Atunci când happy-endingul nu e necesar

Rețeta unui short story de succes e ca finalul să fie total neașteptat și șocant pentru cititor, iar Șerban Tomșa, în volumul său de povestiri Ninge la Iasnaia Poliana (Editura Paralela 45, 2020, Colecția Biblioteca românească) o respectă întru totul. Fiecare piesă componentă are un singur element comun: nu au happy-ending.

Cele nouăsprezece povestiri sunt bucăți rupte dintr-un univers straniu, asemănător cu cel al realității cotidiene, aducând aminte de proze psihedelice cărtăresciene, la limita dintre real și ireal incandescent. Sunt cât se poate de picturale, fiecare dintre miniaturile literare inspirând o culoare, o cromatică ce parcă predomină pe tot parcursul lecturii: unele se scaldă în tonuri reci (Jim cel îndrăgostit de albastru, Ninge la Iasnaia Poliana, Noiembrie, iepuri mecanici, Vizitatorul nocturn, Strada morților), altele în tonuri calde, predominant roșiatice (Fata de la oraș, Arena nr. 4).

Debutul volumului este de efect, prin proza Jim cel îndrăgostit de albastru, care nu e mai lungă de o jumătate de pagină, dar care, prin obsesia personajului pentru culoarea rece, ne ține atenți până la finalul tragic al acestuia: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. (…) Într-o seară, când traversa strada la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viață își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” (p. 10). Ceea ce iubește, ajunge să-l omoare și abia când ultima fărâmă de viață se scurge din el, conștientizează și existența altor culori – un final cu teză, ascunzând, în metafora cromatică, un adevăr universal: întreaga viață alergăm unidirecțional, fără a mai observa și celelalte drumuri din jurul nostru.

În proza Ninge la Iasnaia Poliana autorul transformă domeniul tolstoian într-un loc idilic, un paradis unde ninge ca-n povești, pe care fiecare personaj îl dorește cu jind: „ – Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatură rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e ca fleoșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme./ – De ce nu putem să fim și noi acolo, bătrâne? întreabă Luigi înciudat” (p. 11). Una dintre trăsăturile definitorii ale acestor proze este intertextul, interpretat și variat de autor în diverse moduri. În short story-ul O vizită la 1925 avem o reinterpretare a stilului caragialesc din schițe precum Vizită…, Dl. Goe, Lanțul slăbiciunilor ori Două loturi și regăsim, fără doar și poate, în persoana personajului principal, alter-ego-ul mizantropului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce simte enorm și vede monstruos. Acțiunea este situată cronologic după Primul Război Mondial, într-o Românie care nu mai este Mare, ci o colonie a sistemului opresiv german învingător: „Se știe că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate și regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucție e acolo foarte redus. Nemții au constatat că numeroase familii românești nu știu să respecte reguli minime de civilizație: să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă.” (p. 47).

În Ninge la Iasnaia Poliana avem inserată o expresie care ne aduce aminte de milionarul Gatsby, cu al său „bătrâne”, rostit de unul dintre personaje; în Insula (exercițiu cinematografic) ne aflăm în fața unei reinterpretări a poveștii lui Robinson Crusoe, dar aici, ca și în alte proze din volum, politicienii corupți și lipsiți de umanitate distrug destinul refugiatului care, salvat din ghearele canibalilor, nu poate scăpa și de sistemul egoist și orb la nevoile semenilor.

Volumul lui Șerban Tomșa este unul complex, fiecare proză fiind o adevărată delectare pentru imaginația cititorului. Finalul acestuia este marcat tot de un short story de efect, Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață, în care imaginea Morții devine cea a unui distins domn, care are ca tabiet conversația frecventă cu naratorul despre nimicuri. Pe scurt, moartea e alături de noi în fiecare zi și în fiecare lucru pe care-l facem, viața fiind o iluzie. Dar portretul său este absolut fascinant: „Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineață, așezat pe marginea patului meu. (…) El fumează tot timpul și îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la ușă îl așteaptă un alt domn, pare-se șoferul său.” (p. 97).

Ninge la Iasnaia Poliana nu numără mai mult de o sută de pagini, însă simetria structurii, scriitura puternic descriptivă, creând imagini ce ne aduc aminte de tablourile expresioniștilor și ineditul finalurilor fac un întreg desăvârșit, dovadă că less is more.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *