Toți băieții lui Dimitrie Vasiliu, angrosist cu afilieri politice liberale, au avut simpatii socialiste sau anarhiste; Max Vasiliu, nepotul de soră al poetului, își amintește că ar fi fost influențați în acest sens de un prieten evreu, Grünberg, emigrat în America. Ioan Eugen se apropiase de mișcarea socialistă în adolescență prin intermediul colegului Șmil Kraus/K. Semil,[1] frate al unui activist PSDMR, iar Constantin Vasiliu-Langa și-a asumat ideile socialismului în ipostaze mai aventuroase, fugind de acasă ca să se facă hamal în port la Constanța. Iorgu ar fi fost mai atras, în adolescență, de criticile lui Gherea decât de Convorbirile literare; în liceu, hipersensibilul revoltat de disciplina de cazarmă s-a împrietenit cu Șmil în urma unui schimb de poezii, iar escapadele lor boeme au avut, adesea, substrat politic (e posibil ca tot atunci să fi citit Capitalul, Anti-Düring, Originea familiei, a proprietății private și a statului, pe lângă publicațiile socialiste disponibile – România muncitoare și celelalte[2]); prietenia lor a durat, cei doi co-editând la Bacău, în 1915, împreună cu funcționarul local Ion Iordăchescu-Amaru, prima serie a revistei Orizonturi noi (publicație „novistă” în care Bacovia și-a publicat câteva prozopoeme cu notă subversivă: Zborul cărților, Iarmaroc – ambele, semnate Bob – , De Paști, Pe maidan, Cubul negru – semnate Vag, trei poeme: Dialog de iarnă, Monosilab de toamnă, Cuptor, corespunzând celor trei numere ale revistei, două articole: editorialul-program De ce și recenzia la volumul macedonskian Flori sacre (Macedonski fiind găzduit, la loc de cinste, cu fragmente în premieră din romanul Thalassa); proza publicată de alți confrați, între care și fratele Constantin, are, și ea, un caracter naturalist-social marcat; inclusiv poezia publicată aici de Bacovia are o notă de frondă, inclusiv în plan formal – v. Dialog de iarnă[3]).
Editorialul revistei, ca și alte articole mai târzii ale poetului, din Ateneul literar și noua ediție a Orizonturilor noi, este edificator în privința opțiunilor ideo-estetice – un „modernism de stînga” repliat estetic, în linia celui de la Linia dreaptă a lui Arghezi & Co din 1904 sau de la revistele Rampa și Facla ale lui N. D. Cocea, pe care Bacovia le antura în epoca antebelică, pe vremea când frecventa și boema literară de la Cafeneaua Kubler, Terasa Oteteleșanu sau Hotel Imperial:
„În vremea aceasta de medievală expansiune europeană, de sarcasm prozaic, cînd existența celor mulți e o dureroasă ironie, apariția acestei reviste cu preocupări pur literare e o naivitate amară, desigur. (…) Orizonturi noi va fi refugiul acelor tineri care, recunoscînd că niciodată nu vor vedea orizonturi noi, naturale, se vor resemna căutînd orizonturi noi, imaginative, dar cu putere de realizare în domeniul culturii, urmărind drumul acelor luptători de mai nou, de mai bine, de mai omenesc. (…) Prin marginile orașului nostru, printre căsuțele umilite, în nopțile tîrzii, în concertul broaștelor și al cîinilor, aceste apariții aveau un sens. Se va vedea dacă inversiunile de tot felul, pe care le întinde realitatea, nu vor înăbuși, ca și altădată, o iluzie mai mult. Totuși, la focarul sublim al artei vom aprinde un lampion cu care vom dibui, prin întuneric, drumul acelora care au plecat, mai demult, căutînd: Orizonturi noi… Orizonturi noi!”[4]
Paisprezece ani mai târziu, în editorialul-program al noii serii a revistei (Un poet al frumosului: Alex. Macedonski) după ce își va aminti că, în precedenta, a avut „deosebita ocazie să publice pentru întîia oară părți din prefața eroului său, Marea epopee”, Bacovia va face unele considerații prin care amendează prejudecata „formalismului contemplativ” al artei macedonskiene și îi subliniază caracterul social-politic pe care l-ar voi reeditat: „Contemplativ, Macedonski, considerat de unii critici mai mult un poet al formei, din resemnările sale se ridică însă un fond de poezie socială în care ne arată nedreptățile politice ale vremii noastre.” Pe fundalul Marii Crize economice, Bacovia însuși se va fi radicalizat în acest sens – publicarea volumului Cu voi… o confirmă. El vede acum în „cultul frumosului” un anacronism în raport cu noile așteptări generaționiste, subsumabile, mai mult decât altădată, progresului social: „Orizonturi noi vor deschide operele sale pentru cititorii întîrziați în cultul frumosului, sau pentru noua generație de la care se așteaptă mai mult progres social.” Relevantă e, de asemenea, complementaritatea dintre „frumos” și angajarea „prozaică”: „Macedonski, poet al frumosului, pe de alta, prozator de toate zilele…”[5]
Majoritatea prozelor bacoviene antebelice au, cum spunea, conotații socialiste – în special Zborul cărților, cu satira umanitaristă aferentă, Iarmaroc, cu imaginea grotescă a unei provincii promiscue, sau Cubul negru, cu umbra lui Marx proiectată profetic la final, pe un perete al cubului subteran în care protagoniștii participă la o inițiere magico-erotică decadentă. Din perioada imediat următoare scrierii lor datează și desenele cu chipurile lui Marx și al Rozei Luxemburg. Public însă, poetul – prudent – s-a ferit să-și asume deschis opțiunile ideologice, cu excepția „anarhismului” – și acela „estetic.” În interviul acordat lui I. Valerian în 1930, Bacovia zăbovește, fără să fi fost întrebat în prealabil, asupra unui episod politic delicat: „Cu Scîntei galbene am întîmpinat păreri nostime. Un scriitor de mare merit mi-a spus fățiș: « Poezia d-tale e interesantă, dar ai tendințe sociale. D-ta ești anarhist »… El citise acolo poezia Serenada muncitorului, care începe așa (…). Observația burgheză venea de la un prozator cu fobia versurilor. Citise numai o singură poezie. Hazardul a deschis cartea la singura pagină fatală. Eu nu fac politică și nu rîvnesc posturi oficiale. Aș dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, căci altfel te zbuciumi în zadar.” Comentariul lui Valerian: „Autorul, de obicei de un calm impenetrabil, acum se îmbujoră. Ochii luceau imens pe fața spectrală”[6] indică implicarea afectivă neobișnuită a poetului. E greu de spus în ce măsură Bacovia îi citise pe, să zicem, Proudhon, Bakunin, Kropotkin, Max Stirner, E. Reclus, Georges Sorel & Co altfel decât prin intermediul articolelor de popularizare (fără a mai aminti tipologia extraordinar de diversă a anarhismelor). Nu e, apoi, exclus ca, la doi ani după votarea Legii Mîrzescu, poetul să fi invocat „anarhismul” în cheie strict estetică pentru a preîntâmpina eventuale acuze de bolșevism, după ce, în 1920, un grup anarho-comunist din Odessa, condus de Max Goldstein, comisese sângerosul atentat cu bombă din Senatul României, beneficiind de susținerea aripii de extremă stângă din Partidul Socialist. Cam în aceeași epocă[7], schița Un visător ironiza, retrospectiv, simpatia „poetului socialist” de altădată pentru teoria amorului liber, propagată la 1900 de ideologi ca Alexandra Kollontai.
Cultura Decadenței europene fusese impregnată de ideile anarhiste, ai căror adepți nu s-au mulțumit, în perioada 1870-1916, să propage idei ostile statului, proprietății private și familiei, ci au organizat și sute de atentate teroriste, unele reușite, la adresa capetelor încoronate și elitelor politice europene; o cultură care, născută în „subterana” unui Vechi Regim reinventat aristo-burghez, să atace temeliile acestuia. Bacovia este, și el, un „mutant” al Vechiului Regim, un „om din subterană” al cărui anarhism discret nu operează însă decât în și prin poezie (altminteri, un corect funcționar de stat, dincolo de opiniile sale politice private). Macedonski nu era nici el străin de cercurile anarhiste românești și franceze[8], fără a mai vorbi de sponsorul său Al. Bogdan-Pitești, arestat în tinerețe la Paris și expulzat pentru anarhism.[9] Primii socialiști din România, în frunte cu Gherea și I. Nădejde, fuseseră, înainte de a îmbrățișa modelul marxismului și al social-democrației germane, seduși de narodnicismul, nihilismul și anarhismul rus (ai căror militanți erau expulzați de Ohrana țaristă), iar Iașii asigurau, înainte de apariția revistei Contemporanul, un loc de tranzit pentru anarhiști precum basarabeanul Zamfir Arbure și alții.[10] În amintirile sale, I. M. Rașcu evocă primele întâlniri ieșene cu misteriosul și admiratul Bacovia, în compania unor boemi ai epocii de la 1910 (printre ei, Pan Halippa, Gh. Savul, Mihai Bantaș sau anonimul tecucean Constantin Doboș); interiorul camerei de student poetului e descris ca fiind desprins, parcă, „din interiorul Singurătății lui Eminescu”; în mod surprinzător, după tot felul de improvizații violonistice și pantomimice (incluzând câteva manevre vijelioase de dans cu cele două „matroane” aflate în vizită, în cadrul unui program divers, care „părea înjghebat cu metodă”), Bacovia își șoca auditoriul citind „pe un ton răzvrătit și hotărât”, Serenada muncitorului. Or, pentru estetizanți ca Rașcu, tematica socială era considerată incompatibilă cu Poezia: „Cu ce mirare – echivalentă cu o răsturnare de valori – am întîlnit, în poeziile lui Bacovia, unele elemente pe care nu le bănuiam că ar putea fi apte pentru o tratare poetică. Dacă vocabula « burghez » era posibil să pară câteodată o simplă obsesie verbală, mai erau și alte versuri și poezii care deschideau brusc perspective tumultuoase și clocotitoare. (…) Poetul avea desigur și un fond de convingeri sociale permanente…”[11]
Potrivit Agathei Grigorescu-Bacovia, Ion Pillat ar fi amânat cu doi ani apariția volumului Cu voi…, care „era cartea cu cele mai multe poezii sociale și satirice.”[12] Multe din acestea ar fi fost „excluse pentru același motiv din volumul Plumb; de aceea, poezii din 1898-1899 au apărut abia în 1930.” Aversiunea Agathei față de Pillat, căruia îi nega (disputabil) rolul benefic în editarea Plumb-ului, poate fi totuși explicată și prin publicarea amintirilor sale într-un context istoric în care nepotul Brătienilor, co-fondatorul Gîndirii și înaltul funcționar cultural era pus la index. Că autorul Serenadei muncitorului nu făcea politică și nu râvnea la posturi oficiale e adevărat; dar la fel de adevărat e și faptul că opțiunile sale ideologice au rămas constante. Ca student în Drept la București, Bacovia se împrietenise cu poetul-cizmar D. Th. Neculuță, al cărui birt din Pasajul Român de pe Calea Victoriei îi devine familiar; a participat și la unele reuniuni sau manifestații ale clubului socialist din Strada Câmpineanu, salvându-se cu „abilități gimnastice” de o intervenție a poliției la o întrunire de 1 Mai în Sala Dacia (scrisă în această perioadă, poema „coșbuciana” De iarnă: „În ecouri bocitoare…” surprinde frământările țărănimii care vor duce la răscoala din 1907: „Răzvrătiții dau ca orbii – / Și flămîndu-i ucigaș –/ De la sate, la oraș/ Au adus țăranii, – corbii”). Afinitățile cu Revista ideii a celor doi Panait, Mușoiu și Zosîn, popularizatori ai anarhismului mondial și ai marxismului, co-editori ai revistei Mișcarea socială etc., nu sunt lipsite de semnificație. Prietenia cu Mușoiu a durat mulți ani; din relatările Agathei aflăm că, prin 1919, „Spre sfîrșitul unei vizite la Panait Mușoiu, organizată de Savela, reapărut în București”, Bacovia, devenit copist în Ministerul Instrucțiunii Publice, se interesa de zilele libere ale viitoarei sale soții; ba chiar, într-una din întâlnirile lor „romantice”, după care îi vorbește, entuziast, de revoluția sovietică și se prezintă ca „proletar al condeiului.” În timpul vizitei cu caracter de șezătoare din casa lui Mușoiu, poetul ar fi citit Plumb de iarnă („Ninge secular, tăcere, pare a fi bine…”), iar un strungar la uzinele „Lemaître”, autodidactul Iosif Șarvari – o traducere din germană a Corbului de Edgar Allan Poe… În preajma reprimării greviștilor din octombrie 1920 – ca urmare a protestelor împotriva legii Trancu-Iași privind limitarea drastică a conflictelor colective de muncă – tăcerea precaută pare să fi jucat în favoarea lui Bacovia; pe 2 decembrie a. c., același ministru al Muncii și Ocrotirii Sociale îl numește șef de birou clasa a III-a (redactor de formulare, scrisori, decizii ș.a.) în cadrul Direcțiunii Generale a Asistenței Sociale (după ce, din 1916, fusese numit, prin diligențele lui Constantin Banu pe lângă ministrul Instrucțiunii și Cultelor I. G. Duca, copist la Direcțiunea Învățământului Secundar și Superior, calitate la care nu s-a putut acomoda). În articolul Răsplătire generoasă din Gazeta literară, București, II, nr. 43, 6 ianuarie 1956, apropierea de proaspăt defunctul Mușoiu[13] va fi subliniată pentru a ilustra condiția mai mult decât precară a scriitorilor fără relații din timpul regimului burghez: „Îmi amintesc că în timp ce regenților și văduvelor lor li se acordau rente de 1.200.000 de lei pe an, văduvei lui Coșbuc abia i se acordaseră 500 de lei lunar. Și cu ce tocmeală, cu ce zgîrcenie!… Iar lui Panait Mușoiu, cu activitate de zeci de ani în munca de popularizare a culturii în mase, abia i-a putut acorda sărmana Societate a Scriitorilor de pe vremuri 300 de lei lunar, cît să poată trăi cu pîine și apă în cocioabele din fundătura Pipăila sau în strada Fluierului. Ierni întregi îl găseam fără foc în sobă, iar cînd gerul prea se întrecea, fierbea fasole sau dovleac cu manuscrisele sau corecturile din Revista ideii”[14] Ceea ce, din decență, Bacovia (în măsura în care și-a scris singur textul…) evită să precizeze e că prima sa pensie de la S.S.R. avea exact valoarea celei a lui Mușoiu.
O pagină din dosarul de la Siguranță al lui Mușoiu, datată 4 februarie 1912, arată că Serenada… îl plasase deja pe radarul poliției secrete: „Eri seară, la locuința lui C. Vasiliu din str. Cosma, nr. 15 s-au pus bazele unei așa-zise asociații care are drept scop studierea fenomenelor sociale prin prisma anarhismului. Pe lîngă C. Vasiliu, au luat parte Aurel Sovela (sic!), funcționar la Ministerul Domeniilor și Pădurilor, publicat în Facla, Alecu Marinescu, avocat, Gheorghe Vasiliu, avocat (sic!) și publicist, care în numărul din 20 de ianuarie din Românul literar, la pagina 74, sub titlul „Serenada” și iscălit George Bacovia, a publicat o poezie revoluționară al cărei text îl dau aici alăturat (n. m.: inspirată de un episod antimonarhic, scrisă în 1906 – potrivit Agathei: cu titlul Pe sub ferestrele burgheze – și citită lui I. M. Rașcu & Cu prin 1911, la Iași, poezia e dată de toți editorii ca apărută pentru prima oară cu titlul Serenadă, în Ilustrațiunea națională din ianuarie 1914; nota informativă reprodusă de Adrian Tătăran arată însă că poemul ar fi apărut cu trei ani înainte, în Românul literar al lui C. A. Ionescu-Caion). Studentul Eugen Vasiliu de la Drept, intim cu Mușoiu, Neagu (scriitorul anarhist brăilean Iuliu Neagu-Negulescu, autor al utopiei Arimania sau Țara buneiînțelegeri, 1923 n.m.) și Jean Gheorghiu, avocat din strada Sfinților 37, spune că ei trebuie să lupte pentru distrugerea ierarhiei care domnește în stat. Că societatea actuală nu-i deloc bazată pe logică, că neglijează drepturile indivizilor. Că statul a devenit o fortăreață care împiedică orice manifestare liberă, nimicind spontaneitatea și inițiativa… Că la temelia proprietății e uzurparea, chestie discutată pe larg și de unde s-au tras concluzii pentru desființarea proprietății.”[15] Dintr-o „marginalia” a aceleiași note putem deduce că „G. Vasiliu zis Bacovia” făcea deja obiectul unei atenții aparte. Dosarul său politic ar putea să mai rezerve surprize, aruncând lumini suplimentare asupra unor versuri cu implicații de protest social („Eu trebuie să beau, să uit ce nu știe nimeni… Mîhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvînt”; „Nimeni nu mai este liber”; „O, cînd va fi un cîntec de alte primăveri?” etc.) sau asupra unor versuri în răspăr cu ideea de proprietate individuală („Cum frigul, tremurînd ca o veste/ Tot plînge de-al meu și de-al tău” – Dimineață; „Nu se discută/ De-al meu/ Și de-al tău.” – Stanță la Bacovia).
O trimitere la Mușoiu întâlnim și în interviul acordat lui Eugen Jebeleanu în nr. 42 al revistei Veac nou, unde poetul face bilanțul lecturilor de stânga din tinerețe: „Citeam revista România muncitoare, scoasă de Frimu și alții. Citeam de asemenea Viața socială și Facla lui Cocea. Unele inspirații, ca bunăoară Serenada muncitorului și altele, s-ar putea să se datorească și frecventării acestor reviste. Poate să mă fi determinat și criticele lui Gherea. Citisem și de prin Theodor Neculuță, mi se pare, Spre țărmul dreptății. Pe urmă, Revista ideii a lui Panait Mușoiu și altele…” Totuși, oricât de antiburghez, „anarhismul estetic” al lui Bacovia trebuie înțeles ca o formă de individualism artistic extrem; colectivismul, ca și retorismul vaticinar, e străin, cu minime excepții, poeziei bacoviene. „Cooperare intelectuală și artistică? Da… în ceea ce privește interesele de breaslă… Marea originalitate va fi totdeauna opera individualismului, fie el chiar anarhist.”, putem citi într-un răspuns la ancheta revistei Cronicarul, 3, nr. 14, 6 decembrie 1932, p. 4. Iar acest răspuns, deloc conjunctural, e autodefinitoriu.
Despre anarhismul estetic al autorului Plumbului a scris, nu fără observații pertinente, Const. I. Emilian – discipol și asistent al lui Mihail Dragomirescu – în Anarhismul poetic, prima teză de doctorat dedicată poeziei modern(ist)e și avangardiste autohtone. Autorul face un examen sintetic al surselor fenomenului, cu trimiteri numeroase la „clasicii” anarhiști. Pentru el, anarhismul – înțeles ca „esență” a artei moderne, generator de haos și neobarbarie – reprezintă un „atentat” periculos la adresa ordinii și ierarhiei constitutive Europei clasice. O poziție similară celei a maestrului său, care fusese însă mai aspru cu poezia lui Bacovia:
„D. Bacovia este primul, în ordine cronologică – volumul tipărindu-se înainte de răsboiu, 1916 – în ale cărui versuri găsim elemente de anarhie sufletească. (…) D. Bacovia vine deodată cu o înlocuire a sensibilului prin sensațional, a bizarului prin macabru. Nu mai e vorba de o reformare a poeziei, ci de o deformare a sa. El intră de-a dreptul în cadrul acestei mișcări extremiste. Este precursorul ei autocton și acesta este un titlu de preț, indiferent dacă de el legăm atribute pozitive sau negative. (…) Care erau notele specifice ale necunoscutului poet provincial? Mai întîi o destrămare maladivă a făpturei umane, privită fie sub aspectul fizic, fie sub cel spiritual. (…) În adevăr, nicăeri nu se vede mai bine confuzia psicologicului cu patologicul sau mai corect limitarea psicologicului prin extensiunea patologicului.”[16]
Autorul nu observă decât „fondul sufletesc” anarhist din Plumb, ca precursor în latură „formală” fiind invocat… Lucian Blaga. Și totuși, oricât de discret, elementul anarhic, disolutiv, constituie principiul director al literaturii bacoviene dintotdeauna.
[1] V. Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Viața poetului, Editura pentru Literatură, București, 1963, pp. 42-43 și Max. Vasiliu, Amintiri despre poetul Bacovia, Editura Babel, Bacău, 1996, p. 10. Iată și un poem „modernist proletar” semnat de K. Semil (Șmil Kraus) în primul număr al revistei „Orizonturi noi” (mai 1915). Textul îi anticipează, destul de caraghios, pe avangardiștii sexualiști Geo Bogza și Gherasim Luca, pe o filieră polemică la adresa moralei tradițional-victoriene (represivă la adresa sexualității feminine premaritale) și consonantă cu ideea anarhistă a „amorului liber”. E și primul poem autohton în care apare… hamburgerul, cu vreo douăzeci de ani după lansarea acestuia pe piața fast food-ului american: Înainte/ Proletare… /Ia te uită colo-n zare/ Cum vibrează de puternic/ Nervi isterici de fecioare…/ Pentru noua fecundare/ Dau/ semnal de alarmare/ Vagabondele fecioare/ Ce visează-n aiurare/ Fericire și splendoare. (…) Înainte, înainte, proletare…/ – Aud, văd, plec/ Din traiul concav,/ Să nu mai fiu sclav./ Un, doi, trei…/ Ei?/ Te-ai oprit?/ Atîta-i tot?/ – Hamburger, nu mă lăsa…/ Dar sînt pregătit și pot/ La o parte, hotentot.
[2] Preocupările lui Bacovia pentru economie politică au făcut ca, în ciuda opiniilor ideologice opuse, să frecventeze cu oarecare pasiune, ca student la Iași, cursurile de economie politică ale viitorului lider antisemit A.C. Cuza.
[3] În Avangarda literară românească, Editura Gramar, București, 2004, Nicolae Bîrna a inclus în sumar și poemul bacovian Dialog de iarnă, catalogat drept „dadaist” de unii comentatori.
[4] De ce, Cronică lunară, în Orizonturi noi, I, 1, mai 1915, p. 1, nesemnat.
[5] Un poet al frumosului: Alex. Macedonski, în Orizonturi noi, București, I, nr. 6-7, noiembrie-decembrie 1929, pp. 1-2.
[6] „Cîntec tîrziu” – romanul unui poet. De vorbă cu G. Bacovia, în Viața literară, București, IV, nr. 107, 13-27 aprilie 1929, pp. 1-2. I. Valerian, Chipuri din viața literară, Editura Minerva, București, 1970, pp. 138-149.
[7] În Ateneul literar, Bacău, II, nr. 15, februarie 1926, pp. 245-246.
[8] Adrian Tătăran, Alexandru Macedonski printre anarhiști, în Steaua, 11-12, 2021, pp. 109-112.
[9] Theodor Enescu, Studii despre artă II. Artă și context cultural în România primelor decenii ale secolului XX, ed. îngrijită de Ioana Vlasiu, Editura Meridiane, București, 2003, p. 34.
[10] Martin Veith și Maria Lidia, Zamfir C. Arbure: Memoriile unui anarhist din România, Dar Informationsportal zur Geschichte des syndikalistischen Arbeiterbewegung. V., de asemenea, C. Dobrogeanu-Gherea, Anarhism și socialism, Iași, 1908, volum în care acesta reia articolele Anarhismul și socialismul, publicat în 1885 în Revista socială, și Anarhia cugetărei, tradus și publicat la Paris, în revista L`Ère nouvelle de socialistul român Georges Diamandy. Util orientativ e și textul lui Nicolae Petrescu, Anarhismul, în Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de ISR, Cultura Națională, București, 1923., pp. 198-200.
[11] V. I. M. Rașcu, Amintiri și medalioane literare, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. 24-34.
[12] Agatha Grigorescu-Bacovia, op. cit., pp. 214-215.
[13] Panait Mușoiu (1864-1944), disident „nietzschean” al mișcării socialiste la 1900, gânditor comparabil, pe alt palier, cu Gherea, nihilist, utopist, pacifist, feminist, anti-antisemit, popularizator și traducător asiduu (a fost, între altele, primul traducător în română al Manifestului Comunist, al lui Max Stirner, Engels, Bakunin, Kropotkin, Lafargue, Thoreau, Cernîșevski, Emma Goldmann etc.). Influența lui asupra simboliștilor noștri, începând cu Macedonski, a fost semnificativă. Mereu cu Siguranța după el, omul a fost o figură romanescă de ascet răzvrătit; trăia ca un pustnic, îngropat între cărți în coșmelia sa bucureșteană din Str. Iepurelui, fundătura Pipăilă. Revista ideii, pe care o scotea aproape singur până prin 1916, și editura omonimă asociată, unde tipărea în traducere proprie clasici ai anarhismului și socialismului internațional, cu care era conectat, ar merita un studiu aparte. Tatăl poetului Adrian Maniu, avocatul Grigore Maniu, anarhist militant în junețe (alături de Constantin Mille, Vintilă și Mircea Rosetti ș.a.), i-a fost colaborator, ca și Bogdan-Pitești. Sașa Pană și F. Brunea-Fox i-au făcut, în amintirile lor, portrete antologice; iar Tudor Arghezi, care i-a fost apropiat din vremea călugăriei, îi va dedica, după moartea lui Mușoiu, un necrolog pe măsură în „Revista Fundațiilor Regale”, anul XI, Decemvrie, 1944, pp. 712 – 714:
„A fost să’nchidă ochii și acest om ciudat, pe care moartea se părea că-l uitase. El făcea parte încă de multă vreme din regnul materialelor inuzabile ale naturii, păstrându-și o tinerețe metalică și pietrificată. Higieniștii și amatorii de longevități științifice vor putea să studieze în omul care a dormit toată viața fără foc și care se scălda în apele aproape înghețate, o nouă a mia și a suta formulă de împăcare a rezistenței cu timpul.
Vizitat de agenții Siguranței de câteva ori pe lună, acest cărturar al școlii celei mai bune și care învățase singur să citească și să scrie, tălmăcind din limbile străine cărțile reputate primejdioase pentru tihna socială, trăia cu ușile deschise, ca să-și poată primi la orice oră din noapte vizitatorii în pat. Își trăgea pătura peste cap și-i lăsa să caute și să ia din percheziții tot ce le plăcea, cu condiția să nu i se stingherească, așezate în zeci de rafturi până’n tavan, colecțiile lui, «Revista Ideei» și edițiile numeroaselor lui cărți și broșuri, imprimate continuu timp de 50 de ani cel puțin.
Originalul pustnic, totdeauna cu barba, cu părul curat pieptănate, cu cămașa proaspătă (spălată și călcată de el), cu lavaliera de mătase înnodată peste haina de catifea cu dungi în relief, tăiată drept, uneori cu o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe, locuia în ulițe cu nume pitorești asortate (…) Când pleca de-acasă, el își lăsa cheia în broască: Poate că venea, în lipsa lui, vreun camarad, urmărit sau nu, care putea să tragă un pui de somn; ori îi venea o inspirație nouă Siguranței și mai avea nevoie de o percheziție. Mușoiu nu a fost niciodată un clandestin și un conspirativ. Onoarea îl obliga să lucreze la lumina zilei, scriind și publicând cu o conștiință sigură de sine și liniștită.
Problema, pe care nu o putea înțelege Poliția, e o problemă, greu înțeleasă și azi, nu numai de organele represive, dar de către confrații de presă: cum poate un om să aibă o concepție riscată, a lui, personală, neplătită, și cum i s’ar putea consacra ei fără să i se cunoască un venit de slujbă (…)? Panait Mușoiu trăia ca păsările cerului, răbdând când n’avea ce duce la gură, vânzând câteva din cărțile lui, autor și colportor în același timp, economisind polul și leul pentru păstrarea unei independențe integrale și pure. Pe când plicurile se vindeau 50 bani mia, el era singurul scriitor din Europa care utiliza pe cele primite, și benzile vechi întoarse pe dos.
Un perfect echilibru și o neîntreruptă egalitate cu sine caracteriza pe acest înțelept calm, nesupărat de nimic și rectilin. O parte din existență și-a dus-o alături de cel mai bun camarad al lui, Doctorul Panait Zosin, într’o colaborare strânsă de vreo zece ani laborioși supranumiți pe vremuri «doi Panaiți». Amândoi s’au străduit să dea cu mijloace reduse la minimum publicului cititor maximum de confort tehnic al lecturii, o literă clară, o cerneală sinceră, o paginație agreabilă, cu textul împins, bineînțeles până la marginile hârtiei, extrem de economistă. Mușoiu avea printre prietenii lui câte un tipograf, un mic patron al unui tighel cu un regal, în cîte o periferie neștiută, unde-și transporta manuscrisul, făcea corectura, lega pachetele cu broșuri și le depozita în odaia lui tăiată de rafturi pline paralele. Sârguința, onestitatea, rezerva, noblețea și sărăcia lui de bună voie, monahală, alături de o fire cu entuziasmul candid, îngeresc, îi creaseră un prestigiu chiar în lumea sceptică a polițiștilor, deprinși cu fățărniciile ideologice care servesc costume și măști atâtor impostori și demagogi ai hârtiei tipărite.
Panait Mușoiu a fost un revoluționar, însă în genul lui Elisée Reclus. Nu era un colectivist, un socialist: era un individualist, un anarhist; o stare socială lepădată de atotputernicia Statului asupra insului, utopică poate dar condiționată de o desvoltare înaltă, de o aristocratizare a spiritului, corespunzătoare într’un fel Supraomului, încercat de lirismul filosofic al lui Nietzsche.
Cineva ar putea să creadă că originile omului de mare caracter care s’a isprăvit frumos, vin dintr’o burghezie înfumurată. Ele au fost mai mult decît modeste. Mușoiu a fost fiul unui sergent de stradă, mi se pare că de la Bârlad. Superioritatea lui incontestabilă asupra multor muritori iluștri, este că și-a trăit viața cum a voit el.”
[14] Eugen Jebeleanu, G. Bacovia la 65 de ani. Cu poetul despre viață și despre altele, în Veac nou, București, II, nr. 42, 21 septembrie 1946, pp. 4-6.
[15] V. și Adrian Tătăran, Anarhismul în România: istoriile uitate ale unei istorii uitate, Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române, vol. XI, Iași, 2018, pp. 7-24. Extrasele fotocopiate din dosarul lui Bacovia au fost reproduse pe blogul său personal „Pagini libere” (15 septembrie 2019) sub titlul Bacovia printre anarhiști. O carte notabilă despre Mușoiu și anarhismul românesc a publicat și istoricul german Martin Veith: Ein Pionier der rumänischen Anarhcismus: Panait Musoiu, Edition AV, Verlag, 2013.
[16] Const. I. Emilian, Anarhismul poetic. Studiu critic, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, I. E. Torouțiu, București, 1932, pp. 144-14
Foto: Vlad Drăgoi
