Artista Luiza Cala și magia unei seri Calatiene, la Mangalia

Lansarea volumului de poezie, „Mofturile unui gând”, la serile „Calatiene”, în „Galeria-Atelier” a artistei Luiza Cala, din casa de poveste de la Marea Neagră.

Vrei să fii fericit? Respiră, iubește, citește poezie! Du-te într-o galerie de artă, privește tablourile, admiră și respiră culorile. Fii culoarea de acolo! Dă-ți șansa de a te bucura de ceea ce poți primi în dar de la un artist. Hrănește-ți mintea și inima cu ceea ce-ți oferă arta lui. Apoi cumpără ceva: cartea de poezie, romanul, tabloul, biletul la spectacolul de teatru sau film. E semn de recompensă pentru munca lui. E semn că-l prețuiești și îl respecți pentru toate momentele fericite pe care ți le face prin opera lui. Chiar dacă ai bani și ce mânca, nu poți trăi fără artă, omule! Fără cultură, mai ales!

Sunt critic de artă, specializarea teatru. Promovez valorile artistice și detest personulitățile. Susțin socializarea prin intermediul artei, pentru că arta are o funcție socială și hrănește o nevoie psihică a omului.

Cultura e un serviciu public, iar serviciile culturale oferă informaţii prin valori și simboluri. Sunt modele ce satisfac nevoi umane ca: nevoia umană de informare și cunoaștere, nevoia de acţiune şi de participare, nevoia de relevare a propriei identităţi, de afirmare şi prestigiu în societate, nevoia de justiţie, nevoia de securitate; precum și nevoi psihice: nevoia de imaginar, de evadare din cotidian, de a petrece timpul liber.

E sâmbătă și e pandemie. Câțiva oameni participăm la o lansare carte. Ne prezentăm, ne cunoaștem. Respectăm reguli, purtăm mască. Stăm la distanță unul de anul. Zâmbim de după măști. Ne bucurăm de timpul liber împreună.

Cu bucurie în inimă și gândul la poezie și la Marea Neagră cea cu ochi albaștri, pășesc în „Galeria-Atelier” a artistei Luiza Cala, pe care eu o văd ca pe un strămoș ce se trage din vestitul salon francez de demult. Și vă explic pe parcurs de ce.

Începe lansarea de carte. Se hotărăște ca vorbitorul aflat la distanța față de cei care stau pe scaune, să nu aibă mască pe față în timp ce își expune prezentarea.

„Am surprins ipostaze de mofturi, în această cărțulie. Iat-o!” spune autoarea Luiza Cala în deschiderea evenimentului, apoi citește poezia care o reprezintă cel mai bine, tipărită pe ultima copertă, cu titlul „Necunoscuta din mine”.

„Am început să citesc/Epopeea necunoscutei/Din mine/Sunt capitole dense,/Capitole rarefiate,/Chiar unele încă nescrise./ Se spune aici că îmi curge /culoarea prin vine/ Și curcubeul prin mine/ Își prelinge mirarea alene./Stă scris că celulele mele/ Au nuclee o mie,/Că doar unul lucrează,/Celelalte așteaptă semnul/ Din stele./ Lectura epopeii mă captivează./Oare ce urmează?”

Mă aflu la una din cele mai frumoase seri „Calatiene”. Luiza Cala lansează cartea sa de poezie „Mofturile unui gând”, publicată în 2021, la Editura Detectiv literar, cu o prefață scrisă de Diana Dobrița Bîlea și postfață de Monica Andrei.

O seară de poezie și muzică, înseamnă sărbătoare. Sufletul are nevoie de magia darului spiritual și vibrația sărbătorii pentru că se hrănește cu această energie.

Luiza Cala: „Sunt fericită, că am adunat în jur oameni minunați: Monica Andrei și Adrian Cioroianu. Îmi place ca să ascult dialogurile lor savuroase pline de cunoaștere. Cred că am putea să-i ascultăm trei zile și să nu ne plictisim.”

Luiza Cala nu este numai pictorița originală, ci și poeta surprinzătoare dublată de o prozatoare excelentă. Este o artistă originală în adevăratul sens al cuvântului. Este autentică. Pictează versuri cu sufletul și tablouri cu inima sa. Am urmărit-o în timp, apoi am făcut un interviu despre viața ei în artă și despre arta vieții.

„Nevoia de a face lumea mai frumoasă – scrie Diana Dobrița Bîlea în prefața cărții – este o constantă a felului de a fi, de a simți, și de a gândi al Luizei Cala, care încearcă, dăruită de Dumnezeu de două ori cu har –  harul de a scrie și acela de a picta, de a vedea, aș zice, cu sufletul, ceea ce alții pot vedea doar cu ochii sau nici  măcar cu aceștia, în orice caz nu până în profunzime, nu până la dezlegarea misterelor -, să reconfigureze spațiul  fizic și sufletesc al semenilor după chipul și asemănarea sa, așa cum declară, de exemplu, în poezia «Sau nu…»

«Afară s-a instalat/ Fericirea,/ După modelul/Femeii din mine./Am vrut să te nasc/ Natural./ Adică bărbat./Nu mi s-a permis/ Am inventat/ Bărbatul din mine/ Și am decretat/Duminică veșnică.»

(…) Omenirea are nevoie de visători. Visătorii sunt cei care au schimbat lumea, chiar dacă aceștia au fost poeți, oameni de știință, simpli îndrăgostiți, sau amatori inspirați de Pronie. O îndemnăm pe Luiza Cala să nu renunțe la visul cel mai frumos. De altfel, știm că spiritele  elevate nu se împiedică de eșecurile inerente pe calea către lumină. Iar ea este unul dintre aceste spirite elevate, este pregătită să facă față avatarurilor acestui canon impus.”

Pe lângă „Mofturile unui gând”, artista a mai publicat patru cărți de poezie și una proză: „Desculț prin Rai” (poezii), „Frenezii de împrumut” (poezii), „Lumea celor 88 de curcubeie” (volum bilingv, poezie româno-bulgară), „Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun” (proză scurtă). Ultimul volum de poezie – „Singură împotriva uitării” – va avea lansarea în luna lui mărțișor.

Prin arta sa, artista Luiza Cala vine cu o lumină caldă ce împrăștie multă bucurie spre oameni. Salonul său are multă viață prin explozia de culori vii. I-am citit pe nerăsuflate toate cărțile publicate, dar mai ales proza cinematografică, la care mă întorc mereu, ca la o parte din mine.

Cuvintele devin imagini în paginile de proză. Bucățile de proză sunt mici scenarii de film de ficțiune. Niște decupaje vii. Situațiile de viață atât de bine sunt puse în tablourile destinului, că pot deveni filme oricând. Îmi doresc să mai scrie, ca să am ce citi cu mare plăcere. Nu există bucurie mai mare pentru un critic, decât atunci, când descoperă un artist, îi urmărește evoluția în timp, apoi scrie despre el.

Rar am întâlnit oameni care pot construi imagini din cuvinte. Este ceva ce se învață în niște ani de studiu la Facultatea de Film. Dar Luiza Cala, fiind vizuală, reușește acest lucru ușor. Ține de talentul și harul ei.

Combustibilul ei este dragostea. Ne declară și în volumul de poezie, „Mofturile unui gând”, printr-un motto plasat înaintea prefaței: „Fără dragoste, viața e lipsită de sens”.

Poeta pornește la drum în scrierea poemelor, cu o confesiune sinceră fără de care nu poate trăi: „Sufletul meu are nevoie de poezie”, dar „poezia s-a pierdut în urât și minciună”. Ea știe că omul nu poate trăi fără artă, fără cultură, declarând la fel de sincer: „Fără poezie, sufletele mor”. Așa este! Poezia e vis, iar omul nu poate trăi fără să viseze.

Poeziile Luizei Cala rămân un spectacol al imaginilor și al imaginației prin forța vizualității ca amprentă de stil. Iar stilul este artista însăși.

Arta este pentru om antidotul cel mai puternic, nu numai în pandemie, pentru că vaccinează sufletul și mintea prin impresie, cu entuziasm, optimism și bucurie, la cote înalte. Un om care citește poezie, trăiește în bucurie, pentru că dă creierului o idee nouă ce poate fi sămânță de viață nouă pentru el.

Serile „Calatiene” rămân magnifice și prin oamenii care se întâlnesc în galeria de artă de la malul mării. Ei își expun ideile, socializează la un pahar cu vin, se cunosc, fac planuri de viață, comunică, se împrietenesc, programează noi întâlniri la alte seri culturale. Schimbul acesta de energii înseamnă respirație nouă, speranță nouă și viață nouă. Este cea mai frumoasă modalitate pentru om de a se păstra în formă bună. Știu de la medicul meu de familie că pandemia, cu restricțiile ei, a dus la forme grave de depresie și chiar mai rău.

Am scris postfața, am prezentat cartea, Maria Iris Pascal a vorbit despre „Cartea vie”, iar actrița Daniela Nane de la Teatrul „L.S. Bulandra” din București ne-a încântat cu vocea ei fermecătoare, citind poeziile din volumul lansat. Despre artista Luiza Cala a mai vorbit Tatiana Odobescu și Adrian Cioroianu.

Tatiana Odobescu: „Luiza Cala ne surprinde de fiecare dată, probabil asta este și farmecul situației când ne întâlnim. E un prilej frumos de a ne revedea, la această lansare de carte, de a gusta din frumos. Am fost la debutul ei, la acea expoziție personală de pictură, cu mulți ani în urmă, când tablourile erau puține și la fel de frumoase. Astăzi ne surprinde cu această galerie plină de tablouri, care într-adevăr are o vibrație aparte. Multe lucrări au plecat, nu le mai revăd pe pereți, au luat loc altele. Acum o descoperim pe Luiza Cala ca autoare de poezie. A scris și proză. Astăzi lansează din nou volum de poezie. Este o surpriză pentru noi cei care o cunoaștem. Vedem aici frumusețea sufletului ei, care a tânjit în a se exprima frumos prin culoare, apoi vers, apoi proză. Este un artist prolific. Oare ce mai putem descoperi la ea? Suntem născute în aceeași zi, dar în ani diferiți.

Caut niște similitudini între noi, eu am absolvit Istoria Artei. Mă face să cred că întâlnirea noastră e deloc întâmplătoare, la Mangalia, oraș cu istorie bogată, unde sunt personalități interesante pe care le tot redescoperim. Mă bucur pentru Luiza și curajul ei neostenit de a crea, de a aduce în fața publicului, ceva nou, că nu își ascunde versurile într-un sertar. Îi doresc tot binele in lume și la cât mai multe tablouri pictate și versuri publicate!”

Adrian Cioroianu: „Mă gândeam cât de fericită trebuie să fii să te cheme Cala și să locuiești la Calatis, iar aceste seri „Calatiene” sunt un privilegiu pentru mine, pentru noi toți, și ca să fiu foarte deschis cu voi, mă gândesc la cel prin care v-am cunoscut pe toți, Gigi Todor. Astăzi sunt 40 de zile de când a murit. Astea sunt drumurile vieții noastre…

Invitat de el la Mangalia, te-am cunoscut pe tine, Luiza, apoi pe Nancy, Tatiana, Marcela, pe domnul Cucoran. A fost un moment fericit al vieților noastre. M-am gândit în a-l saluta așa în eternitate, la fel bine, că îl cunoașteți mai bine decât mine.

Pandemia m-a predispus la a scrie la un roman. Eu fiind un profesionist al scrisului nonficțional, romanul este despre o realitate care ne așteaptă, de la manipulare genetică la digitizare și îmbinarea dintre cele două. În roman am creat un fel de acronim care se cheamă Bianca, (bio-tehnologie, nano-tehnologie). Bănuiesc că mai devreme sau mai târziu, nu neapărat în timpul vieților noastre, se va ajunge la o formă de umanism sau transumanism despre care nu ne putem imagina încă.  De ce spun lucrul acesta, ca istoric? Pentru că eu știu că niciodată progresul științific nu poate fi oprit. Gândiți-vă ce ar fi însemnat ca noi toți, care suntem intelectuali într-o formă sau alta, am fi fost ca cei care ilustrau manuscrisele până în sec X-lea. Un fel de elită a artiștilor pe spații mici, cei care făceau acele cărți mici [incunabule] acele superbe manuscrise, în genul celor bisericești. Vă dați seama cum s-au simțit ei când a apărut tiparul, care, la început, arăta mult mai modest în fața a celor artizani, care aveau în spate o sută de ani experiență. Apropo, noi citim astăzi cărți tipărite, cât se va mai putea, că tot suntem la o lansare de carte.

Pe de altă parte, am scris constant la roman câtă vreme am fost în Franța. A fost o perioadă delicată izolarea asta, m-a împiedicat să vin în țară, a împiedicat-o pe soția mea să vină la Paris. Nu e o perioadă despre care îmi aduc aminte de plăcere. Imaginați-vă că Paștele din anul 2020 l-am făcut singur, n-a putut veni nimeni la mine, nici eu nu am plecat în altă parte. După perioada aceasta, în decembrie am realizat că se împlinesc 100 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român. Nu e neapărat o aniversare, dar e un partid care ne-a influențat istoria contemporană într-o manieră clară. Ține de profesia mea, drept pentru care am strâns sub coordonarea mea o garnitură de istorici pe care-i cunosc și vom publica un volum de 600-700 de pagini, care sper să apară până în 8 mai.

Îți mulțumesc mult Eliza, că mi-ai dat prilejul să povestesc despre aceste lucruri. Până la urmă, acesta e rolul întâlnirilor noastre la serile «Calatiene», să vorbim fiecare despre ceea ce facem, despre ceea ce speră, ceea ce așteaptă. Mă simt mai optimist în scrierea mea istorică. Scriind despre trecut, ai avantajul de a avea o perspectivă încărcată de tot ceea ce cunoști între timp. Închei prin a vă spune că aflându-ne într-o galerie de artă și în prezența acestei minunate prietene care este Luiza Cala, care îmbină culorile și versurile, culorile și cuvintele, pentru ca ea scrie și proză. Uite acolo, [arată spre partea lui stângă a galeriei la tabloul situat jos] acel tablou «picto-poem», acesta este ceva absolut admirabil!

În ficțiunea pe care o pregătesc, Hieronymus Bosch și „Grăina Deliciilor” joacă un rol foarte important. E un tablou care pe mine mă obsedează de 20-30 de ani. Eram adolescent când l-am văzut prima dată. El se află și la Madrid la Muzeul Prado, e ceva fascinant în acel tablou. Face parte din reprezentările noastre vizuale acea grădină a plăcerilor care, teoretic, e un triptic religios. Pe cele trei segmente ale tabloului, poți face întreaga istorie a artei sau curs de paranormal. Sunt unii care văd în fragmentul al III-lea al tabloului, cel din dreapta sus, lagărele de concentrare naziste. Tabloul a fost pictat cu sute de ani înainte de epoca noastră. Acesta va juca un rol important în romanul meu, eu fiind ferm convins, de fapt, că în lumea în care trăim, sunt o serie de idei, care se mută dintr-un secol în altul și ne însoțesc mereu. Ideile sunt și bune și rele. Până la urmă, contextul scoate la suprafață ideea bună sau rea din noi.

Luiza, mulțumesc mult pentru ziua aceasta, și vă mulțumesc tuturor că sunteți aici, într-o discuție despre partea frumoasă a omului.”

Luiza Cala: „Acest lucru îmi amintește de un pictor extraordinar tulcean, Eugeniu Bratfanov, care avea multe apropieri de Bosch. Am învățat multe de la el despre pictură. Am văzut un tablou al lui cu 200 de personaje. Era un vizionar. El povestea pe pânză omul cu toate ale lui, cu bune și cu rele. Îmi spunea Eugeniu: «Îmi place foarte mult să mă trezesc în zori foarte devreme, să-mi iau cafeaua și să mă duc în fața pânzei. Și lucrez zi lumină și o fac cu mare plăcere pentru că am marele noroc de a avea comenzi.»

Lucra întreaga zi. El primea comenzi pentru lucrări fabuloase și lucra atât de fericit și atât de mult fără a simți efortul, pentru că reușea să spună ceva despre «interioarele» lui, care erau apreciate.

Vă invit pe toți să aveți grijă de artiștii aflați în viață, să nu-i apreciați numai după trecerea lor în neființă. Vă mulțumesc fiecăruia în parte pentru această minunată zi. Aș fi vrut să nu se termine.”

Luiza Cala inaugurează „Galeria-Atelier” în locuința sa din Saturn în 20 august 2003. Galeria artistei îmi amintește de salonul artistic din casa vechilor familii boierești românești. Vreme de două secole, în Europa, dar și la noi, până la al Doilea Război Mondial, au existat cele două tipuri de saloane de influență franceză, unul politic, iar celălalt artistic.

Salonul artistic își are rădăcina în vremea domniei Regelui Ludovic al XIV-lea. Napoleon Bonaparte își pune regina consoartă să înființeze unul la curtea imperială pentru o anume pătură a aristocrației franceze ce forma o poziție, care i-a servit tot lui. Putea spiona și controla tot. Este salonul care ia amploare abia în „Belle Epoque”, adică spre finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Franța.

E necesar să-i prezint istoria, ca să nu se confunde cu vreun coafor sau o frizerie, c-așa spunem azi, când mergem la salon. Le Salon (Salonul), le Salon Officiele Parisien (Salonul Oficial Parizian) sau le Salon de Paris (Salonul din Paris) era manifestarea artistică desfășurată la Paris de la sfârșitul secolului a XVII-lea, organizată, inițial, de l’Académie Royale de Peinture et de Sculpture (Academia Regală de Pictură și Sculptură), care a funcționat între anii 1648-1793, apoi a devenit l’ Académie des Beaux Arts (Academia de Arte Frumoase). De la înființare în 1816 și până în 1879, a purtat mai multe nume în istoria sa: L’Exposition, (Expoziția, 1673-1737), Salon (1737-1750), Salon de l’Académie Royale de Peinture et de Sculpture (Salonul Academiei Regale de Pictură și Sculptură, 1790-1814 – 1848-1852, 1871-1879), Salon de l’ Académie Royale (Salonul Academiei Regale, 1815-1848 și 1852-1870).

Din 1880, este cunoscut drept Salon des Artistes Français (Salonul Artiștior Francezi) fiind organizat de Société des Artistes Français (Salonul Artiștilor Francezi).

Lucrările artiștilor prezentate în cadrul Salonului Oficial erau conforme cu gusturile membrilor Academiei de Arte Frumoase (membrii acesteia formau juriul însărcinat cu alegerea operelor care urmau a fi expuse). Primele expoziții au avut loc în Salon de la Société Nationale des Beaux Arts și Salon des Refusés (Salonul refuzaților), în 1863, apoi în: 1864, 1873, 1875 și 1886.

Din „Istoria Vieții Private” aflăm că salonul se dezvăluie ca un teatru. Avea ambianță somptuoasă, unde toată lumea invitată se cunoaşte cu toată lumea. O personalitate artistică avea prilejul să-şi arate excelenţa în domeniul artei. Să devină cunoscută. Au loc expoziţii de pictură, grafică, desen, gravură, spectacole de teatru, concerte, lecturi. La concerte se afirmă nume glorioase ale timpului sau debutează artişti talentaţi. Aici se lansează tineri artişti recomandaţi de către artiştii consacraţi.

E un privilegiu și o mare onoare să fiu invitată la minunatele Seri „Calatiene” din galeria de artă de la malul mării, pentru că Salonul artistic al artistei Luiza Cala este unic în țară, are ceva specific, original și magic. Păstrează ceva din tradiția, ambianța și magia vechilor saloane de demult, din casele boierești, din vremea celor din la „Belle Epoque”.

Foto: Luiza Cala

Publicat în Arte vizuale, Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Mulțumesc, Monica Andrei! Pandemia aceasta nu poate opri oamenii să se bucure de frumos. Frumosul hrănește sufletele pentru a reuși să trecem peste greul și urâtul acestor timpuri. Prezența ta la Cala-tiene mă bucură mereu!