Angela Marinescu – Subpoezie

Cu poeta Angela Marinescu m-am întâlnit, întâi, în legendele care deja împachetează – într-un mod cât se poate de atrăgător și fascinant pentru generațiile proaspete – „Literatura Noastră Postmodernă”. Cu poezia Angelei Marinescu însă, nu cred că se poate vorbi vreodată despre o „primă întâlnire”. Cum ar fi posibil acest lucru când intensitatea (sau violența – pentru a nu abandona retorica specifică) primei întâlniri cu textul nu se diminuează de la o lectură la alta, nu se aplatizează, ci, dimpotrivă, își conservă energia și tinde a o potența?

Apoi, aș crede că în această lirică este mai potrivită perspectiva unei „prime însușiri” și nu cea a unei prime întâlniri: prin citire și recitire, nu se „ia act” de poezia Angelei Marinescu, ci poezia devine actul în sine, care se întâmplă și i se întâmplă cititorului; iar actul este, firește, cel al intimității răscolite și răscolitoare, al viscerelui pulsatil și sângerând, atât de familiar și drag scriiturii Angelei Marinescu. Ea înțelege că nu poate exista o astfel de primă întâlnire cu propria intimitate și tocmai de aceea își deplasează epicentrul poetic înspre „însușire”: creația sa gravitează în jurul aproprierii sinelui – sub forma corpului material, a corpului spiritual și, nu în ultimul rând, a corpului literar.


poezia mea s-a împărțit în atâtea etape, câte organe are trupul


Este neîndoielnic faptul că, de-a lungul celor câteva decenii scurse de la nașterea sa, Angela Marinescu a ființat și a creat într-o lume supusă neîncetat schimbărilor – sociale, ideologice sau economice – cărora scrisul nu le-a putut rezista. Aș îndrăzni să afirm însă, că nu acest tandem exterior, istoric și, poate, nu de puține ori, politic, a definit turnurile pe care le-a luat imaginarul autoarei. Încercarea disperată de sincronizare a Cuvântului cu propria sensibilitate, cu interioritatea deopotrivă frivolă și fragilă (dar și fragilizată) reprezintă, mai curând, miza schimbărilor din lirica marinesciană: „poezia mea s-a împărțit în atâtea etape, câte organe are trupul,/ sau câte instincte rămân la temelia vieții. După fiecare etapă consumată/ am crezut că vine sfârșitul lumii, eram epuizată precum un animal/ înspre seară, când își caută loc de odihnă cu o patimă rece”.


noi ne rugăm într-o biserică prea strâmtă


În colecția de Opere Complete (apărută la editura Charmides în 3 volume), cele două dedicate poeziei oglindesc întocmai proteismul acestui trup pulsatil pe care îl dobândește literatura creată de Angela Marinescu. Ar fi prea puțin a spune că opera ei este „monumentală”: cred, mai degrabă, că misiunea acumulării și colecționării textelor poetei ar fi îndeplinită cu adevărat bine doar într-o acropolă sau cel puțin într-un parthenon. În fiecare text al ei poate fi regăsit un monument al sensibilității viscerale, al intimității supraexpuse în meditație și simțire, dar și în corporalitate și sexualitate tulburătoare, iar în fiecare cuvânt pare că încearcă să se înalțe un monument al cuvântului însuși: „Iar eu știam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă/ măsura măsurii? Decât exact ceea ce era în afara ei, suferința din care/ se naște dorința de a scrie, de a te mutila atunci când scrii, de a te lovi sub centură,/ atunci când năvălește forța.”

am căzut cu fața la pământ și am iubit pământul/ m-am ridicat cu fața la cer și am iubit cerul


În Subpoezie este pregnant și spiritul politeist, abordarea multiculturalistă a sinelui eviscerat, în care fiecare organ pare să slujească unui alt cult: există un templu al iubirii pure, neprihănite, precum și unul al plăcerii („am o singură rasă: plăcerea”), un altar al prieteniei, precum și unul al urii, un templu al vitalității, dar și unul al bolii, un zeu al revoltei și al dizidenței, dar și unul al supușeniei. Aceste dubluri nu reprezintă însă, o garanție a echilibrului, ci doar o expresie a spiritului „poligam” al poetei: „voiam să fiu și călugărița din curva criminală ce scrie pagini perfecte/ fără să se gândească la urmările nefaste ale gloriei, dar și/ femeia ușoară , ce face să se ridice aburi erotici, din mintea oricărei călugărițe cu funcție dintr-o mănăstire, o așezare plină de flori de munte, sau dintr-un sat cu mult mai necunoscut/ decât sufletul unui copil”. Și este întocmai această formă de ființare politeistă în propria persoană, cea care așază temeliile anti-dihotomice: nu există, în poezia Angelei Marinescu, un adevărat rău și un adevărat bine, o adevărată plăcere și o adevărată suferință; conceptele se întrepătrund, noțiunile se estompează în expresie, care este singura prevalentă. În afara oricărei intenții teziste sau moralizatoare, lirica Angelei Marinescu nu caută să comunice fapte, să clarifice status-quo-uri, să metaforizeze trăiri și sentimente, ci pare, mai curând, jertfită încercării necontenite de a da o expresie ființei, de a-și comunica sensibilitatea, de a recrea, din cuvinte, intimitățile proprii. (Căci intimitatea este, prin excelență, anti-dihotomică, îmbrăcată doar în sentimentul straniu de a fi singur cu tine însuți.)


sunt lesbiană cu mine însămi


O triadă pare să ocupe, totuși, un loc aparte pe acest capitoliu: dragostea-pasiune, moartea și, deasupra tuturor, Cuvântul: „Cristos și Barabas sunt unul, toți farisei sunt unul, eu sunt/ lesbiană cu mine însămi, Dumnezeu mă atrage, Diavolul mă atrage, sunt goală, sunt sfântă, sunt cu buzele crăpate de sânge, sunt cu mâinile lungi și uscate, mă dor ochii când îi țin în lumină, sunt oarbă, sunt singură, Limbajul, ca un adevărat bărbat se excită/ în fața hârtiei albe și imaculate, se udă hârtia de sânge, se usucă/ hârtia la vântul anarhiei și al morții./ Limbajul, ca un șobolan, aleargă direct pe pământ.” Din asemenea fragmente, parcă înadins construite pentru a șoca (sau cel puțin a surprinde) este compusă poezia Angelei Marinescu. Ceea ce inițial pare a fi expresia unei revolte, a unei sfidări a normei și a normalului, se dovedește a fi, de fapt, mantra existențială a scriitoarei: spațiul anti-dihotomic, în care atracția și plăcerea își dezvăluie formele indiferent de registru: Dumnezeu și Diavol, goliciune, sfințenie.

Atât de des invocate, chiar corporalitatea și sexualitatea sunt scoase din mărginirea antinomiilor: „cred că aș putea avea relații intime cu o soră atât de precisă. Sunt băiat și fată,/ ea este fată și băiat. ne sărutăm pe furiș, în fața bărbatului. suntem comuniste,/ ne atrag U-topiile, deoarece apare misterioasa literă U (semnul nostru este umilința/ Ursa-mare și urletul, semnul nostru este urma, uraniul și unul)”. Identitatea este androgină, desemnată de un singur criteriu: plăcerea. Ce mod mai cuprinzător de a se autodefini poate acest spirit poligam și politeist să găsească, decât atunci când declară: sunt lesbiană cu mine însămi?


tu te gândești la mine ca la o mare poetă moartă de mult/ iar eu sunt mai vie decât tine

Care organ va aduce jertfă la altarul morții, când teama de moarte este doar un accesoriu al bolii, iar boala tinde să se permanentizeze? „soarele coboară din spatele cerului și mă gândesc la WC-ul din mijlocul sângelui ca la un tron/ pe care stă un rege cutremurat nu de soarta poporului său ci de gândul morții” însă, de fapt, de prea puține ori poezia Angelei Marinescu se lasă, în adevăratul sens al cuvântului, cutremurată de moarte. Devine chiar un pretext pentru a reinițializa o revitalizantă revoltă a vieții sau, mai precis, a poeziei vii care își declară dizidența de la orice formă de alterare: îmbătrânire, boală și, în definitiv, moarte: „ce am eu cu tine când tu te gândești la mine ca la o mare poetă/ moartă de mult,/ iar eu sunt mai vie decât tine, fiul și mistrețul tău la un loc,/ scriu dintr-o vitalitate atât de puternică încât a trebuit să-mi organizez o dureroasă execuție a propriei mele vieți, să-mi limitez cu o gândire veșnic vie dorința de a iubi, de a vorbi, de a mă mișca și chiar de a scrie într-un anumit fel./ eu scriu cu tot trupul meu chiar și atunci când măduva osoasă a sternului/ se împuținează văzând cu ochii/ când seara a început să vină mai repede, când întunericul se strânge mereu din nimic și totul este o mare de sânge în care se zvârcolește, ca un șarpe strălucitor, plictiseala.”


să simt cum șoarecii s-au făcut șobolani tot înfulecând din cuvinte


Ultima putere (și poate și cea mai mare) din poezia Angelei Marinescu este cuvântul însuși (sau Limbajul, după cum preferă să îl intituleze autoarea). Având aceeași forță de auto-consacrare, precum
și de profanare, pe care și versurile scriitoarei par să o caute, Limbajul este instrumentul ultim ce încoronează sentimentalismul și intimismul răvășitor din Subpoezie. Este, într-adevăr, acela care îngrașă șoarecii gândirii până la rotunjirea și greutatea veritabililor șobolani, la fel cum hrănește romantismul suferind până când îi dă forma unui monument de sensibilitate.


Cuvântul – ca expresie poetică – este un veritabil modus vivendi; cu el se identifică, în ultimă instanță, poeta. Persona răvășitor de sensibilă se interpune ca instrument între ascuțimile realității și interioritate sângerândă a ființei; „ah, și cocoșul tău calcă cu tălpile mele/ și trompeta ta cântă cu buzele mele/ și iubitele tale fac amor cu tine cu mâinile mele” scrie Angela Marinescu, într-o expresie a felului în care nu mai poate fi păstrată (sau ascunsă) nicio formă de intimitate față de această preoteasă din templul intimității.


Tot astfel este Limbajul instrumentul  care se interpune întotdeauna între experiență și expresie: „Se credea că nu am expresie și acest lucru/ nu ar fi fost cine știe ce/ dar se îndoiau toți de nebunia mea. (…) Eram un lac adânc și trebuia să atrag și să ucid pe câte cineva/ pentru a-l aduce pe fundul plin de nămol al lacului meu/ unde puteam să-i explic și să-i arăt cât de mult îmi place sângele și cum se încolăcește el ca un șarpe pe pământ și apoi sare la gâtul meu/ și mă sufocă”. Cuvântul este creuzetul sacru în care nebunia întâlnește expresia, fără a se hrăni vreodată una pe alta sau una din alta – Limbajul apare, deci, nu ca instrument de transpunere, ci ca dimensiune în proximitatea căreia poate să ființeze.


când ai să înțelegi cât de mult prețuiesc să mă pot dezintegra, răni, submina, să fiu aidoma acestui pământ ce dispare?


Unica anomalie a acestui sanctuar poetic e că există un singur preot, el însuși jertfit unui cult al distrugerii și al autodistrugerilor. În templele sale, Angela Marinescu se aduce neobosit pe sine ca ultim sacrificiu, cu o fascinație ce ține de domeniul fanatismului: „Dar niciodată nu am vrut să distrug altceva decât pe mine și numai pe mine. Când ai să înțelegi cât de mult prețuiesc să mă pot dezintegra, răni, submina, să fiu aidoma acestui pământ ce dispare?” De la un capăt la altul, precum și de la o vârstă literară la alta, poetei îi reușește să fie, în fața fiecărui vers, „singură, ca un braț cu bisturiul în mână; în fața morții”. Discursul profund confesiv, de un romantism exacerbat în numeroase rânduri, pare menit a media întâlnirea cu o sensibilitate violentă, androgină, construită din trupuri și maladii eviscerate, din ștreanguri, sânge și batiste radioactive. Pentru mine însă, subpoezia Angelei Marinescu rămâne, în primul rând, un imn închinat Limbajului însuși, care, odată însușit, devine creuzetul asumării oricărei forme de intimitate.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *