„Arta salvează, este catharsis și spirit”

Anul 2022 a fost unul plin pen­tru artistul multidisciplinar Suzana Fântânariu: din iulie până la finele lui septembrie 2022, Muzeul Muni­cipal „Regina Maria” din Iași a găz­duit expoziția Ambalaj pentru Suflet, retrospectivă și aniversară totodată: marea doamnă a gravurii românești a împlinit în septembrie 75 de ani. Cu această ocazie, orașul tinereții sale artistice i‑a conferit titlul de Cetățean de Onoare. Din octombrie, expoziția a fost prezentată la rectoratul Univer­sității de Arte „George Enescu” Iasi, care i‑a decernat Suzanei Fântâna­riu titlul de Doctor Honoris Causa. În septembrie‑octombrie, Suzana Fântâ­nariu a fost artist invitat în expozi­ția colectivă Introspecții, la Galeria Macadam a ICR Paris. În noiembrie, acasă, la Timișoara, Galeria Calpe a omagiat‑o prin expoziția Durata Im­pură.

În ianuarie 2023, Muzeul Națio­nal al Literaturii Române București propune ampla expoziție Sic Transit, în colaborare cu artistul video Andrei Cozlac, cu un vernisaj înscris între ma­nifestarile Zilelor Culturii Naționale. În martie, într‑o formulă adaptată spațiului, Sic Transit va fi itinerată la Brașov, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania – iar pro­iectele anului nu se opresc aici. Cu o energie creatoare care desfide și tim­pul, și timpurile, Suzana Fântânariu prezintă publicului în premieră serii și formate artistice moderne și non­conformiste, pendulând cu dramatică finețe între desen, gravură, pictură, obiect și instalație, între recycling și upcycling, între interesul obsesiv pen­tru fragilitatea corpului uman și tema recurentă a binomului semn‑structu­ră.

Născută la Baia, județul Suceava, Suzana Fântânariu a urmat și a ab­solvit Colegiul de Artă „Octav Bănci­lă” din Iasi și, apoi, Universitatea de Arte din Cluj‑Napoca. Întâi la Cra­iova, apoi – în ultimele decenii – la Timișoara, a reușit să devină și să rămână, deopotrivă, un artist și un mentor remarcabil, pentru generații de elevi și de studenți. Recunoscută și, de multe ori, premiată în România și în Europa, Suzana Fântânariu zămis­lește lucrări surprinzatoare și emoțio­nante prin lirismul și fragilitatea lor, din care răzbate o incredibilă forță creatoare.

Artista își multiplică, în fiecare lucrare, mesajul prin nesfârșite deta­lii, fiecare dintre acestea având un rol conceptual – niciodată pur decorativ, cu puternice rădăcini autobiografice. Orice fragment aparent neînsemnat din viata cotidiană este observat și păstrat ‑ devenind relevant într‑o țe­sătură subtilă de „obiecte‑clipă” sus­pendate în timp și spatiu prin puterea memoriei.

Cum te definești? Ești artist plastic? Artist vizual? Poetesă? Profesor? Mentor? Creator de frumos?
Mă definesc ca artist vizual‑profesor; de aici decurg numeroase alte direcții care pot fi explorate artistic, pedagogic, literar, estetic, filosofic, menite să între­gească statutul și personalitatea mea, căci mă consider un om dedicat și implicat în profesia și în destinul său. Rolul artis­tului vizual‑profesor, promotor în educa­rea artistică a generațiilor ce urmează, a fost important în cele aproape trei dece­nii de carieră universitară. Cred în în­tregirea spirituală, capabilă să determine o mișcare artistică în spațiul național și internațional, folosind limbajul artistic de comunicare universal, iar felul în care mi‑am condus viata ilustrează această credință. Sunt „poetesă” de culise… Mă împlinesc cu un masiv decalaj, în poe­zie, prin apariția antologiei de autor Ex­ces de melancolie la Editura Avalon din Cluj‑Napoca, în 2021, volum întâmpi­nat cu câteva cronici literare importan­te. Dar este o antologie „de sertar”, cele mai multe poezii fiind nepublicate an­terior. Văd poezia mea ca fiind expresia unei discreții în formă continuată.

Am lucrat în permanență, într‑o armonie a perfectei tăceri înăbușite

Care e motivația ta de a lucra în perma­nență și cât de mult lucrezi în această pe­rioadă? Se pensionează artistul vreodată?
Am lucrat în flux continuu, zi și noapte, de‑a lungul întregii vieți, ca o acută necesitate existențială corelată cu pasiune și har înnăscut. Metaforic spus, artistul plastic „moare cu pensula în mână” (Ethel Lucaci‑Băiaș), așa cum actorul moare pe scenă. Profesorul, în schimb, dezgolit de condiția de artist, cade pradă măsurătorii convenționale a timpului, despărțindu‑se de elevi sau de studenți printr‑o ruptură accidentală brutală, prin conjuncturi și fapte tăioa­se, specific românești, pare‑mi‑se: fără nuanțe, fără menajamente etico‑psiho­logice, uneori fără decență și respectul cuvenit. Dar cele două vieți, cea de ar­tist și cea de profesor, coabitează, fac corp comun și niciuna nu poate fi jude­cată, pentru că arta salvează, este cathar­sis și spirit. Dacă nu dispare artistul, nu dispare nici profesorul, independent de condiția de titular al unei catedre. Pa­radoxal, dacă buzele s‑au albit de umi­lință, trăind momente sfâșietoare când m‑am simțit înlăturată, am devenit pu­ternică și solidară cu propria dramă in­terioară pe care nu am afișat‑o convulsiv, din decență morală, etică, estetică. Fur­tuna existențială contradictorie trece; rămâne autoritatea spiritului care armo­nizează spațiul existențial.

Ajunsă profesor pensionar (cu o pen­sie foarte modestă), m‑am simțit un ar­tist suspendat de societate și de timp; senzația era derutantă. Nu am aplecat capul, am lucrat în permanență, într‑o armonie a perfectei tăceri înăbușite. Că­utam densitatea spirituală din adâncul în care mă scufundam de la o zi la alta. Niciun suspin de voluptate nu m‑ar fi salvat; îmi controlam luciditatea, pro­priul destin, nu abandonam, aveam me­saje de transmis, trebuia să continui un drum, un demers, un traseu, o miză, un vis. În solitudine, salvam acest vis deve­nit necruțător și crud odată cu izolarea socială, căutam proiecția lui spre lumina albă a îndepărtatului orizont. Imaginația mea era suficient de bogată ca să explo­rez, să inventez noi câmpuri de existență spirituală și prea puțin materială. O alu­necare spre profunzimile tainice, utopi­ce îmi semnala că timpul se scurtează, devine agresiv, iar spațiul fizic este din ce în ce mai limitat. Cel spiritual însă, tot mai înflăcărat (contrar disperării), arză­tor‑creativ, îmi demonstra că pot să exist prin mine însămi, prin chinurile metafi­zice, căutând ieșirea onestă și demnă din labirintul încurcat al acestei etape tulbu­rătoare, „senectutea impusă”.

În ultimul deceniu, mi‑am dovedit că pot să nu abdic de la continuitatea fi­rească și necesară a creației, deși depre­sia m‑a pândit ca un animal de pradă, de când „trimiterea acasă” la 65 de ani, în mijlocul unei intense activități uni­versitare, lăsa în bătaia vântului proiecte artistice și pedagogice, doctoranzi, teme de cercetare conceptuale. Ce experien­ță profesională amară, ucigătoare pentru ambele părți! Am simțit datoria morala să depun un memoriu în favoarea con­tinuării proiectelor, dar fără rezultat… Colegii mei de la Academia de Arte și Design din Cluj‑Napoca, cei de la Fa­cultatea de Arte‑Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași sau cei de la Universitatea Națională din București au continuat activitatea până la 70 de ani, doar Universitatea de Vest din Ti­mișoara a legiferat prin Senatul ei pen­sionarea cadrelor didactice la 65 de ani, indiferent de gradul universitar, de nu­mărul de doctoranzi, de proiectele înce­pute și neterminate.

Astăzi lucrez la o lungă serie de dese­ne monocolore, „Anatomii utopice”, și, mai ieri, alaltăieri, din 2020, am dezvol­tat dramatic un ciclu de 200 „Portrete covidiene și postcovidiene”, o pendula­re alertă între viață și absența momenta­nă a morții, dar și a existenței aflate în imediata sa vecinătate. Mă apăr, salvez utopic lumea prin desenul fragil, prin expresivitatea imaginativă a personaje­lor cu mască și apoi fără mască, prin ac­ceptarea „paradisului” distrus de strania pandemie ce a cuprins întreaga lume. Arta, mai mult ca oricând, strigă, în­treabă, răspunde impulsurilor interioare ofensive sau defensive refăcând „paradi­sul pierdut”. Acest proiect artistic a im­presionat și am fost invitată să îl expun la Accademia di Romania, unde o par­te din „Portretele covidiene” ar fi trebuit să fie prezentate publicului în frumo­sul edificiu cultural italiano‑român, în 2021, prin colaborarea cu marele tradu­cător din română Bruno Mazzoni. Pro­iectul a fost doar amânat și își așteaptă vernisajul în curând.

Îmi e imposibil sa separ viața artistică‑creativă de cea organică

Cum ai calcula tu numărul anilor de activitate artistică? Dacă ar fi să îți îm­parți viața în perioade creative, cum ai fa­ce‑o?
Cred că s‑au cumulat toți anii de ac­tivitate artistică într‑o mișcare conti­nuă de căutare, cu epoci dificile parcurse până la cei 75 de ani pe care i‑am îm­plinit pe 15 septembrie 2022. Un traseu lung, dramatic zădărnicit de sistemul comunist, care a blocat orice perspectivă timp de patru decenii. A urmat o liber­tate haotică, grăbită, radicală, precipita­tă, care a răsturnat, încă o data, valorile. Toți acești ani s‑au legat strâns unii de alții, ca un lanț cu verigi de fier aspru, bronz, argint sau aur în evadările idea­liste ale memoriei dintr‑o realitate îm­pietrită. Numărul, calitatea, valoarea lor sunt diferite, iar subiectivitatea mea nu‑mi dă voie să fac un calcul coerent asupra operei complete; încă sunt zone neidentificate valoric, deoarece lucrări­le mele sunt mai mult „depozitate” în diferite locuri, decât expuse, protejate, întârziind evaluarea lor obiectivă pe ter­men lung. Muzeele sunt, deocamdată, tăcute sau ocupate. Aproape șaptezeci la sută dintre lucrările mele se află, încă, la Klagenfurt, Austria, altele la Iași sau Făl­ticeni, iar o parte – la atelierul din Ti­mișoara sau în mica locuință‑atelier din cartierul Badea Cârțan.

Privind retrospectiv așezarea anilor grei, tumultoși într‑o albie a unui fluviu cu apă străvezie sau tulbure, adâncă sau nu, îmi permit să cred că acest fluviu nu a secat vreodată, dar a inundat, s‑a re­vărsat, a trait neliniștea furtunilor și nă­vălnicia fecundă, exacerbată de spaimă, primejdie și incertitudine. Sincopele ne­faste (moartea violenta a tatălui în 1975, accidentul meu de mașină în 2003 etc.) au dezechilibrat continuumul creativ, dar niciodată nu am abandonat. Creația m‑a ajutat, m‑a vindecat cu armoniile ei magice, rezistența prin artă fiind un dat salvator. Anii de creație fluizi și fecunzi au fost metamorfozați; îmi e imposibil sa separ viața artistică‑creativă de cea or­ganică.

Activitatea artistică este viața însăși, cu anii ei progresivi și regresivi, de la naștere, în 1947, și până acum, în 2022, perioadă lungă, parcursă anevoios, învă­țând măsura în artă, dar mai puțin în viața de toate zilele. Etapele vieții au fost și cele ale creației: copilăria, adolescența, maturitatea și senectutea, perioade simi­lare procesului educației mele artistice școlare (Baia), liceale (Iași), universita­re (Cluj‑Napoca). Condiția de profe­sor‑artist, timp de 45 de ani la Craiova și Timișoara (1975‑2012), a avut o du­blă menire, dar a fost marcată de un efort remarcabil. Panta rhei, totul curge, năzuința constantă de a căuta noul, ine­ditul în comunicarea artistică, fragmen­tarea căutărilor stilistice, a tendințelor, impulsurile emoționale născute din sen­sibilitatea structurală a firii: toate au în­semnat febrilitate artistică, esențială în definirea operei mele: arderi, asceză și risc.

O încercare de sistematizare poate socoti anii activității artistice începând cu absolvirea Liceului de Muzică și Arte Plastice „Octav Băncilă” (1968) din Iași până în prezent. Sunt, de atunci, 55 de ani, mai bine de jumătate de secol. Ul­timul deceniu, cel ulterior pensionarii, a fost extrem de prolific, cu rezultate na­ționale și internaționale la vârf, dar și cu sacrificii pe măsură, izolări, solitudine, reașezări valorice într‑o societate care minimalizează importanța artei, a cultu­rii, dar mai ales pe cei „ieșiți din câmpul muncii”.

Am retrăit momentul Revoluției din 1990 la Memorialul Revoluției din Ti­mișoara, pe care l‑am imortalizat în dublul proiect „89 din ușă” și „89 din fereastră”, patru ani de reconstituire vi­zuală într‑un atelier special (2014‑2018) cu impact comemorativ. Fantomele ti­nerilor ce ne priveau din ferestrele și din ușile vechii cazarme, freamătul sânge­lui eroic la fel de viu întâmpinau per­sonajele‑chipuri impregnate de lașitate și oportunism într‑o societate fracturată de îndoieli. Mult aș vrea să cred în ceea ce a spus Baudelaire: „Miraculosul ne învăluie și ne scaldă precum aurul; dar noi nu‑l vedem”... Regret, nu este așa!

Abandonând periodizarea numeri­că ca percepție artistică, prefer trecerea în revistă a câtorva genuri și serii artisti­ce realizate de‑a lungul anilor: Xilogra­vura parietală, Palimpsestus, Dragoni, Totem și xilogravura din tinerețe ca ex­plorare practică și teoretică (teză docto­rală, 2007) cu teme orientale legate de natură și poetizate în spiritul lui Lucian Blaga: Cascade, Morfogeneze, Cumpăna apelor, Timpul ca o plantă, Xilogravu­ra tridimensională, obiecte monumenta­le antropomorfe, Ambalaj pentru suflet, Coloane, Instalații, Pași pierduți, Apo­logia xilogravurii, Desenul ilustrativ, Anatomii utopice, Portrete covid/post­covid, Desenul monumental, Mucenicii, Sanctificare, Mâna ca de‑semn, Colajul mixt, Breviare totemice, Jurnale utopi­ce, Parapluies poetiques, Portrete axiale, Corpuri însemnate, Carte‑obiect, Car­te călătoare, Maxima lumină, Obiecte, Sertare, instalație monumentală, Apar­tament utopic, 89 din ușă, 89 din fe­reastră, MailArt, Eurotique, Video‑film, Psihomedia, Întâlnirea cu necunoscutul.

Implacabilul spirit nomad convulsiv și câteva popasuri retrospective

Ce importanță au avut pentru tine lo­curile unde ai trăit și ai lucrat? Te‑au in­fluențat în devenirea ta artistică și, dacă da, în ce fel?
Implacabilul spirit nomad convul­siv, o dramă interioară sau o experien­ță benefică? O barieră între viața rămasă în urmă, nedesăvârșită și creația, nici ea suficient omologată? Încă mă mai întreb despre toate acestea, fără a fi sigură că pot da un răspuns definitiv. Încerc mă­car câteva popasuri retrospective…

Orașul Iași, unde am ajuns ca ele­vă, studiind acolo vreme de cinci ani, e, pentru mine, răgaz adolescentin trăit sub imaginația romantică, lirică, a unui timp cu forțe inocente.

Studiul acerb la desen după mode­lele de ghips elenice descoperea, de sub masca albă, sufletul antic, cultura anti­că, impunând respect față de un trecut luminat. M‑a cutremurat legenda gru­pului statuar Laocoon cu fii, impună­tor și expresiv, situat autoritar în holul principal al liceului, iar Venus‑Afrodi­ta, Moise, Hermes etc. erau persona­je‑sculpturi venerate zilnic, în atelier. Toate aceste studii făcute la Iași s‑au pierdut. Desenam fără o libertate a for­mei, descoperind povestea din spatele zeilor. Un joc al umbrei și al luminii, la o vârstă în care luciditatea pălește. Lucrările erau impregnate de un spirit academic, mult alb, mult gri; puritatea desenului, relieful luminii și al umbrei prin contrast misterios erau o stare, un murmur. Continuitatea fluidă a linii­lor prin desen, în care sălășluia muzi­ca, explorarea profunzimii planurilor m‑au adus la un geometrism, la o abs­tracție prematură, erau momente de revelație, de căutări. Mi‑a fost frică de zboruri rectilinii, înălțimea moderată la care mă raportam era atunci bene­fică, iar modelele antice îmi surâdeau mereu.

Strălucitul profesor Paul Giligor, di­rector patern, a avut un rol esențial în formarea mea. Aici, la Liceul de Artă „Octav Băncilă”, s‑a înfiripat dorința de a studia sculptura sau pictura în Acade­mia de Artă, ca dovadă că maestrul If­timie Bârleanu m‑a determinat să dau admiterea la sculptură la București, doi ani consecutivi. A avut câștig de cauză a treia variantă, cea a profesorului Giligor, care m‑a îndemnat să plec la Cluj cu ul­timul tren care mai ajungea la destinație înainte de data limită, pentru a mă în­scrie în grabă la admitere.

De la 14 ani, locuisem într‑un inter­nat obscur și igrasios, în clădirea veche de pe lateralul străzii Cuza‑Vodă. Via­ța nu era exaltată, dar nici nu suspinam, eram calmă. Vedeam în acel loc o cetate a păcii, lăcașul artelor protejat de ziduri­le unui patrulater impregnat de muzică și mister, rod sentimental al vârstei fra­gede, un loc monahal în care aveam pro­tecție familiară cu clasa mea mixtă de 28 de elevi de la secția muzică și plastică, îndrăznind uneori să exersez pe clapele pianului. Eram în miezul unei povești fără capăt, cu circuit închis.

Desenam mereu, știam că am de de­săvârșit ceva, că pot să mă desfășor în voie în atelier, la șevalet și la stative pen­tru modelaj. Eram iubită de profesori. Trăiam un sentiment de confort, ca și cum aș fi deschis porțile paradisului. Nu am cunoscut orașul, capitala Mol­dovei, dincolo de zidurile înalte, de ca­zarmă, deoarece viața mea se derula în acel perimetru închis: cursuri, atelier, cămin, cantină cu meniu monoton, toa­te în același loc. În cei cinci ani, cu „bi­let de voie”, am văzut Palatul Culturii, Piața Unirii, Poșta Mare, Turnul Golia și cartierul Târgul Cucului, în vale, spre strada Moara de Vânt, unde duminica, mătușa mea, tanti Florica Gheorghiu, mă invita la masă. Soțul ei, nenea To­nicel, chiar dacă era militar, era blând și bun și ar fi dorit să mă înfieze, o idee înspăimântătoare pentru mine, căci nu puteam să‑mi imaginez despărțirea de mama, de frații mei. Pedagogul nostru, Petru Vornicu, student la geografie, să­rac și studios, ne supraveghea atent în clasă la pregătirea lecțiilor pentru a doua zi. În pauză, mă cățăram pe furiș pe fe­reastra sălii de balet din spatele școlii. Eram fascinată de dinamica grațioasă a balerinilor care exersau mișcări fantasti­ce ale corpului, ca niște flăcări arzătoa­re. Tot pedagogul ne ducea sâmbăta la concertele Filarmonicii, zidul din stân­ga al Conservatorului încheind patrula­terul din care nu ieșeam până la vacanță. Atunci zburam la gară, fără să fiu asi­gurată că bănuții din batistă ar ajunge pentru plata distanței Iași‑Dolhasca‑Făl­ticeni. O dată, am greșit calculul, ră­mânând peste noapte în gară, fără vreo soluție salvatoare. Nu aveam voie în dor­mitor decât după cină, iar culcarea era cu clopoțel asurzitor, sub privirile aspre ale doamnei Olga, rujată excesiv. Trebu­ia să închidem ochii obligatoriu până când ușa se lăsa trasă energic spre zid, iar lumina era înghițită brusc de întuneric. De atunci colecționez clopoței, mici și mari, iar clopotele de la Biserica Albă a lui Ștefan cel Mare de la Baia au devenit esența formei simbolice înăuntrul căre­ia taina este închisă și nedescifrată vre­odată. Poate de aceea și nopțile care au urmat au fost albe, fără reguli noctur­ne sau matinale. Tot Olga împărțea, cu voce tare, corespondența în sala de mese a cantinei. Se răcea supa, iar lingura de aluminiu îmi aluneca din mâini, uitân­du‑mă la buzele ei roșii răsfrânte, să văd dacă îmi strigă numele. Așteptam scri­soare de la mama, dorul matern a fost sfâșietor; plângeam deseori pe ascuns… Aici, în patrulaterul magic liceal, am văzut cum s‑a născut o poveste despre desen, picturi, mulaje după zei, despre piane, muzică simfonică, balet ceaikovskian și înfiripări de nevinovate idile, gen „Romeo și Julieta”. Un spirit ro­mantic desăvârșit… Dincolo de zidurile vechi, decorticate ca niște ecorșeuri‑car­case ale timpului, impregnate pe alo­curi cu mucegai, era proiectat imaginar magnificul oraș Iași, pe care nu‑l vedeam în realitate. Un lirism cu intermitențe îmi secunda viața, aspirațiile, viziunile. Odată cu vârsta, mă îndepărtam de coti­dian, căutând sensul spiritual al lucruri­lor din interior spre exterior. Am învățat aici să trăiesc în liniște, prin milostenie. Nimeni nu m‑a stingherit, în afară de profesorul de matematică, Popovici, un „dușman” al artelor, sfidând orice regulă a psihologiei pedagogice.

Am ajuns în 1970, printr‑o admite­re precipitată, dar norocoasă, la Cluj, un laborator de vise grandios, cu tumult de impresii pozitive, un oraș deschis cultu­ral, cu pecete istorică prețioasă, nobi­lă. Orașul ardelean m‑a primit deschis, onest, civilizat; m‑a adoptat imediat, necondiționat, m‑a format, l‑am iubit. A intrat firesc în biografia mea artistică, moment important, temeinic, prolific, performant, pe când aveam vârsta mari­lor acumulări, între 20 și 26 de ani.

Am întâlnit profesori excepționali: Daniel Popescu, rector, profesor de is­toria artei, Florin Maxa, Feszt Ladislau, Ioachim Nica, Viorica Cristea – profe­sori de specialitate, Liviu Văcaru – es­tetică, Gheorghe Buș – filosofie; dar și pe rectorul Hans Voos din R.F. Germa­nia, cunoscut prin schimbul dintre „In­stitutul pentru crearea formelor” din Offenbach am Main și Institutul „Ion Andreescu”, o colaborare internațională în urma căreia am beneficiat de o călăto­rie de studii la München (1973), prima mea ieșire în Occident.

Excelenta școală de gravură clujea­nă era recunoscută la nivel european sub patronajul profesorilor‑maeștri, dar și prin dăruirea și tenacitatea studenților care au creat un climat serios de lucru, o emulație mișcând în permanență spi­ritul creativ studențesc: Baasz Imre, Ta­maș Klara, Eugen Keri, Horvath Ioan, Gheorghe Sabău, Szöcs Agnes, Veroni­ca Tătulea, Csaki Peter, Ioan Cuciurcă, Epaminonda Tiotiu etc. Au fost con­juncturi favorabile, care, printr‑o muncă laborioasă, au dat naștere unor construc­ții artistice originale, apropiindu‑mă de performanța profesională la nivel uni­versitar.

Pe vremea marilor restricții comu­niste nu se puteau trimite lucrări peste hotare, de aceea am avut sentimentul re­gretabil al recuperării. Abia după revo­luția din 1989, la 16 ani de la absolvire, am trimis la bienalele importante din Japonia, Italia și Polonia gravuri în me­tal, „Structuri ternare”, din seria exame­nului de licență, ele fiind acceptate de exigentele jurii internaționale. O certi­tudine pentru competitivitatea lucrări­lor studențești de atunci și o durere în același timp, pentru stagnarea nedreaptă a timpului, ca anonimat sumbru, prin obstrucționarea perspectivei de afirmare din acea perioadă nefastă. Cu toate aces­tea, Clujul, Institutul de Artă, au fost platforma benefică care m‑a format, în cei șase ani de studiu, baza carierei mele viitoare. Era firesc să răspund climatu­lui academic și mediului cultural clujean printr‑o muncă sistematică, dăruită, și o acumulare teoretică solidă. Am absolvit ca șefă de promoție pe țară.

Am plecat din acest loc, din Gră­dina Edenului în care prinsesem ră­dăcini, în 1975, smulsă de ordinul de repartiție al Ministerului Învățămân­tului, pe neașteptate, aruncată în șe­sul sudic al Olteniei, la Liceul de Artă din Craiova, unde am muncit enorm, punând bazele unei școli de grafică, cu tot ce acumulasem la Cluj. Despărțirea de mediul clujean am trait‑o dureros. Croisem un drum în prima jumătate a anilor ’70, iar această întoarcere forțată a fost punctul meu vulnerabil maxim. Corespondența cu profesoara mea, Vi­orica Cristea, stă drept dovadă a agoni­ei mele din acea perioadă.

Paradoxal, Clujul nu m‑a uitat: în 1997 am primit Diploma pentru meri­te aduse învățământului universitar din partea Academiei de Artă și Design de pe Someș, o distincție care m‑a onorat. Am fost invitată și ca membră în comisi­ile de doctorat ale unor candidați de sub conducerea profesorului Florin Maxa, o altă formă de colaborare și apropiere îm­bucurătoare. Invitația la expoziția absol­venților, actuali profesori, de la Muzeul de Artă, m‑a readus în ipostaza de fos­tă studentă a Institutului clujean. Legă­tura și colaborarea cu revista Steaua a Uniunii Scriitorilor din România era în regim de permanență, având ca direc­tor pe poetul Adrian Popescu și, acum, pe scriitorul Ovidiu Pecican. O reveni­re vie, cultural‑artistică, asupra Cluju­lui, după 44 de ani, a fost realizată în 2019 prin întâlnirea cu Ovidiu Peci­can și Amalia Lumei, care m‑au cooptat în colegiul de redacție al revistei inde­pendente de cultură Avalon. La editura cu același nume, am publicat primul meu volum de versuri, o antologie în­tâmpinată de critica literară cu apreci­eri profesionale onorante. În anul 2022, revista Avalon a inițiat „Premiul Suza­na Fântânariu”, decernat pentru prima dată artistului vizual Radu Tîrnovean din Oradea. Sunt fapte care demon­strează că firele de legătură cu orașul studenției mele nu sunt întrerupte, ele persistă.

Iași‑Cluj, liceu‑facultate, 11 ani de studiu de specialitate cu profesori‑ar­tiști de neuitat. Un potențial de formare și informare educativă fecundă a contri­buit la construirea unei cariere utopic visate, reactivată mai direct sau mai di­fuz, pentru care sunt mereu neliniștită. Locuri, amintiri într‑un abis lăuntric prețios, fapte împlinite, altele doar în­cepute într‑o nouă ordine, multiplicând energia iluzorie a unui timp pandemic, războinic, în care arta catharctică este mai importantă ca oricând.

Alt loc, altă zonă geografică, imedi­at după absolvirea facultății clujene, a fost Craiova, unde am predat 13 ani ca profesoară de grafică la Liceul de Artă. Prea devreme au venit responsabilitățile existențiale în „epoca de aur”: căi în­chise, perspectivă indefinită. În aceste condiții, o asumare tranșantă din par­tea mea motiva buna pregătire univer­sitară pe care voiam să o transmit mai departe. Tot ce am acumulat la Cluj am dăruit elevilor, care aveau nevoie de un profesor, de un grafician și de o nouă secție. A fost o legătură puternică între mine și ei, ne‑am susținut reciproc, am mers înainte împreună. Dar ostilitățile și lipsa de libertate a sistemului educa­țional au frânat zi de zi perspectiva unei evoluții firești a învățământului în ge­neral și a celui artistic în special. Cu toate acestea, atașamentul reciproc, do­rința de cunoaștere și crezul talentaților elevi Marian Zidaru, Darie Dup, Alina Roșca, Ioana Bătrânu, Lucian Irimescu, Elena Stănescu, Ilie Ortansa, Relu Bi­țulescu, Adrian Bănică, Ion Lăzureanu, Mircea Tohătan compensau această „te­roare” conjunctural‑educațională. Ei au fost cei care au depășit barierele, prin tenacitate și pasiune, devenind nume de referință în arta românească și internați­onală. M‑a atras învățământul încă din adolescență, când, timp de doi ani, am fost învățătoare la Baia. Prin educație iți construiești un drum, ajuți la descope­rirea de sine, dar și a lumii înconjură­toare, a celuilalt, te implinești spiritual. Conceptul meu educativ este în afa­ra legilor convenționale, el este liber, limbajul de exprimare la fel, încercam să lărgesc prin metode pedagogice ori­zontul cunoașterii. Arta apropie oame­nii, este un liant sufletesc de neînlocuit, dar distanța care separă idealul moral de statutul tânărului angajat într‑o institu­ție de învățământ era, dintru început, prea mare. „Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”, spunea Spiru Ha­ret, pe care îl admiram de multă vreme.

Nici climatul, viața artistică nu erau favorabile, Filiala UAP era formată abia din câțiva membri, iar atelier de gravură nu exista. Două gazde, un atelier frigu­ros, impropriu, un altul comun, mij­loace financiare reduse până mai târziu, când am reușit să obțin o garsonieră în cartierul Brazda lui Novac – acestea au fost reperele începutului meu la Craiova.

De o importanță esențial‑umană, profesională a fost întâlnirea cu scriitorul I.D. Sîrbu, simbol al literaturii diziden­te, cu o soartă pe care mi‑a împărtășit‑o adesea in discuțiile noastre și în scriso­rile pe care mi le‑a scris, aflate la revista Orizont din Timișoara pentru publicarea lor, încă din anul 1997, și pe care le do­resc recuperate. Vernisarea expoziției de grafică a elevelor mele din clasa a X‑a: Ioana Bătrânu, Alina Roșca și Luminița Țăranu, la galeria „Cromatic” a Inspec­toratului de Cultură Dolj, de către I.D. Sîrbu, a stârnit neliniști prin ineditul ei, dar mai ales prin prezența publică a scri­itorului. Drept urmare, expoziția a fost închisă înainte de termen, iar eu ‒ sanc­ționată. Consider că întâlnirea cu I.D. Sîrbu are o importanță majoră în bio­grafia mea, a fost o șansă de o raritate prețioasă, și a avut o înrâurire profesio­nal‑artistică asupra gândirii mele artis­tice despre care am scris și voi mai scrie pe larg.

Este important să amintesc bur­sa acordată de guvernul italian de la Accademia di Romania, mai ales prin dificultatea de a ajunge acolo într‑un context ostil culturii, libertății și creați­ei. Acest episod l‑am relatat în Orizon­turi culturale italiene în 2021, într‑un dialog cu Afrodita Cionchin. După mai mulți ani a urmat călătoria de studii în R.D.G., la Dresda, împreună cu Paula Ribariu, ca delegate ale Uniunii Artiști­lor Plastici din București.

De asemenea, rămân memorabile vi­zitele unor personalități în atelierul meu de la Craiova; printre acestea: I.D. Sîr­bu, Raoul Șorban, Marin Sorescu, Radu Ionescu, George Țărnea, Sina Dănciu­lescu.

Noul episod profesional început la Craiova a fost xilogravura, tehnică ma­nuală pe care am explorat‑o aici din lipsă de presă, din lipsa unui atelier de gravură în metal sau litografie.

Intrând în alt domeniu al gravurii, nepracticat până atunci, am explorat experimental plăcile monumentale de lemn cu o tenacitate dezesperantă, reu­șind în 1982 să obțin primul premiu in­ternațional Ex‑Aequo la Banska Bistrica, ex–Cehoslovacia, la Bienala Internațio­nală de gravură în lemn. Colaborarea cu desene și texte la revista Ramuri și co­municarea deschisă cu Marin Sorescu au fost de bun augur. Iată că și astăzi revis­ta publică pe copertă desene din ciclul „Anatomii utopice”, ilustrând un întreg număr cu autoportrete din recenta mea antologie de poeme Exces de melancolie, despre care Cătălin Davidescu a scris o minunată cronică.

Timișoara, liberă, autentică, unde am fost profesoară universitară 28 de ani, la Facultatea de Arte și Design, m‑a adoptat din 1986; sunt timișoreană prin adopție, dulce și amară. Au fost ani so­lidari cu orașul Revoluției române, timp dens desfășurat în paralel pe două fron­turi de existență: cel artistic, ca membră a Filialei UAPT, și cel al învățământului universitar. Am trăit Revoluția din 1989 și apoi am realizat proiectul postrevolu­ționar „89 din ușă” și „89 din fereastră” la Memorialul Revoluției, aducând un omagiu celor care au murit pe străzile Timișoarei.

Am fost printre primii cinci pro­fesori ai Facultății de Arte reînființate după Revoluție, în 1990, cu mare efort, entuziasm, sacrificii importante pen­tru acreditare și dezvoltare. Opt ani am fost membră a Senatului UVT, susți­nând cauza noii Facultăți, alături de de­canul Constantin Flondor. O licitație grandioasă la Maastricht, prin donarea a 12 lucrări personale de mari dimen­siuni, s‑a finalizat prin vânzarea acesto­ra cu 11.000 de florini olandezi, sumă care a intrat în proiectul administrativ de dotare a facultății, alături de celelalte donații de la câțiva profesori și studenți.

Am susținut cu ardoare obținerea unor burse și participarea la cursuri de master class în Olanda (1992), la Acade­mia de Artă din Maastricht, pentru stu­denții mei: Tiberiu Giucă, Tași Iosif, Ilie Ortansa, Daniel Ursachi, sau în Polonia: Alexandra Maria și Franța: Raluca Mol­dovan, Voicu Sătmărean.

În 2007, am publicat cercetarea ști­ințifică doctorală Spațiu și semn, o dialec­tică a devenirii imaginii de la planeitate la obiect, teză care invocă o nouă viziu­ne contemporan‑artistică privind spațiul tridimensional în grafică, la Editura Brumar.

Am organizat și sprijinit cu succes deplin patru debuturi naționale con­secutive ale masteranzilor mei: Voicu Sătmărean, Raluca Moldovan, Cristina Bobirică și Bianca Hociung, la Muze­ul de Artă din Bistrița‑Năsăud, proiec­te cu expoziții personale de anvergură, cataloage și text de prezentare semnat de mine. Proiectul „Xilogravura – ma­trice stilistică ( XMS)”, cu foști absol­venți ai Facultății de Arte din Timișoara, performanți în xilogravură, care trăiesc și lucrează în România și în Diaspora (Mexic, Canada, Franța), a fost și este de notorietate. De la experiența pro­prie a artistului pedagog matur la viito­rul artist, am lansat un alt proiect, „Les paraplues poétiques”, inițiat de Wanda Mihuleac la Paris, adaptându‑l pentru masteranzii de la „Materie și concept” cu versuri ale poeților timișoreni inter­pretate vizual.

I‑am susținut pe masteranzii Mircea Popescu și Zsombori Robert, partici­panți la Bienala Internațională de Gra­vură contemporană și la Salonul anual de Arte Vizuale, ambele din Timișoara, ei obținând premii prestigioase.

În 27 noiembrie 2020, expoziția Pai­deia a cadrelor didactice universitare, în proiectul „Arte. 30 de ani de la reînfiin­țarea Facultății de Arte 1990‑2020”, a demonstrat printr‑un album îngrijit de profesorul Camil Mihăescu, decan iscu­sit și implicat, că facultatea a avut o evo­luție remarcabilă. Universitatea de Vest m‑a onorat cu numeroase recunoașteri: Diploma de excelență Nobilis Ancilla Collorum et Visionum, 2011; Diploma de Excelență, Diploma Meritum, Uni­versitas Occidentalis Timisiensis, 2011; iar în 2014 – Diploma de excelență pentru întreaga activitate universitară, decernată cu prilejul a 70 de ani de la înființarea UVT, Timișoara.

În 2022 am primit titlul academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Tot la Iași mi s‑a decernat și re­centa Diplomă aniversară în 2022, cu ocazia împlinirii a 75 de ani; totoda­tă, mi s‑a conferit titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Iași din partea Primăriei.

Am călătorit cu invitații individua­le primite din partea organizatorilor în: Olanda, Austria, Germania, Emiratele Arabe Unite, China, Franța și niciodată cu vreo invitație oficială din partea țării mele, România.

Marele Premiu Primus inter Pares pri­mit la Salonul de Artă din Timișoara în 2009, după aproape un sfert de secol de activitate intensă în cadrul Filialei UAP, a avut menirea să recupereze un timp uitat. Vremelnic am fost aleasă ca membră în Biroul de conducere UAP, în mandatul sculptorului Peter Jecza, dar după un an am demisionat. Ca mem­bră în comisia de acordare a premiilor UAP, aleasă prin vot național, am mili­tat pentru și am susținut premierea ar­tiștilor timișoreni de a căror valoare nu m‑am îndoit: Romul Nuțiu, Lidia Cio­lac, Pavel Vereș, Geta Medinschi, Ștefan Călărășanu, Doru Tulcan. În 1988, am propus ca în grupul român pentru Bie­nala Internațională de Sculptură „Dan­tesca”, de la Ravenna, Italia, să fie inclus si Szakats Bela. În acel an, grupul de sculptori români a primit Medalia de aur.

Am realizat trei retrospective: la 50, 60 și 65, la Muzeul de Artă Timișoara; cea mai recentă, în acest an, în care am împlinit 75 de ani, fiind recent deschi­să la Muzeul Municipal „Regina Maria” din Iași.

Am obținut importante premii inter­naționale, printre care recenta Medalie de aur – la Schio, în Italia, și efigia de argint ca membră a Clubului UNESCO din Vi­cenza, cu ocazia participării la Bienala in­ternațională „Papermade” Schio.

Atelieul de la Paris la Cité Internatio­nale des Arts a fost un loc privilegiat unde am locuit și lucrat cinci luni, în urma câștigării bursei „Constantin Brâncuși”, acordată de Institutul Cultural Roman.

Întâlnirea cu personalități culturale ar­tistice, în cadrul unor vizite private sau la atelier, m‑a onorat și îmbogățit spiritual; ii amintesc doar pe Simone Brunau, de la Cité Internationale des Arts, Dan Hăuli­că, Nicole Otto, Wanda Mihuleac, Ioana Celibidache, Doru Covrig, Dorin Crețu, Lia Grambihler, directoarea Trienalei de Gravură Mică Chamalieres, poeta Jeanine Baude, Daniel Leuwers, președintele Aso­ciației criticilor literari din Paris, Liviu și Rodica Dănceanu, Mircea Tiberian, Mag­da Cârneci, Radu Portocală.

Participările la proiectele pariziene propuse de Wanda Mihuleac și Jeani­ne Baude, vernisajele, lansările de carte, atelierele deschise, expoziția mea „Corp însemnat” de la ICR sau proiectul mul­timedia „Eurotique” de la Ambasada Ro­mână, cu Mircea Tiberian, au fost doar părți mici din torentul cultural oferit de Paris, capitala Luminii. Dincolo de aceste nume și prilejuri, Parisul este Paris, un loc al limpezirilor interioare și al redimensio­nării lumii.

Toate aceste peripluri de‑o viață prin câteva mari orașe ale României și nu nu­mai au lăsat urme adânci în fizionomia mea interioară și, fiecare în felul său, m‑a răsplătit sau m‑a somat în moduri carac­teristice. Regrete și jubilații se înșiruie, în perspectiva timpului, ca mărgelele colora­te pe o salbă ce scapă învechirii, armoni­zându‑se la nivelul unei întregi biografii: a mea.

Cristina Simion