Basarabia în instantaneele zilei de 28 iunie

În Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Dumitru Crudu povestește istoria familiei basarabene Lebădă-Ciuntu, fiind urmărit felul în care evenimentele Istoriei influențează destinele individuale, de multe ori chiar până la strivire. Desfășurând povestea acestei familii pe parcursul a patru generații, Dumitru Crudu realizează un decupaj de aproape opt decenii din istoria Basarabiei, în care surprinde dramele prin care trece populația română a teritoriului rupt din Moldova istorică începând cu momentul invaziei trupelor sovietice, în 28 iunie 1940 și până în perioada contemporană, mai exact până în 28 iunie 2018. Cedarea Basarabiei de către România și transformarea ei în republică din componența URSS-ului, cel de-al doilea război mondial, foametea din 1946-1947, arestările și deportările, rusificarea fostei provincii române, pactizarea cu regimul comunist și practica delațiunilor la securitate în vederea beneficiilor materiale, mișcarea naționalistă din 1989, destrămarea fostului URSS și independența Moldovei, războiul din Transnistria din 1992, curentul unionist în opoziție cu opțiunile filoruse, campaniile electorale, protestele împotriva comuniștilor din 7 aprilie 2009, prelungita criză economică în care se zbate țara – toate acestea sunt atinse pe măsura desfășurării firelor narative.

Romanul este construit în jurul zilei de 28 iunie, filmul familiei basarabene fiind derulat în stop-cadre corespunzătoare acestei date. Urmărind ziua de 28 iunie pe parcursul atâtor ani, Dumitru Crudu nu se referă strict la evenimentele din data respectivă, ci lărgește puțin perspectiva pentru a-i oferi cititorului o privire de ansamblu. Astfel, desfășurarea evenimentelor este ușor de urmărit, romanul are un puternic caracter vizual, cu ritm alert și o dinamică a personajelor în acord cu transformările contextului istoric. Deși multe scene din roman sunt tragice, Dumitru Crudu dă senzația că relatează, deseori cu umor, fapte banale dintr-o zi oarecare, pentru ca apoi, ca din întâmplare, fără a insista pe ele, să povestească scene cutremurătoare.

Mihai Mihailovici, personajul principal, vine pe lume la Chișinău, fiind primul născut în familia lui Mihail Feodorovici Lebădă și a mai tinerei sale soții, Liza, chiar pe 28 iunie 1940, și astfel părinții ratează refugierea în România. Deoarece casa din Chișinău este ocupată de soldații sovietici, mica familie este nevoită să se reîntoarcă la Flutura, în satul de baștină.

Personajele romanului reflectă atitudinile întregii societăți basarabene. Sentimentul apartenenței la poporul român, dorința de revenire la patria mamă și poziționarea anticomunistă sunt ilustrate de Mihail Feodorovici, de fiul său, Mihai Mihailovici, și de copiii acestuia, în special de Ciprian și Răzvan. La polul opus, Radu Gavrilovici e prototipul comunistului convins, prins și el în vârtejul transformărilor istorice în care alunecă fără a li se putea opune.

Mihail Feodorovici și Radu Gavrilovici sunt personaje construite în oglindire evenimențială, fiind sugerată astfel o anume ciclicitate și, totodată, necesitatea suportării consecințelor acelor decizii care au schimbat radical viața familiei Lebădă. În timpul foametei din 1946, neavând mâncare pentru copii, Liza își trimite soțul la Ungheni pentru a vinde la târg o rochie și două bluze pe două străchini de făină de grâu. La întoarcere, Mihail Feodorovici este acuzat de furt, arestat și trimis la pușcărie pentru șapte ani de către Radu Gavrilovici Ciuntu, președintele sovietului sătesc, care pusese ochii pe Liza. Femeia acceptă avansurile lui Radu Gavrilovici numai în schimbul blidului de făină, din care le coace pâine copiilor. Întors din Siberia, Mihail Feodorovici găsește pe lângă cei cinci copii ai lui (Mihai, Tamara, Valentin, Anatol și Ivan), care nu-l recunosc, încă doi, Vladilen și Felix, ai lui Radu Gavrilovici. De teamă că va trebui să-l ducă în spinare și pe bărbatul îmbătrânit în pușcărie, Liza îl alungă de acasă.

Peste ani, vrând să o scape pe Tamara, fiica vitregă, de închisoare, Radu Gavrilovici sustrage bani din seiful sovietului sătesc, cu gândul de a-i restitui treptat. Denunțat de secretarul sovietului, care-i râvnea funcția, Radu Gavrilovici face, la rândul lui, șapte ani de pușcărie. După câștigarea independenței Moldovei, din cauza crizei economice din țară mulți oameni supraviețuiesc vânzând în talcioc bunuri personale, iar Radu Gavrilovici este unul dintre ei, încercând să facă rost de bani pentru mâncarea de zi cu zi a Lizei și a sa.

Mihail Feodorovici pare că nu are abilități de supraviețuitor, căci acceptă fără crâcnire toate loviturile vieții și se jertfește pentru familie și pentru cei din jur, fiind într-un final strivit de soarta potrivnică. Pe de altă parte, despre Radu Gavrilovici nu se poate afirma că este un om cu desăvârșire rău. Deși îl trimite la pușcărie pe Mihail Feodorovici, Radu Gavrilovici are grijă de toți copiii Lizei după ce se căsătorește cu ea, fără a deosebi între cei cinci ai lui Mihail Feodoroici și ceilalți doi ai săi.

Fiii preiau din trăsăturile taților. Mihai Mihailovici nu îl acceptă drept tată pe Radu Gavrilovici, căci știe ce a suferit tatăl lui din cauza acestuia, refuză înscrierea în Partidul Comunist, deși aceasta i-ar înlesni găsirea unui loc de muncă. Edificator în acest sens este dialogul dintre el și soția lui, Barno:

„─ Tu doar știi, Barno, cât de greu este să-ți găsești ceva de lucru la Chișinău, având un tată care a făcut gulagul.
─ Mie-mi spui?! Și tatăl meu ce-a făcut?
─ Da, dar tu ai intrat în partid.
─ Și pe tine cine te încurcă să intri?
─ Mai întrebi? Pur și simplu nu pot.
─ Dar frate-tău, Vladilen, cum de a putut?
─ Cu el e o altă poveste. Dacă nu ar fi intrat în partid, nu ar fi fost pus șef peste tipografia centrală. Or el asta își dorea cel mai mult pe lumea asta: să devină șef, căci, altfel, de ce s-ar fi străduit să termine Institutul Politehnic cu diplomă roșie?
─ Și ce e rău c-a ajuns șef? Vezi ceva rău în asta?
─ Depinde ce preț a plătit pentru asta.” (pp. 98-99)

Vladilen, băiatul lui Radu Gavrilovici, își urmărește cu tenacitate interesele, se dezice o perioadă chiar de propriul tată atunci când acesta face pușcărie, dar în final își ajută părinții și frații atunci când situația i-o permite, angajându-i la tipografia centrală. Nepotismul și naționalismul vor fi acuzațiile care i se aduc atunci când este arestat de la propria petrecere, suferind și el consecințele delațiunilor.

Ciprian și Răzvan, doi dintre cei patru copii ai lui Mihai Mihailovici, își apără principiile cu fermitate. Aflând că profesorul preferat, Valeriu Borisovici Hropotinskii, l-a turnat pe unchiul său Vladilen la KGB, Ciprian refuză cariera universitară și pleacă la București, iar de acolo la Londra, unde va munci ani de zile ca grădinar.

La rândul său, Răzvan îl acuză fățiș pe Valeriu Borisovici Hropotinskii la parastasul de după înmormântarea poetului și dizidentului Aurel Ghimpu, care fusese odinioară arestat împreună cu Vladilen,: „[…] și ai fost o dată la o petrecere dată de unchiul meu Vladilen, unde cel pe care-l plângi astăzi atunci se plângea că moldovenii sunt rusificați, iar tu l-ai turnat la KGB, cum l-ai turnat și pe unchiu-meu.” (p. 170)

Tot din cauza principiilor, Răzvan, care lucrează la Europa Liberă, nu poate accepta ca iubita lui să fie reporter cultural la un post de televiziune de orientare comunistă și este cât pe ce să se despartă de Tania. Este memorabilă scena de la cafenea, cu viermii care ies din peștele comandat de Răzvan și Tania, iar concluzia lui Răzvan poate fi extinsă la nivelul întregii societăți în care colcăie oameni fără verticalitate morală: „Sau, poate, că nici nu era chiar așa de ușor să scapi de viermi.” (p. 212)

Linia simbolică se prelungește cu imaginea cimitirului plin de cruci fără nume trecute pe ele. Înainte de a pleca din nou spre Londra, Daniela, soția lui Ciprian, vrea să își viziteze rudele din Chișinău, dar, negăsind pe nimeni acasă, merge la cimitir. „Așa cum nu i-am găsit acasă pe cei vii, așa nu le-am găsit nici mormintele celor morți.” (p. 217), căci cimitirul e plin de cruci de pe care lipsesc numele răposaților. La nivelul întregului roman, imaginea este sugestivă pentru anonimatul celor zdrobiți de Istorie, în urma cărora nu mai rămâne nici o dovadă a existenței lor.

Pe lângă ideea romanului ca o suită de stop-cadre, Dumitru Crudu se folosește de încă un artificiu de construcție: primul capitol, cu un regim aparte, are accente de metatext, căci autorul însuși devine personaj, autor și la nivelul ficțiunii al romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Legătura dintre acest capitol și restul cărții e aceea că el se deschide spre povestea vieții lui Mihai Mihailovici cu sfârșitul acesteia, în 28 iunie 2018. Ultimul capitol al cărții e, din punct de vedere cronologic, momentul de început al romanului: 28 iunie 1940, ziua când se naște Mihai Mihailovici și când trupele sovietice invadează Basarabia.

Fraza de final a romanului schimbă centrul de greutate al acestuia: „Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.” (p. 247) Ideea unei busole, a unui nord existențial care, în ciuda cutremurelor care zguduie deseori viața unui om, implică ideea de stabilitate și de ordine a lumii – întoarcerea la locul de baștină – cu care se încheie cartea, e contrazisă de felul în care se desfășoară acțiunea romanului: din considerente economice, urmașii lui Mihai Mihailovici părăsesc pe rând Basarabia natală, pentru a se împrăștia în lumea largă, iar locul de baștină își pierde funcția sa de reper existențial.

Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Editura Humanitas, București, 2019

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *