Aici, în Nicolina, chiar și Rațiunea suferă de PTSD. Practice what you preach, dar la noi până și echilibrul e instabil. Noi am avut copilărie, o spunem sus și tare. Noi am cunoscut pacea. Sigur, să nu uităm totuși că stabilitatea nu e decât o anexă cu note despre invaziile alterității. La noi, anxietatea e ereditară. Cartierul sunt eu, aș fi exclamat hotărât în urmă cu o lună. Instituția Celuilalt e în construcție, se impune pe zi ce trece, se teritorializează. Pot să arunc manualele de geopolitică, tratatele de antropologie culturală, Minima moralia și alte ghiduri de supraviețuire în cazul unui dezastru fictiv. Le mai păstrez, totuși, de teamă ca nu cumva să le găsească Celălalt în groapa comună.
Statul-supapă
În 2019, regizorul ucrainean Valentin Vasianovici propune un scenariu (atunci, distopic) care vizează regenerarea teritoriilor estice în urma unei invazii rusești. Ne aflăm în anul de grație 2025, la un an după terminarea războiului, iar Donețkul e un deșert minat. Singurele ruine autentice din peisajul post-apocaliptic sunt fabricile, de parcă Statul ar putea fi remodelat cu betadină și fier forjat. Protagonistul Atlantidei e un veteran de război cicatrizat într-o realitate schizofrenică, ancorat la mașinațiile internaționale care propun extincția spațiilor limitrofe. Alienat odată cu sinuciderea singurului prieten și deznădăjduit în deșert, Serghei decide să se alăture unei campanii de extracție a minelor de pe teren. Ceea ce se prezintă ca muncă voluntară în folosul comunității se transformă imediat într-un proces de extrapolare a morții. Sute de cadavre sunt dezgropate și analizate în fața camerei de parcă filmul ar fi de fapt a doua Lecție de anatomie a doctorului Tulp. Cadrele lungi, amintind de teatrul dezumanizării din Copilăria lui Ivan, amplifică senzația de insensibilitate postbelică și susțin monopolizarea deșertăciunii.
Despre oamenii foarte răi nu-ți poți închipui că vor muri, dictează Adorno în eseul-poem intitulat Monograme. Un element care surprinde audiența în ceea ce privește caracterul distopic al scenariului e lipsa Celuilalt. Singurele rămășițe ale violenței (literalmente teritorializate) sunt minele aflate la tot pasul, umbre care prelungesc calamitatea. Deloc întâmplător, lungmetrajul nici măcar nu sugerează cine ar fi câștigat războiul, pentru că nu contează. Rus sau ucrainean, te rugăm să prezinți buletinul și certificatul de deces, bun venit în Atlantida!
În eseul Avem un fumător în cartier (L’etat et moi), publicat în Revista 22 în 2005, Alex. Cistelecan dezvăluie omul-parazit drept monadă a societății contemporane, urmărind pasivitatea cu care postmodernul își trăiește sfârșitul, „împăcarea înțeleaptă cu care cetățeanul asistă azi la repetata sa privare de libertăți”. Să fie aceasta o consecință a unui fatalism malign? E mai mult decât evident că suntem incapabili să recunoaștem volatilitatea condițiilor de pace în condiții de pace. În plus, dacă omul e să moară, moare, nu? În timp ce vecinele sale sunt lovite în plex, Supraomul postează o memă despre violența domestică.
Mama se preface-n pace
Alegerea lui Vasianovici de a plasa alteritatea sub o mantie a invizibilității ar putea constitui un argument puternic în conflictul actual. Atlantida, numită astăzi și Ucraina, devine Statul-orfan. Nu e deloc întâmplător că singurii oameni rămași în viață sunt ucraineni, iar singurii soldați morți identificați pe front sunt ruși. Am menționat anterior că filmul nu divulgă cine a câștigat războiul. Cu toate acestea, Celălalt (care e mereu în conflict cu Sinele și, deci, trebuie anihilat) nu numai că nu are o apariție vitală, ba chiar e suprimat în istorie.
Mi-ar fi plăcut să pot spune de la început că filmul e o distopie, că propune nuanțe de science fiction. Într-o convorbire dintre două personaje centrale, tema principală a discuției e necesitatea de a coborî în „zonă”, referință clară la Călăuza lui Tarkovski. Totuși, iată-ne trei ani mai târziu într-un scenariu care nu mai poate fi science fiction. Estul Ucrainei cunoaște cultul cenușii, iar ceea ce nu e deja cenușă e cu siguranță pământ minat. Și iată că lutul nu mai e materie organică, ci doar o figură pe spectrul politic.
De parcă centrismul n-ar fi fost deja o himeră, tensiunile socio-politice abrogă orice formă de compromis. În lipsa unui nemesis, Atlantida devine element unic integrat în propriile granițe. Extinderea sau pierderea teritoriilor nu sunt incluse în schema logică, tocmai fiindcă dincolo de Atlantida nu mai există nimic. Ucraina e un spirit insular în regenerare.
Vascularitatea unui sistem decăzut constă tocmai în maniheismul care generează speranță. Incertitudinea unui viitor mai bun e surmontabilă prin promisiunea că Binele și Răul pot fi în primul rând distinse, că există un partaj clar între Noi și Ei. Dispariția Celorlalți restabilește dominionul și, implicit, ordinea într-un sistem marginalizat până la sânge. E de la sine înțeles că dispariția Invadatorului atrage consecințe asupra Statului-pradă. Libertatea înseamnă să poți arăta Atlantida cu degetul pe hartă.
Statul sub apă
Scufundarea Ucrainei nu e un exercițiu estetic pentru Vasianovici. Fabricile rămase în picioare se prezintă ca prefigurări totemice ale regenerării, iar Statul-orfan își caută demiurgul mașinist în continuare. Dacă Rusia se dezintegrează în lut, Statul-pradă, Statul-orfan, își găsește refugiul sub pământ. Atlantida e cel puțin o monogramă cu un mesaj clar: Fiara hibernează la adăpost. Dacă Suveranul-plagă este îndepărtat, cartierul își poate relua status quo-ul.
Întrebarea e evidentă, iar regizorul acționează imediat: așadar, există speranță pentru Ucraina? Personajele implicate în acțiunea voluntară de extragere a minelor se confundă la rândul lor cu sutele de cadavre identificate pe teren. Singurii oameni rămași în viață practică arheologia violenței, brutalitatea e redusă la un tremolo psihologic, dar niciodată difuză. În răspăr hemoragiei postbelice, voluntarii afirmă că se simt obligați să rămână printre ruine. Lungmetrajul propune o individuație aparentă, camera egalează perspectiva protagonistului, Vasianovici optează pentru stilul indirect liber de conivență cu solipsismul practicat de supraviețuitori. Paradoxul se prezintă la nivel colectiv, tocmai fiindcă trauma e o maladie socială, simptomatică în grup și manifestată ca o halucinație centripetă: toți voluntarii propun reconstruirea Donețkului, iar fuga e un plan failibil.
Dacă Atlantida nu-și poate intui emergența, salvarea vine din interiorul Statului, întrucât protagoniștii se adaptează la mediu, devin animale acvatice într-un cartier scufundat. Singurii protagoniști se dovedesc a fi Serghei și Katia, care iau forma cuplului siberian Raskolnikov-Sonia și își alocă tacit rolul de protectori ai Statului. În cazul în care Atlantida își continuă istoria (iar filmul mizează către această prelungire), cuplul numit anterior va avea un statut glorificat, mitic, în dezacord cu frustețea realității postbelice.
În absența unui opozant, Atlantida e nevoită să-și reconstruiască inclusiv structura politică. Icoana axiologică a cartierului limitrof e ruina, însă ruinele Atlantidei sunt fabrici active și relații interpersonale de o intensitate nec plus ultra. Donețkul e infantul supraviețuitorilor, iar revitalizarea conclavului năruit se transcrie în povestea de dragoste a protagoniștilor și în spațiul metalurgic care cauterizează. Treptat, spațiul invadat capătă propria consistență și se sustrage din istoria brutală într-o metaistorie alternativă, și iarăși paradoxul: Atlantida e sub apă, sigur, dar Atlantida e și deasupra istoriei. Supraviețuitorii nu caută exodul, ei sunt deja refugiați în afara oricărui context contemporan (așadar, violent).
Întrebarea rămâne validă: încotro se îndreaptă Ucraina? Ochiul extern va identifica negreșit cele două valuri divergente, compuse, pe de o parte, din refugiații care părăsesc scena absurdului și, pe de altă parte, din forța centripetă a combatanților care se opun armat deșertăciunii și schizofreniei. Nu sunt capabil de vreun fel de previziune, nu mi-am propus să calculez care sunt șansele ca Ucraina să devină Atlantida postmodernă. Acestea fiind zise, astăzi, la vamă, au început să se doneze branhii. Branhii pentru toată lumea. Branhii pentru cei care-au trecut și branhii pentru cei care stau să treacă și branhii pentru cei care n-au să mai…
