Angela Marinescu. Poezia ca vitraliu

Cu poezia Angelei Marinescu m-am întâlnit prima oară în liceu, în preajma apariției operelor sale la editura Charmides și purtând în mine un soi de reverență care face mult bine tânărului, pentru că îi exersează putința de a admira, abandonându-l pentru un răstimp generos celuilalt (nu știu, însă, cât bine face poeziei). M-am întrebat atunci, și gândul a rămas, de ce nu e Angela Marinescu prezentă în lecturile școlare (ca să nu spun nici manuale, nici canon) și cred acum că necesarele negocieri instituționale, în termenii lui Marin Mincu, prin care s-ar fi putut ajunge la acest fapt firesc, natural pentru oricine cunoaște măcar o vagă panoramare a literaturii noastre postbelice, nu au știut să fie destul de încăpătoare, de incluzive, de empatice cu o astfel de voce – e pericolul confruntării cu inclasabilul, adevărul, stringența onestă care, în loc să se uniformizeze cu timpul, crește. Răspunsul este eufemic, previzibil, cu siguranță nemulțumitor, dar peste el se așază poezia.


Nu îmi propun să elaborez un text critic, de cartografiere meticuloasă și enumerare a principalelor linii de forță din volumele poetei. De altfel, în 2016, Revista „Vatra” a publicat un dialog comprehensiv (critic și nu numai) dintre poezia Angelei Marinescu și generațiile tinere, din care rețin mai ales intervenția Ritei Chirian cu privire la clișeele de receptare ale acestei lirici păcălitoare în exercițiul clasificării, pentru că e întotdeauna surprinzătoare, vie și sincronică în punțile pe care le stabilește cu poezia prezentului. Din ferocitatea Angelei Marinescu au preluat și au învățat, cum s-a mai spus, răzvrătiții vulcanici ai douămiismului, filoanele atacate de literatura scrisă de femei (în privința acestui ultim ecou, încă putem resorbi și înțelege, din versurile poetei, măiestria cu care a evitat pericolul ideologizării, simultan aruncând în arenă problema consonanței și a disonanței bărbat-femeie). Mă tem de pericolul redundanței nu pentru că m-au interesat reproșurile și gâlceava Angelei Marinescu în relație cu critica (unele, cu drept cuvânt), ci pentru că simt, față de poezia sa, o apropiere care mă face stângace, mă redă, dintre coperți, vieții, mă fisurează în puncte vulnerabile din care sper că va reieși, cândva, ceva fertil. Și nu văd de ce, când vorbim despre poezie, nu ne-am asuma, măcar din când în când, stângăcia.


Poezia Angelei Marinescu e personalitatea sa. Mai mult, e viața sa, într-un crescendo care înaintează dinspre abstracțiune către vintre și organicitate, descompunându-se și repliindu-se permanent ca un lichid turnat în recipiente spectaculoase, contorsionate sau rudimentare. În Var (1989), spațiile acestea sunt umbra și noaptea, adăposturi corozive din protecția cărora se naște autoportretul. Sunt imagini ale încrucișării, pactizări viclene cu moartea, neliniști, paroxisme, tulburări explozive ale spiritului, deșertăciune, toate suspendate într-o substanță de contrast caustică, zeflemitoare, auto-incizivă. „Creierul meu simte/ cum se macerează pe el însuși (…) Sînt o pasăre ce-și macină aripile în cenușă.” Sentimentul autoflagelării tacticoase e complet, dar se atașează încrederii în forța și mistica propriei poezii, ea însăși un organism carnal care împrumută din gesticulația apoteotică a creatoarei sale. Dacă ea practică incizia, poezia e incizie. Dacă ea se scufundă, poezia e mediul acvatic și plasa de salvare deopotrivă. „Ce viață mai intensă decît poemul meu (…) Cenușa strivită devine limbajul meu/ Cel mai complet și mai necesar./ Neliniștea mea înseamnă cea mai adîncă și mai eficientă iubire.” E evidentă în poezia Angelei Marinescu credința pe care o are în algoritmii de funcționare ai limbajului, care acționează ca o combinație de eprubete și substanțe, un amestec chimic experimental, totuși dominat de o precizie stridentă, declarativă, lucrând nu doar la nivel afectiv, ci scandând convingerea că propria literatură e un laborator creator de viață și moarte („cuvinte cuvinte cuvinte/ sudate”). „Îmi provoc eșecul, poezia și moartea” e stindardul poetei, un autodeclanșator care-și recompune cu acribie fitilul, preocupat de suferință și extaz, de provocarea propriei plăceri suturând din agonie și atingând zone de înaltă și acută respirație – „Îmi provoc cerul”. Mersul Angelei Marinescu prin poezie e „zborul unui rac râcâind pământul”, sunt contrageri, extrageri, manipulări în transă ale propriului corp și suflet, unde gingășia, blândețea, ariile de rezonanță ale sensibilității așa-zis feminine sunt detonate, oropsite și servesc rolul unor mijloace de parazitare completă a propriei ființe. „Sînt mîini pe care ar trebuie să le ții înlănțuite./ să le practici pe tine însăți (…) cu mîinile tăiate refac actul morții (…) mîinile fac implozie”. Dialogul nu se petrece, cu supravegherea efectelor, doar între interior și exterior, ci el se aglomerează înăuntru și părăsește intimitatea doar pentru gura de aer necesară supraviețuirii, apoi revine în matca asfixiantă a sinelui, între convulsii și presimțiri ale finalului, unde pare că trăiește natural, real, cu adevărat. Paradoxul funcției de subzistență a maladivului e recognoscibil în multiplele suprapuneri și identificări pe care persona Angelei Marinescu și le însușește. Spun persona în contextul formal al necesității diferențierii dintre textual și real, însă în mod fundamental, poezia sa nu e capabilă de astfel de disocieri, nu le caută și nu și le dorește pentru că, spuneam, în acest caz e strălucitor de clar că personalitatea, viața sunt poezia. Iată cazul unei astfel de înscenări a identificării care are un rest subînțeles și grav: „și fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie.” Poezia aceasta e în mod culminant absolută, nu acceptă distincțiile abstract/concret sau abstracțiune/individualitate pentru că locuiește într-o zonă a idealității care strigă împotriva comunului, care scrâșnește și luptă din unghiul crepusculului, deci acolo unde lumina și întunericul se contopesc și răbufnesc.


Rețeaua comunicantă a poeziei Angelei Marinescu se naște din ea însăși prin reluări și recalibrări regizate prin ochiul ascuțit focalizat care se auto-provoacă, auto-păcălește, auto-îmbrățișează: „Mi-am provocat eșecul, poezia și moartea; îmi provoc,/ acum, pielea, părul negru și sângele./ fără cer cu cerul în față./ fără iubire cu iubirea în față. (…) viața nu îmi aparține. poezia nu îmi aparține”. Corporalitatea poeziei sale povestește, într-adevăr, experiența bolii, trauma extincției, sexualitatea maladivă, barbară, flagelul singurătății care nu permite intruziunea, dar vorbește și despre o luciditate feroce, o vigilență și un spirit de observație care funcționează prin sine însuși ca un studiu precis al punctelor de impact cu experiențele liminale. „Am scris despre mine că lumea sunt eu”, spune Angela Marinescu, din interiorul versului său egocentric, orgolios, care nu percepe lumea în falii: „cei care nu îmi vor decât poezia/ nu îmi vor poezia. poezia mea are sânge și carne/ o frunte îngustă și trup de femeie”. E o permanentă revenire la stadiul uman incipient care detașează din corpusul arborescent al vieții aspectele sale primordiale – suferința, durerea trupului, agresivitatea, dragostea, nevoia de plăcere. În jurul lor se construiește antinomia feminin-masculin pe care Angela Marinescu o descompune și o speculează cu evidentă și declarată satisfacție. Odată cu deplasarea dinspre uzul abstracțiunii către imagistica violentă a corpului și prefacerilor sale, către descrierea opoziției asumate bărbat/femeie, poezia sa devine combustibil pentru spectacolul a tot ceea ce e marginal, dezumanizat sau, dimpotrivă, suprapopulat, extra-frecventat, împământenit. Toți și toate sunt cuprinse și detonate, resemantizate, sublimate în șoc și furie. În 2003, data apariției Tăcerii sexuale, poezia coborâse deja în stradă, era în plină metabolizare a deșeului și blocurilor, însă nu țâșnise încă dintre picioarele spasmodice ale unei femei care s-ar fi vrut bărbat: „Îmi smulg poezia dintre picioare o arunc pe străzi/ s-o mănânce câinii șchiopi și pisicile plictisite”.

Găsesc vitală raportarea Angelei Marinescu la scrisul său, raportare care ar putea ușor vira către interpretarea ei ca joc scenaristic, poză, jovialitate, farsă întinsă cititorului. Ar fi un deserviciu și o eroare (de lectură!) să nu avem încredere că subliteratura poetei înseamnă mult mai mult de atât. E o întoarcere a armelor împotriva concepției despre estetic atât în poezie, cât și în viață, care a fost radical deconectată de la rădăcinile sale călduțe, dar e și o incursiune în durerea provocată de neputința detașării de epiderma unei sensibilități care suferă de boala autoimună a scrisului. „Dacă nu am inspirație nu scriu/ și acum nu scriu ci antiscriu/ mereu provoc ceva ce nu mai este. (…) nu mă mai văd/ mă întruvăd și mă printrevăd”. Ceea ce pare difuz e recuperat prin recursul la dispersie și e o victorie personală, existențială, din care putem cu toții învăța, putința de autodistrugere sistematică în urma căreia nu rămâne ruina, fragmentarul, ci lumina sfâșiată, de vitraliu, care țâșnește dintre cioburi făcându-le din ce în ce, din ce în ce mai mărunte.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *