mică
dar am o inimă minus minus mare
ce poate face un om
între
ce poate face un om
și ce nu poate
în numele iubirii
mâinile mele
și-au întins funiile
iar mâinile tale
au început să atârne rufe
să își înfigă cârlige
în zilele cu vise rele
în zilele fără somn
când îți doreai doar
o dragoste casnică
la fel ca o mușcată pe pervaz
înfloritoare și mică
mâinile tale docile
căutând ceva domestic în mine
aflau această limită
și nicăieri această iubire
ce poate face un om
și ce nu poate
sufletul tău
ar fi făcut din mine
o casă cu flori
din inima mea
un castan în
parcarea din spatele blocului
și trupul
un cearceaf la uscat
care să îți atingă spiritul
cu o mână cuminte
dar zilele cu vise rele
au ajuns printre noi
și între
ce poate face un om
și ce nu poate
am cultivat această limită
eu i-am dat apă
tu i-ai dat dragoste
și iată-ne după atâția ani
ca la jenga
cum scoteam piese până la
limitele instabilității
ca să le punem la loc
ce poate face un om
și ce nu poate
în numele iubirii
uite nisipul –
viața ca o întindere de pământ.
peste ea moartea face spumițe sărate
când se rostogolește.
uite nisipul –
ia-ți trupul sărat
și desenează o linie
între ce este viu și
ce nu mai este.
acolo ai vrut să te pui
și ai reușit.
moartea s-a izbit de tine
înainte să se izbească de ei
și ți-ai spus că
a naibii adaptare
de fiecare dată când
în loc să te sufoci
ți-au mai crescut niște branhii de pește.
e păcat să ceri
de la viață prea mult
și e rușine să ceri de la moarte
încă pe-atât –
tu ai vrut branhiile tale să fie
plămâni pentru toți
și uneori să fii
atât de frumoasă încât
ea
-moartea-
să facă spumițe și peste tine
când se rostogolește.
Ilustrație realizată de Sorin Ilfoveanu.
