E deja demonstrat că fiecare om reacționează diferit la necunoscut: evităm problema, sărim câteva pagini, sunăm un prieten, ne crucim câteva zile, apoi răsuflăm ușurați că s-a ivit altceva pe agendă, pasăm chestiunea altcuiva, criticăm aspru, ne facem că plouă sau măcar încercăm să luăm taurul de coarne și să transformăm necunoscutul în ceva mai puțin necunoscut. Atitudinile posibile sunt nenumărate. Ce te faci, însă, când ocolirea a ceea ce am definit ca „necunoscut” este imposibilă sau, în termeni mai dulci, neelegantă, neindicată, nepedagogică? De pildă, să le vorbești elevilor tăi de 18 ani – pe cei de 16 ani i-am lăsat să mai crească – despre volumul Joc secund, publicat de Ion Barbu la sfârșitul anului 1929. Prin „să le vorbești” înțeleg să știi bine ce spui, să pricepi tu însuți poetica și viziunea autorului, să te miști ușor printre idei și texte, să realizezi conexiuni, să poți răspunde la eventuale întrebări și, la modul ideal, să-i fascinezi, să-i stârnești, să-i faci a se îndrăgosti de ceea ce spui și, implicit, de autorul cu pricina. Orice profesor de literatură onest ar recunoaște, sunt sigură, că o asemenea lecție nu e deloc floare la ureche, chiar dacă l-ai studiat la facultate, l-ai urmărit prin biblioteci, l-ai investigat prin cărțile de critică literară. Este, probabil, unul dintre motivele pentru care am prieteni matematicieni, îi curtez cu deferență pe colegii din catedra de matematică, citesc biografii ale personalităților științifice și nu ratez nicio ocazie ca „să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala”, apelând la simbolistica și la interfața îmblânzită pentru popor a acestui domeniu, în cele mai neașteptate împrejurări. Mi-a dat mare curaj în acest sens Solomon Marcus, pe care l-am citit fragmentar, dar l-am ascultat transfigurată – e vorbă mare, dar așa a fost – în două conferințe ținute la Iași, despre metaforă și matematică, respectiv despre poetica și fascinația paradoxurilor.
Acestea fiind zise, când am aflat că Editura Polirom pregătește apariția volumului Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, scris de matematicianul, prozatorul și poetul Bogdan Suceavă – care îmi câștigase de mult aprecierea și simpatia prin beletristica sa – am simțit că cerurile didacticii se deschid (mai ales că era promisă și o conferință de lansare) și că așteptata iluminare se va produce. Cum, întâmplător, tocmai terminasem de citit răscolitoarea biografie a lui Paul Celan, Am trăit, da, scrisă de Cristian Fulaș, a cărei „învățătură” este cuprinsă în enunțul-mărturisire: „Frumusețea care nu se sfârșește nu e frumusețe.”, am primit ideea-teză din cartea mult așteptată ca pe o versiune polarizată a adevărului: „Să lăsăm deoparte limbajul matematic și să spunem lucrurilor pe nume într-un limbaj simplu: important e să investigăm ceea ce nu se schimbă, oricare ar fi procesul.” (p. 25)
Cartea este un foarte captivant și util eseu științific, în care matematicianul Dan Barbilian și poetul Ion Barbu se intersectează într-o logică atent explicată de autor. Cele zece capitole ale cărții dezvoltă un algoritm editorial foarte prietenos și răbdător cu cititorul, având coerență și legitimitate atât individual (fiecare este un eseu în sine), cât și în arhitectura întregului. Talentul profesorului Bogdan Suceavă se vede cu ochiul liber din echilibrul raportului teză-antiteză-sinteză, din suspansul creat în jurul ideii centrale a cărții (amână formularea ipotezei pregătind cu tact cititorul), din concentrarea discursului și rezistența la tentația digresiunilor („Să nu rătăcim calea.” – p. 60), din micile și incitantele ocoluri bio(biblio)grafice al căror obiect este nu doar Dan Barbilian, ci și oamenii care l-au influențat ca poet (Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, E. Lovinescu, Al. Rosetti), dar mai ales ca matematician, direct sau indirect (Gheorghe Țițeica, Ion Banciu, Felix Klein, David Hilbert, Élie Cartan). Evenimentele majore din viața lui Dan Barbilian (întâlnirea providențialului profesor din anii de liceu, câștigarea concursului național al „Gazetei matematice”, opțiunea pentru Göttingen și eșecul inițial în obținerea doctoratului, lupta cu dependența de droguri, profesoratul la Universitatea din București, oportunismul politic etc.) sunt puse în context istoric și științific, după cum tatonarea teritoriului poeziei, urmată de angajarea într-un demers dificil de reîntemeiere a acesteia (ciclul Joc secund), primesc în volum toate ecourile critice semnificative. Autorul se oprește atât asupra textelor critice care vădesc înțelegerea sau măcar intuirea legăturii dintre „programul matematic” și „programul estetic” (Marin Mincu, Matei Călinescu, Ioana Em. Petrescu, Basarab Nicolescu), cât și asupra opiniilor care au rămas în sfera considerațiilor generale, fără a încerca vreo metodă de investigare temeinică, pe care le și amendează argumentat (Nicolae Manolescu, G. Călinescu).
Personalitatea interdisciplinară a lui Dan Barbilian – Ion Barbu este atent reconstituită, iar avansarea în argumentație se realizează treptat, după o prealabilă inițiere a cititorului nespecialist în ceea ce a însemnat Programul de la Erlangen, urmată de necesare extensii către fundamentele filozofiei matematice. Deși riști să pierzi ritmul lecturii în unele pagini („vina” nu este a cărții, ci a cititorului neinstruit în ale matematicilor), conceptul de invarianță prinde treptat contur și relevanță (până la urmă, „în spatele oricărui calcul se află ideea” – p. 212), intuiția ajutându-te să „vezi” legătura dintre acesta și „starea de poezie” barbiană, cu toată stilistica imaginarului „împrumutat din teritoriul organizării geometriei” (p. 27). Cartea este un instructiv exercițiu de semiotică duală, în care același element – cuvânt, semn, figură, noțiune, concept etc. – este urmărit, la modul generic, dinspre poezie și dinspre geometrie (cu diversele ei tipuri, cu asimilările algebrei și analizei etc.). În acest sens, foarte util profesorilor practicieni este capitolul „O lectură a Jocului secund din perspectiva Programului de la Erlangen sau de ce poemele din ciclul Joc secund sunt la fel de multe ca axiomele din sistemul axiomatic al lui David Hilbert”, în care autorul oferă cheia de lectură a poeticii barbiene, începând cu criteriul de organizarea a ciclului, care a urmărit, în intenția poetului-matematician, „un efect al întregului” (p. 118) gândit în simetrie cu cele 20 de postulate ale lui David Hilbert, din 1902. Prima poezie, cunoscută ca Din ceas, dedus… – în absența unui titlu pus de autor – ar seta cadrul noii gândiri poetice și ar conține, prin metafora „grupurile apei”, „o limpede indicare a categoriei discursului” (p. 115), pentru că, potrivit programului amintit, „întâi se justifică un context grupal care acționează pe restul mulțimii. Acesta e rostul primului poem din volum.” (p. 116) Al doilea text, Timbru, având la bază tema cântecului încăpător („o formă de discurs asemănat Logosului din Cartea Facerii și din care se naște lumea” – p. 117), introduce încă din titlu ideea invariantului, ca principiu creator de lumi, asemenea Cuvântului (împrumutat, iată, de poetul-creator). Urmează explicarea, uneori narativizată, a următoarelor 18 texte din ciclu, cu insistență asupra legăturii cu axiomele programului menționat. Găsim apoi lămurit segmentul „aplicațiilor”, reprezentat de ciclurile Uvedenrode și Isarlîk, o necesară prelungire a constructului intelectual precedent, cuprinzând în arhitectura sa estetică principii eterne, în formele „umanizate” și spectaculoase ale realităților efemere. Motivația acestui parcurs poetic pare de la sine înțeleasă: „Ce idee este atât de frumoasă încât să merite a fi reținută într-un poem? Ideea de frumos e asimilată aici identificării unui invariant, a unui aspect imuabil, ce nu se schimbă niciodată.” (p. 134)
Cartea lui Bogdan Suceavă, inspirat numită Adâncul acestei calme creste, nu este, așa cum poate ne-am aștepta, un „dezmăț” matematic inabordabil, ci o inedită oglindire eseistică a unui proces de regăsire a acelui „tărâm de mijloc” în care „noul umanism” își găsește justificarea și chiar necesitatea în prezentul doritei transdisciplinarități. I-am testat viabilitatea didactică de-a lungul a cinci ore de literatură consacrate redescoperirii poeziei lui Ion Barbu la clasa a XII-a (după ce fusese inițial studiată în clasa a X-a), de această dată cu lecția (mai bine) învățată de la Dan Barbilian, sub bagheta rarisimă a unui autor care întrunește, în mod excepțional, cele „trei clare chei” de pătrundere în „cercurile de mister” ale creativității barbiene. Completat și potențat de o conferință de lansare așezată, dialogală, deopotrivă ludică și magistrală, ultimul volum semnat de Bogdan Suceavă are să croiască, fără doar și poate, noi cărări în câmpul hermeneuticii barbiene.
