Așa s-au călit cadrele

În textul ukazului de pe masă erau mai multe locuri încercuite cu stiloul, iar preşedintele îi arătă cu degetul unul din pasaje: „29. Самогон и другие крепкие спиртные напитки домашней выработки, аппараты для их выработки органами внутренних дел (милицией) изымаются у лиц, совершивших правонарушения, предусмотренные настоящим Указом, и после рассмотрения дела уничтожаются.”

  • Ai citit atent? Acum uite şi-aici, zise şi-i mai întinse un alt ziar.

În ziar erau evidenţiate următoarele: „Партийным организациям предложено ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников, злоупотребляющих алкоголем, не пересекающих фактов пьянства, уклоняющихся от непосредственного участия в борьбе с этим злом. Партийных, советских, хозяйственных, профсоюзных и комсомольских руководителей, имеющих пристрастие к спиртным напиткам, допускающих устройство выпивок, необходимо освобождать от занимаемых должностей, а коммунистов привлекать за это и к строгой партийной ответственности, вплоть до исключения из рядов КПСС.

  • Acuma ce zici, Ion Pavlovici? E mai clar? Afanasii Petrovici, dar dumitale de ce taci? Scrie clar: „ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников”! Dacă îl apucă pe careva de mai sus iar mâncărimea într-un loc, cine are să păţească? Ăia de la raion? Ăia de la Chişinău? Pe dracu!… Tot mie îmi zboară capul! Iar eu vă zic: nu am de gând să cad singur. Mai degrabă vă nicitojesc pe voi doi! Eu răspund de colhozul ista, m-aţi înţeles? Eu şi nimeni altul! Şi cum am să zic eu – aşa va fi! Clar?! Cine nu-i cu mine e împotriva mea! Clar?!

Preşedintele trântise cu pumnul în masă de au sărit ceştile cu ceai în sus. Era supărat de-a binelea. S-a ridicat şi s-a apropiat de geam. În birou se auzeau doar cum aleargă electronii prin firele electrice. Gheorghi Ivanovici ştia că nu va urma nicio reacţie. Avea doar nevoie de ceva timp ca să-şi revină şi să zică ceva, căci nici pe el nu-l ducea mintea ce se mai poate de făcut. Bine, sectoristul va umbla şi va strânge câteva aparate de făcut rachiu, dar asta-i treaba şi gloria miliţiei, nu a lui. Ah, ce noroc avea colhozul vecin! Ei aveau vie şi activul de acolo imediat a şi decis să fie scoasă. Au şi început a o scoate. Puteau şi să n-o scoată, căci nu era nimic despre asta în ukaz, dar iniţiativa cu certitudine va fi observată la raion… Ei vie nu aveau. În sat lumea făcea vin, dar era pe parcelele personale. Stai puţin, iată asta deja e o idee! Un zâmbet maliţios i s-a iscat preşedintelui de colhoz pe faţă, dar l-a înfundat imediat. S-a întors brusc către zootehnician şi brigadier:

  • Aşa, colhozul vecin a început a scoate via. Noi de ce stăm?
  • Păi, Gheorghii Ivanovici, parcă am zis deja, noi nu avem vie în colhoz. Ne-am înţeles că distrugem vinpunctul, încercă o replică Afanasii Petrovici…
  • Nu avem, zici? Dar de unde bea lumea vin? Din pod? şi se uită semnificativ la Ion Pavlovici…
  • Brigadierul înţelese imediat… Via! Se atenta la via lui! Mândria lui nemăsurată! Dar ce vin făcea el! Era faimos vinul lui Ion Pavlovici. Veneau la el din toate colţurile republicii după vin! E-he câte uşi i s-au deschis de dragul acestui vin!
  • Dar eu nu vând, tovarăşi! E pe terenul meu! Gospodărie personală! Gheorghii Ivanovici, fii om, că şi pentru colhoz mă zbat, nu doar pentru mine! Ştii cât vin am dus eu, de pe viişoara mea, ca să ni se repartizeze tractoarele din anul trecut?! Afanasii Petrovici, şi tu ai vie, ce dracu?
  • Gata! Ajunge! Strigă din nou preşedintele. Via ta, Ion, e mult mai mare! E cea mai mare vie din sat. Şi nu uita că o parte din ea se întinde pe un teren constructibil. Poţi tu să-l scrii pe fiică, pe nepot, măcar şi pe mă-ta, dar casă n-ai ridicat acolo. Şi aş putea oricând să ţi-l iau înapoi! Ştii câţi cer loc de casă la voi în mahală? Iată ce vă zic eu: tu, Ioane, să scoţi cel puţin o treime din via ta. Iar tu, Afanasii, un sfert. Raportaţi executarea peste trei săptămâni. De ordonat oficial nu pot, dar dacă nu executaţi, aveţi treabă cu mine. Aplic eu hotărârea Partidului, să nu aveţi dubii! La revedere, tovarăşi!
  • Gheorghii Ivanovici, hai să lăsăm pe la toamnă, după strânsul poamei, împart cu tine, Gheorghii Ivanovici, ce zici?
  • Trei săptămâni! Nicio zi mai mult! Adunarea a luat sfârşit, tovarăşi. La treabă!

Preşedintele se întoarse la locul său, apăsase comutatorul de la telefon: „”Lenuţo, petrece-i, te rog, pe tovarăşi, ei pleacă. Apoi să vii la mine în birou, avem chestii de discutat.” Uşa cabinetului se deschise tot atunci şi tovarăşii s-au îndreptat spre ieşire, trecând pe lângă secretara care-i petrecea radios în picioare. Ion Pavlovici, se opri pe o clipă: „Lenuţo, pot să sun de la tine? Eu cu treabă, local.”

  • Desigur, Ion Pavlovici, dar nu mult, că aşteptăm un telefon important de la raion.
  • Eu repede, nu te teme. Afanasii, mă aştepţi un minut, te rog? Mergem împreună, bine?

Uşa spre cabinetul preşedintelui colhozului nu era închisă, dar asta nu părea să-l jeneze pe brigadier.

  • Alo, Iura, tu eşti? Aici Ion Pavlovici, de la pravlenie sun. Uite care-i treaba: mâine dimineaţă, înainte de zece, să-mi fie buldozerul ăla mare la mine. Nu la poartă, în capătul celălalt, dinspre vie. … Îl încarci frumuşel pe treiler şi îl aduci! … Cum stricat?! Nu mă interesează! Faceţi ce ştiţi, dar mâine dimineaţa să-mi fie buldozerul lângă gard gata de lucru! … Nu vreau să aud nimic! Execuţi, ori ai de furcă cu mine! strigă brigadierul şi puse receptorul.

Apoi aruncă o cătătură trufaşă spre uşa cabinetului, încă deschisă, şi ieşi, trântind uşa antecamerii în urma lui. Zootehnicianul îl aştepta pe coridor.

  • Mulţumesc că mai aşteptat, Afanasii Petrovici. Ce faci acum? Acasă? La lucru?
  • Acasă… Mă duc s-o bucur pe nevastă. Ea atâta şi-aşteaptă, să-i spun că scot via.
  • Mda. Glumim noi, dar iaca n-ai încotro… Câtă muncă, câtă muncă călcăm în picioare!.. Am stat astă primăvară nopţi întregi să afum via să nu îngheţe… Mai bine-o lăsam să se prăpădească la naiba. Şi parcă numai astă primăvară? Câtă alergătură s-o văd în picioare, ani buni până a dat roadă… Sunt soiuri alese, Afanasii! Vin doctori în ştiinţă la mine să vadă cum creşte! Şi acum – cu buldozerul?… Are să mă bage în mormânt preşedintele ista al nostru… Ai zis că eşti cu maşina ta, mă iei şi pe mine până acasă? Că de adus m-a adus, dar de dus – a uitat… Ori poate n-a uitat…
  • Hai, Ion Pavlovici, că doar nu te duc în spate.

În Niva zootehnicianului cei doi au păstrat o bună bucată de drum tăcerea… Fiecare cu ale sale gânduri. Dar, când nu mai rămăsese mult până a ajunge la ei în mahală, Ion Pavlovici, se adresă şoferului:

  • Auzi, Afanasii? Preşedintele nostru pare că tare vrea la raion. Eu zic să-l ajutăm. Rău în asta nu văd. Vom avea omul nostru acolo, sus. Poate n-a uita de noi? Iar aici te alegem pe tine. Eşti cu şcoală bună, anchetă ireproşabilă… Principalul să-ţi susţină Gheorghii Ivanovici candidatura, căci aici pe loc noi le aranjăm cum trebuie. Iar dacă se bagă careva de la raion, noi le băgăm în faţă chestia asta cu iniţiativa de pe loc, cu sovietele locale, mai pe scurt, folosim şi noi gazeta „Pravda” aşa cum ne convine… Nu vor îndrăzni să zică ceva. Principalul e Gheorghii Ivanovici. Dacă zice şi el „da” nu va îndrăzni nimeni să i se opună. Dar trebuie făcut repede, cât nu s-au dumirit ei acolo sus ce şi cum…
  • Ion Pavlovici, mie mi-i bine şi aşa. Dacă mă cheamă Partidul, execut, dar să ştii că nu râvnesc la funcţii.
  • Te cheamă, te cheamă, Afanasii. N-auzi cum strigă? Nu tot noi suntem Partidul?
  • Ei vor acum oameni tineri, energici, nu de-alde mine. Eu mai am trei ani până la pensie.
  • Şi ce dacă? Trei ani ai să ne fii preşedinte. Apoi mai vedem: te petrecem în erou al muncii socialiste cu onoruri, gândeşte-te bine.
  • Nu ştiu, Ion, nu ştiu. Vom mai vedea.

Maşina tocmai ajunsese în poarta brigadierului. Ion aşteptă puţin să se domolească colbul, apoi a deschis uşa şi a ieşit afară. Nu aştepta răspuns. Oricum până la urmă avea să iasă pe a lui. Important era să-l mişte din locul râvnit pe Gheorghii Ivanovici.

  • Hai, vecine, ne vedem mâine! Mulţumesc că m-ai adus acasă.
  • Rămâi sănătos, Ioane! Da’ cu via să nu-ţi faci sânge rău. Trece el şi asta. Vom sădi una şi mai frumoasă, ai să vezi!

XXX

A doua zi dimineaţa un KrAZ enorm cu un treiler se oprea în marginea ogrăzii. Doi mecanizatori se chinuiau să fixeze rampele grele pe care urma să coboare un buldozer ruginit binişor.

Ion Pavlovici, împreună cu alţi doi mahalagii, era şi el acolo: ei scoteau câteva porţiuni din gardul de plasă metalică pentru a face loc buldozerului să intre… Încet cu încet scena începea să adune spectatori. O grămăjoară de copii şi câteva babe erau deja pe loc, dar lume se tot apropia. Zvonul se răspândise cu o iuţeală nemaivăzută prin mahală. Ce mahală? Tot satul ştia deja că comunistul Ion Pavlovici urma să-şi scoată via conform ukazului de la Moscova! Nu se trecuse fără aportul Lenuţei, pe semne, dar nici brigadierul nu avea nimic împotrivă: dacă tot scoate via, măcar cu folos să fie! Să-i meargă fala cât mai departe, până la raion, dacă se poate! Să ştie ei de ce e capabil un comunist adevărat! Că na!: a scoate via colhozului e una, dar ia să-i vedem, câţi o vor tăia pe a lor?

Cu un huruit îngrozitor, învăluit de norul negru de fum pe care-l scotea, buldozerul a coborât încetişor de pe treiler şi s-a îndreptat spre deschiderea făcută în gard. Ion Pavlovici a început a striga şi a da din mâini alături. Cum tractoristul nu-l auzea, a făcut un salt înainte şi s-a postat în faţa agregatului care a stat în loc. A oprit şi motorul.

Din cabină a sărit jos tractoristul, enervat peste măsură:

  • Tovarăş brigadiri, ce-ai înnebunit?! Un’ te bagi sub lopată?! Vrei să mă bagi la puşcărie?! Cu marşi l-am zăvodit adineaori… Dacă nu-l mai pornim?
  • Jios! Cobori jios tot amu! Nimeni în afară de mine să nu-mi intre în ogradă! Eu cu mâna mea am s-o tai! Să nu puneţi mâna! Nu permit! Nimeni să nu pună mâna pe via mea!

Brigadierul intrase într-o stare de excitare şi exaltare în care nu-l mai văzură nimeni demult… Urcă singur în cabină…

  • Hai, porniţi motorul odată!

După ceva mocoşeală şi câteva încercări vane buldozerul a început din nou a hurui şi a scoate fum… Ion Petrovici a împins manivela şi monstrul de fier s-a îndreptat spre primul rând de viţă de vie… Din cauza prafului şi a fumului figura brigadierului nu se vedea chiar desluşit din drum de unde câteva zeci de persoane îl urmăreau în linişte, dar mai târziu oamenii care au fost acolo se jurau că Ion plângea în hohote… Buldozerul avansa sugrumând metodic tufă după tufă, iar lui Ion îi curgeau lacrimile puhoi…

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *