Vizionarii investesc deja în metavers. Mark Zuckerberg are pregătiți 1500 de miliarde de dolari pentru a ne muta cu totul în virtual până în 2030. Marile mărci vor vinde obiecte virtuale de lux, unicate, pentru a ne distinge, economic și social, avatarul din metavers. Vom putea fi în sfârșit oricine, după ce vom fi epuizat realitatea de a nu fi nimeni.
Ne-am mutat cu furie, cu excitare în online. Rețelele de socializare și tehnologia digitală ne-au pus în brațe o baghetă magică. Avem buricul degetelor fermecat, luminează fluorescent sau albastru, ca în Avatar. Totul e la un click distanță. A venit pandemia și s-a văzut că împăratul e gol. Facebook e vid, o câmpie de spectre. Cum ne re-apropriem? Oamenii sunt la un click distanță. Dar nu e nimeni pe FB, nu sunt oameni acolo. Distanța care se micșorase cât până la o atingere, un centimetru cub de piele pe un centimetru cub de epidermă digitală, deodată s-a făcut infinită, s-a căscat un hău.
Sigur că atingerile digitale erau din start aseptice, iar noua normă a proximității în pandemie le-a exacerbat. Disponibili și aseptici, dar inaccesibili. Trupul a fost pedepsit, trupul și-a început lenta, melancolica sa atrofiere. Nu e nimeni pe FB pentru că nimeni nu poate fi găsit, văzut, atins în realitate. O definiție melancolică a omului încarnat – postpandemie : om e atunci când între om și om poți să parcurgi drum.
Distanța care se poate parcurge fizic – fie și numai ca potențialitate – dintre două ființe umane face din ei ființe umane. Ființele virtuale nu mai pun distanțe între ele. Utopia lui Zuckerberg despre apropierea planetară a funcționat perfect. Până când un virus organic virulent i-a virusat sentimentul perfect al interconexiunii umane.
Ne-a fost dor, ne e dor de trupuri ca stâlpi de reper pentru distanțele dintre oameni. Borne. Trupul redevine unitate de măsură. Digitalizarea și virtualizarea lumii, a realității, se hrănește din anima orfană și trupul uitat. Au căzut avioanele, păsări greoaie, secerate. Au crescut, din pământ, zidurile, la loc. Hotarele, granițele nu sunt ușor de stârpit, ca niște buruieni viguroase. Distanțele interzise se simt așa cum se spune că dor fantomele membrelor amputate. Oamenii la care nu mai poți să ajungi există? De asta, între om și om, verbul e trup. Poezia e distanță făcută trup. Verbul întrupat, din tradiția cristică. Absența trupului locuiește evanghelia. Evanghelia în-locuiește absența trupului. Poezia e bunăvestire.
Cuvântul aduce trupurile împreună. Distanțele se colmatează printr-un șir de cuvinte, cuvânt pus lângă cuvânt lângă cuvânt. Un fir al Ariadnei în labirintul lumii, gol. „Umpredictable Future”, suna o sentință evanescentă, din 2004, a artistului Mircea Cantor, scrisă cu degetul pe o fereastră aburită. Fereastra aceea aburită pare, azi, suma tuturor ecranelor de comunicare și a tuturor atingerilor refulate.
Cum ne re-apropriem? Cum ne facem bine, cum învățăm să locuim iar același spațiu? Tocmai pentru că vorbele lor trec de orice mască, cuvintele lor străbat orice plasmă, scriitorii și poeții sunt convocați (invocați) să coboare printre noi.
Meta-versurile sunt la FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași.
Foto: Zamfira Zamfirescu
