„Orice poveste e un ghem care se cere rostogolit, deșirat, dezlegat”. Nu e un aforism (deși pare sau ar putea fi), ci un rând de la pagina 26 a proaspătului roman Banchetul cerșetorilor scris de Irina Anghel și câștigător al Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2022. Să urmăm îndemnul indirect al autoarei și să depănăm o lectură a acestuia, fără pretenția de a descâlci oarece.
Primul fir care te atrage să pui mâna pe el este titlul. Dacă ești amator de rock clasic sau ai citit, eventual, declarațiile despre carte ale autoarei, te gândești la albumul de la finele anului 1968 al trupei „Rolling Stones” („Beggars Banquet”), a cărui poveste merită în sine un roman, dacă nu s-o fi scris deja unul. Și nu mă gândesc doar la istoria creării pieselor (interesantă prin sinteza rock de blues, rock and roll, country, folk etc., ca și prin legătura cu alte mișcări artistice și sociale ale timpului), ci și la culisele care l-au transformat într-o legendă a genului (contestarea și chiar condamnarea publică a unor piese, versiunile succesive de copertă, disensiunile dintre membrii trupei, o lansare colorată de vestimentația cerșetorească a acestora etc.). Fără mare succes comercial la momentul apariției, discul își va câștiga în timp celebritatea și se va consacra definitiv drept unul dintre cele mai mari albume rock ale secolului al XX-lea.
Care este legătura între această rapidă paranteză muzicală și romanul de debut al Irinei Anghel, dincolo de „coincidența” titlurilor? Una necesară, aș spune, pentru a înțelege mecanismul transformării unui pretext într-un text captivant și inedit, cât se poate de promițător pentru o carieră de scriitoare. Există, în primul rând, o orchestrație structurală a cărții care te trimite către tiparul „lecturii” albumului: cele două părți ale romanului se intitulează „Fața întâi” și „Fața a doua” („partea discului cu melodii de calitate incertă”), care nu este neapărat o continuare a celei dintâi, ci mai degrabă o altă posibilitate de existență a acesteia, cu potențialitatea de a fi activată prin simpla opțiune a cititorului, ca nodurile de pe spatele unei haine (tot iubește autoarea „țesăturile”), care îi asigură armonia și frumusețea. Sunt vizibile, apoi, unele simetrii (derutant plasate în contrapunct) deloc întâmplătoare, evidențiate prin intervenție directă de o voce narativă care nu te lasă vreo clipă să uiți că există (uneori poate că ți-ai dori, dar strategia autoarei se vede că este alta). Micul prolog numit „Început” are intenția de a fi (și este) o metaforă a scriiturii care îți creează așteptări nu doar de la romanul propriu-zis, ci și de la tine, ca cititor: trecutul în care vei luneca de-a lungul poveștii este comparat cu un „șiret șiret” care nu ascultă de o voință exterioară, ci are propria rațiune de a exista, iar „funda se tot desface”, până când „îndoitura devine îndoială […], așa că reînvățați, rescrieți, repotriviți, reînnodați și porniți din nou la drum. Dar știți deja ce urmează. Funda se destramă. Doar v-am zis că trecutul e șiret.” După ce încheie „Fața întâi” cu un posibil „Sfârșit”, autoarea deschide, în „Avertismentul” de pe fața a doua a „discului”, jocul finalurilor care pot fi anticipate („La o adică, toată lumea știe finalul.”), dar nu pot fi înțelese („Ce nu știe nimeni în afară de mine e de ce-ul.”), așa încât este pregătit terenul pentru „Un nou sfârșit”, reprezentând ultimul capitol al romanului (în această logică, poate tot cu titlu de provizorat).
Între aceste borne se derulează fluxul unor amintiri intercalate, al unor povești care se completează una pe alta la distanță, generate de trecutul a patru personaje principale, trei băieți (Mișu, Nel, Victor) și o fată (Nina) „infiltrată” în prietenia lor de „Cireșari” pe viață, al căror punct de intersecție este un personaj absent, Mișu, dispărut (oare pentru totdeauna?!) în data de 1 aprilie (ziua păcălelilor), la 17 ani, chiar de ziua sa de (re)naștere, lăsând în urmă un enigmatic bilet-invitație la un banchet al cerșetorilor. Capitolele sau povestirile romanului (ar putea avea și acest statut) au titluri simple, la îndemână, de o naturalețe în care se ascunde condeiul de jurnalistă al autoarei: „De curiozitate a murit pisica”, „Un cadou”, „Dans în oraș”, „Relații la doctor”, „O mică iubire”, „Ocol” etc. Numitorul comun este reprezentat de relațiile interumane, surprinse printr-o caligrafie delicată, care implică balada unei prietenii adolescentine ce-și marchează pe viață protagoniștii, evocarea unei iubiri „ca o zăpadă în martie”, magică și nouă, dar care „se topește la primul val de căldură”, elegia inconștientă a singurătății și a așteptării, strigătul de revoltă niciodată rostit al copilului părăsit de tată etc. Toate întâmplările și sentimentele plutesc într-o suspensie cvasi- și autoironică, într-o imaturitate voită, care salvează, de fapt, personajele de la banalizare. Perioada însăși în care sunt plasate majoritatea poveștilor, deceniul al optulea al secolului trecut, nu este reconstituită dramatic, ci cu umorul celui care alege să vadă poezia din anii comunismului, în care își găsesc loc până și „cercetătorii britanici” ai zilelor noastre.
A doua oglindire a titlului este în chiar miezul problematicii romanului (fără a fi ceea ce se numește un „roman de problematică”). Mișu leagă o prietenie cu un cerșetor pe care îl întâlnește pe când ieșea de la lecțiile de pian ale doamnei Alecsandrescu (mama Ninei) și care îi devine, treptat, un fel de mentor care anulează, prin „lecțiile” sale, toată munca mentorilor „oficiali” (părinți, profesori, societate): „Eu am făcut Filozofia și sunt filozof. Să zicem că am fost făcut să înțeleg după un timp că asta cu cerșitul e singura meserie care îmi permite să rămân și filozof, și om liber.” Adolescentul își însușește această învățătură, încercând să o dea mai departe amicilor săi, transformând-o într-un fel de cod al prieteniei lor („Asta, prieteni, o să fie chestia noastră. M-am hotărât. Înainte să fim nemuritori, cum am stabilit noi, o să fim cerșetori.”), iar apoi într-un (posibil) mod de viață („Ca cerșetor! Doar așa ieși din sistem, ești un nimeni și poți fi tu însuți. […] Dacă citiți Biblia, o să vedeți că însuși Iisus Hristos n-a muncit o zi în viața lui.”). Pare, desigur, o filozofie de viață puțin credibilă pentru un băiat de 16 ani, însă prețiozitatea în care ar putea luneca este ținută la distanță de aspectul ludic, de scuzabil eroism adolescentin (ca și scena în care s-au îmbătat cu țuică în prima zi de școală și au fost pedepsiți de proful de mate, care i-a scos pe toți la tablă dându-le să rezolve probleme din „Gazetă”) în care învăluie autoarea aceste discuții. Rămân, însă, principiile din spatele ei: respingerea clișeelor de gândire și a locurilor comune de orice fel, dezicerea de obsesia excepționalității, a răzbirii în jungla socială, a succesului cu orice preț, sfidarea tiparelor „instituționale” și înlocuirea lor cu elogiul implicit al vieții simple și libere, chiar dacă este la limita supraviețuirii. Mișu este un martor absent, dar mereu „prezent” în viețile prietenilor din adolescență, chiar dacă dispariția lui i-a despărțit, iar până la revedere/împăcare aveau să treacă zeci de ani. Această fascinație pentru el își găsește justificarea într-un portret plin de culoare și originalitate: „Cum spuneam, nici Nel, nici Victor n-aveau vreun talent special. Sperau că ce avea Mișu, talent la pian, carismă, lipici, jemanfișism, idei, convingeri, siguranță de sine, pas sprinten, fler, flegmă, pick-up, spate drept, nepăsare, bunăstare, buzunare-ntoarse pe dos, pisoi negru, un canin lipsă, ceas de aur, orice o fi fost, sperau să fie contagios. Să fie ca rujeola sau ca pojarul, o binecuvântată boală a copilăriei pe care s-o ia toți cei care n-au luat-o până atunci. Și care să lase cicatrici pe veci. Așa că stăteau pe lângă el tot timpul, tot timpul, mai puțin la lecțiile de pian.”
„Banchetul” Irinei Anghel trebuie citit, de la titlu până la ultimul cuvânt, în polisemia lui ramificată livresc și ușor parfumată cu cochetăriile textualismului, dincolo de capcanele colocvialului. Îndeamnă la aceasta și stilul deopotrivă vioi și temperat, subtil și plin de umor, prietenos și persiflant, spontan și studiat, care predispune la o lectură relaxată și complice (de altfel, autoarea parodiază cu succes multe snobisme ale literaturii), fără a-ți permite să devii melancolic, dat fiind talentul pe care îl are de a „întoarce foaia” lecturii mereu către alte piste.
